Privat de oxigen, organismul se străduiește să asigure supraviețuirea, adaptându-se, oprind funcțiile nevitale și așteptând, într-o stare de avarie evidentă, revenirea la normalitate. Până când lipsa oxigenului devine atât de acută, încât este necesară închiderea tuturor funcțiilor. Chiar și atunci, resuscitat corespunzător, un om poate să își revină, cu toate că hipoxia cerebrală duce, firesc, la vătămarea ireversibilă a creierului. De altfel, organismul este pregătit să „instaureze” o stare de comă, care să păstreze, cât se poate, o scânteie de viață. Desigur, am prezentat toate acestea într-un limbaj accesibil, profan, care ar da dureri de cap unei persoane cu reale cunoștințe medicale.
Privat de energia electrică necesară – la fel privind lucrurile, cumva simplificat – un computer prevăzut cu baterie este programat să își limiteze drastic funcționarea și să suspende rularea programelor deschise, chiar și pe a celor trebuitoare, în principiu, dar nu neapărat necesare sistemului de operare propriu-zis. Iar atunci când vorbim despre computere includem în această categorie generoasă dispozitivele portabile cunoscute sub numele de telefon inteligent (smartphone). Încet-încet, dacă situația nu se remediază, computerul va intra într-o stare de „adormire” (sleep), cu păstrarea în memorie a activității programelor și – teoretic, măcar – salvarea modificărilor aduse unor fișiere, pentru a raționaliza cât mai eficient energia rămasă. Apoi, în prag de colaps, va adopta echivalentul unei come profunde (hibernate), din care va putea ieși fără prea mari daune – teoretic, din nou – după revenirea lucrurilor la normal.
Dacă somnul reprezintă, pentru organism, șansa de a-și reveni, de a se odihni, limitând o mulțime de funcții, există și pentru computere această posibilitate, manifestată, uneori enervant, prin întunecarea ecranului, după o perioadă clar stabilită de inactivitate, apoi prin suspendare, intrarea într-un repaus al cărui sfârșit doar noi îl putem hotărî. Și puțini știu că, în cazul unui computer propriu-zis, există o scurtătură, o combinație de taste care să „inducă”, printre altele, adormirea: Alt-F4. Atunci când sunt apăsate aceste taste, fără nicio fereastră deschisă (combinația respectivă are ca rol principal închiderea ferestrei aflate în prim-plan, indiferent de programul pe care îl deservește, echivalentul foarte cunoscutului X din dreapta ecranului), în sistemele de operare Microsoft poate fi selectată acțiunea dorită: comutarea la alt cont de utilizator, deconectarea, repausul, închiderea sau repornirea. În distribuțiile Linux, scurtătura închide doar ferestre, dar, cu un efort minim, se poate configura un comportament similar celui din Windows.
„Odihna” unui computer economisește energia din baterie și curentul electric utilizat pentru încărcare, micșorează uzura componentelor (hardware) și oferă prilejul actualizărilor sistemului de operare și ale programelor (software). La fel ca repausul nostru de la diverse activități solicitante, menit să ne mențină pe linia de plutire. Și mă gândesc adesea că noi, oamenii, am proiectat computerele după asemănarea noastră, pe care deja izbutesc, parțial, să o atingă (vom vorbi cu altă ocazie despre inteligența artificială și despre manevrele de interesantă depășire a inteligenței umane care par să se prefigureze). În schimb, ne înspăimântă pasul următor: computerele care ar avea și înfățișarea noastră, ca într-o împlinire a viziunii lui Asimov, privitoare la roboții umanoizi. Până atunci, însă, am devenit dependenți de calculatoare și, mai ales, telefoane mobile, astfel încât facem foarte ușoară utopica tranziție de la a merge cu ele în mână, absorbiți de conținutul unui ecran, până la a merge cu ele de mână, absorbiți de cine știe ce discuție captivantă…
Vin vremuri cel puțin interesante, în care devine teribil de greu să „profețești”, asemeni maeștrilor literaturii SF de odinioară, ceea ce va urma. De un lucru trebuie să fim, însă, conștienți: spațiul în care ne petrecem cel mai mult timp, construind, înjghebând sau mistificând devenirea, acela este locul care ne definește. Iar noi suntem, deși nu trebuie să fim, nu doar – parțial – artizanii acestuia, arhitecți grăbiți ai secundei irosite, ci parte integrantă a lui, exponenți, măcar în percepția altora, ai tărâmului pe care am început să îl vizităm, fără a mai pleca vreodată. Și avem nevoie, o nevoie disperată, de scurtătura Alt-F4 în viața noastră, pentru a selecta măcar părăsirea pentru scurt timp a problemelor, greutăților și (de ce nu?) distragerilor acestor vremuri. Un răgaz pentru a ne reaminti cât de frumoasă este existența, de fapt, și cât de complicată am izbutit să o facem, prin parteneriatul straniu, zi de zi, ceas de ceas, cu plăsmuirea noastră prietenoasă și acaparatoare: computerul.
Nu mă credeți? Opriți-vă, câteva secunde, din ceea ce faceți acum și priviți-vă copiii. Veți remarca faptul că „butonează” (termenul deja nu mai are înțeles decât pentru noi, cei trecuți de o anumită vârstă), cel mai probabil, computerul sau telefonul inteligent, călătorind în acel spațiu al clipelor pierdute. Un spațiu pe care li-l lăsăm moștenire, în vasta sa imensitate și cumplitul său vid al realelor pasiuni. Fără odihnă, fără motivația de a renunța, fără sens. Într-o viață pe care, atunci când le-am oferit-o, nu am prevăzut-o cu simpla combinație de taste Alt-F4.
pr. Alexandru Pripon / UZPR