E un vers din poemul Veghe, laitmotiv în opera pe care Lazăr Lădariu a dat-o literaturii române. Omul, poetul, publicistul, universitarul, parlamentarul, astristul, cetățeanul de onoare, a stat cu adevărat de veghe, mereu pe un câmp de luptă, apărându-i Transilvaniei sfințenia și vrerea de bine, veghea aceasta rămânându-i ca zidire în imensitatea timpului. Nimic n-o va șterge, dimpotrivă va reverbera în întinderi de lumină.
„Eu știu că lumina acum e ultima șansă…” scria poetul în „Trecerea râului”, prefigurând dimineața timpului veșnic, când sufletul reintră în rânduiala cosmică. Este schimbarea zodiei sau noua naștere, în argumentul lui Mircea Eliade. Desprins din marea comuniune, din ceea ce criticul Ion Pop numea în comentariile sale despre Lucian Blaga „rotunjimea originară”, sufletul poetului încărcat de vicleșugurile finitului, de înfățișările lumii divizate între bine și rău se eliberează prin reașezarea în câmpul matricial al originarității. Imagini ca zdrențele gândurilor, carul cu roți mari de gheață, copacul veninului, zăpezile speriate trec prin starea de veghe a poetului, limpezindu-se la picioarele Îngerului, în respirația celuilalt timp și a celuilalt trup. „Când un altar se prăbușește aici – scria Nichifor Crainic în Nostalgia Paradisului – lumina dumnezeiască aprinde dincolo sumedenie de altare.” Peste timpul ce a ultragiat biografia poetică ( „mă întorc gârbovit / cu toate săgețile înfipte în mine / cu rănile însângerate încep ruga, cu lacrimi plătit-am încercările toate…), inundă lumina transcendentă. Începe acordul cu Sinele, poetul dându-și viața în mâinile poeziei, în acordurile cântecului de heruvimi. Timpul „urcușului”, cel al unei noi dimineți ( ce „ninge cu iarbă / și scrie cu fluturi”) acoperă clipa dezolantă a încleștării dintre Lut și Duh, dintre iezii albi și lupii bătrâni, dintre noapte și zori , aducând starea de grație, cea a plecării genunchilor în vecernia jertfei și a iertării.
Sunt fibrele tari ale poeziei lui Lazăr Lădariu, ale unei personalități lirice integrate în harta sigură a valorii poeziei noastre contemporane, cum aprecia Alex Ștefănescu în prefața volumului de debut al lui Lazăr Lădariu, Câmpuri cosite de ceață. Căci, dintre poeții formați în jurul revistei „Vatra”, consemna criticul literar Cornel Moraru, Lazăr Lădariu a intuit poate cel mai acut rostul creației ca formă a rezistenței spiritului.
Cu vădită dorință de modernitate, dar și cu instinctul cântecului obârșiei („Eu mă întorc și astăzi la locul ivirii mele, la sătucul care m-a dat lumii”), Lazăr Lădariu s-a mistuit în flacăra cuvântului, pentru el poezia însemnând sacrifiu, după cum sacrificiu era și gazetăria, cea de toate zilele, prin care lucrurile trebuiau privite drept în față, cu orice risc, demascând tunurile zavistiei împotriva făcătorilor de bine, nisipurile mișcătoare ale unei Românii a îmbuibaților și a unei Românii a săracilor, sfidarea identității naționale, a istoriei și limbii, deprecierea statului de drept, acțiunile negândite ale zilei, mârlănia provocatoare, mersul societății „în marșarier”, nemernicia hrănită în sânul șovinismului; acestea devenindu-i publicistului nu doar subiecte pentru editorialele din cotidianul Cuvântul liber, ci neîntrerupte frământări de conștiință.
Astfel, îl căutăm în cărțile sale și în viață, în ideile sale, gesturi de omenie, opinii, prietenii, întrebându-ne ce știm și ce nu știm încă despre suprema-i ardere și dacă îi căutăm bine în giuvaierul sufletului, citindu-i, iar și iară, profesiunea de credință din poemul Caută bine prin sufletul meu din volumul „Doar lumina deasupra”. Îi recitim poemul, reîntâlnindu-l pe Lazăr Lădariu cu nesațiul său de viață și creație, cu distincția, cumpătarea, învolburarea destinului, temeritatea și exigența sa, viața și opera deschizându-ni-se pilduitor, generos și persuasiv, spre largul vieții și largul spiritualității românești.
Valentin Marica / UZPR