Odată cu abdicarea forțată a lui Cuza (10/11 februarie 1866), domnitor/unificator al Țărilor Române (1859-1866), s-au creat condițiile aducerii prințului străin la conducerea țării și a instituirii Locotenentei Domnești formată din Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei şi al conservatorilor), Nicolae Golescu (reprezentantul Ţării Româneşti şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul Armatei).
Inițial, urmare propunerii lui Ion Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost proclamat ca domn al României, contele Filip de Flandra (descendent al familiei de Orlèans, fratele regelui Leopold al II lea al Belgiei). Acesta a refuzat tronul, considerând că e prea mult pentru o așa demnitate.
Unirea Principatele Române (Moldova și Țara Românească), a fost consfințită sub denumirea „România”, prin Constituția din 1866.
Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, devine în 1866, primul rege al României, pentru o perioada de 40 ani, realizând rezultate notabile, precum: obținerea independenței, câștigarea Dobrogei, ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care lega noua provincie de restul țării.
Acestuia îi succeed la tron: nepotul său Ferdinand (1914-1927) și Mihai, fiul principelui moștenitor Carol (care va deveni Carol al II-lea) (1927-1930; 1940-1947).
Pe 25 octombrie 1921 se năștea, la Sinaia, MIHAI, fiul viitorului rege Carol al II-lea și al prințesei Elena a Greciei, care a primit, de la naștere, titlul de „Principe al României” și „Principe de Hohenzollern-Sigmaringen”, fiind descendent al uneia dintre cele mai importante familii regale și imperiale ale Europei (britanică, rusă și habsburgică).
După moartea bunicului său Ferdinand I, Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, la vârstă de 6 ani, motivat de faptul că tatăl său Carol (fiul lui Ferdinand) a renunțat în decembrie 1925 la tron, alegând să rămână în străinătate.
Deoarece Mihai avea doar 6 ani și nu putea guverna singur, o regență a fost formată din principele Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand I și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație).
Este surprinzătoare absența Reginei Maria din regență, care era una dintre figurile de autoritate de la acea vreme. Noul rege și regența au depus Jurământul în fața parlamentului, pe data de 20 iulie 1927.
Strămoșii direcți ai viitorului rege Mihai au fost: împărați habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei etc, țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii (căreia îi era strănepot), regina Elisabeta a II-a (fiindu-i văr de gradul trei). Mihai nu a avut parte de o familie model, din cauza nepotrivirii de personalitate a părinților săi, care au avut o căsătorie scurtă și nefericită, fiind astfel privat de afecțiunea familiei, dar nu și de educația aleasă. De asemenea, nu se poate spune că a fost pregătit pentru domnie.
Partidul Național Liberal a susținut regența, grăbind depunerea jurământului militar de către noul rege, în timp ce Partidul Național Țărănesc promova aducerea lui Carol în țară, fapt care s-a și întâmplat în iunie 1930, cand Carol l-a detronat pe fiul său Mihai (care a primit doar titlul de Mare Voievod de Alba-Iulia).
În 1930, perioada în care țară se confruntă cu o puternică criză economic. Carol al II-lea s-a întors în țară, Parlamentul desemnându-l pe Carol rege (cerându-i acestuia să renunțe la relația interzisă cu Elena Lupescu și să reia căsătoria cu Elena de Grecia), iar pe Mihai desemnându-l drept urmaș la tron. Acesta din urmă își va redobândi tronul, în condițiile în care, urmare participării țării noastre la cel de-al Doilea Război Mondial, sub Carol al II-lea, pierdem, fără luptă, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. În aceste condiții, generalul Ion Antonescu (care va instaura propriul regim de dictatură), i-a cerut imperativ lui Carol al II-lea să abdice și să părăsească țara.
Astfel, la vârstă de 18 ani, într-un cadru istoric neprielnic, Mihai preia tronul, fiind proclamat rege, fără depunerea vreunui jurământ pe Constituție (care fusese suspendată printr-un decret din 5 septembrie 1940 al regelui Carol al II-lea) și fără votul de aprobare al Parlamentului.
Prerogativele regelui vor fi limitate de puterea discreționară acordată generalului Ion Antonescu de către Carol al II-lea și vor viza, în principal, dreptul de a fi comandant suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când rușii au pătruns pe teritoriul României, Regele Mihai a organizat (ajutat de politicienii Maniu și Brătianu) lovitura de stat de la 23 august 1944, procedând la arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923.
Data de 23 august 1944 este momentul istoric decisiv, când România (din aliat al Axei Roma-Berlin-Tokio în al Doilea Război Mondial) a întors armele împotriva Germaniei hitleriste (acceptând armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii) și, se spune, că, astfel, a grăbit sfârșitul războiului cu câteva luni.
A urmat perioada ocupației sovietice, a instaurării comunismului și guvernului prosoviectic condus de dr. Petru Groza, perioada „grevei regale” (refuzul regelui de a semna decretele guvernului), alegerile din noiembrie 1946 fraudate de către comuniști, desființarea/interzicerea Partidului Național Țărănesc și, în final, la 30 decembrie 1947, abdicarea regelului și proclamarea Republicii Populare România.
Abdicarea regelui a fost pusă la cale în noiembrie 1947, după intorcerea acestuia de la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, unde a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, cea care urmă să-i devină soție.
Petru Groza și Gheorghiu-Dej i-au cerut regelui să abidice în seara zilei de 29 decembrie 1947 (cu termen de gândire jumătate de ora), santajându-l cu uciderea a o mie de studenți (închiși în diferitele închisori din capitală), în caz de refuz.
Apreciind că „instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru”, Petru Groza a dat asigurări că se va „îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru că nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”.
Regele Mihai a primit înalte decorații de la americani (Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef) și de la sovietici (Ordinul Victoriei, cea mai înaltă decorație militară sovietică), pentru recunoașterea meritelor sale în victoria Aliaților și în scurtarea războiului.
Este de remarcat afirmația președintelui american Harry S. Truman, cu privire la calitățile Regelui Mihai: „Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației.”
De asemenea, Vlad Georgescu, în lucrarea sa „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre” îl prezenta pe rege astfel: „Regele Mihai fusese un rege bun, precum bunicul său Ferdinand. Modest și democrat, cu simțul datoriei față de țară, un simț care lipsise tatălui său, ar fi putut ajunge un rege mare, asemenea lui Carol I. A avut însă parte de vremuri tulburi pe care nici un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut înrâuri. I-a fost dat să asiste la eșecul României Mari și la inaugurarea unui șir de dictaturi străine spiritului său constituțional, străine de asemenea mentalității clasei politice care făcuse România Mare, la 1918.”
După ce a abdicat și a plecat în exil, i s-a retras cetățenia română. A urmat căsătoria cu Ana de Bourbon-Parma și stabilirea în Elveția, la Versoix, apoi în Marea Britanie pentru șase ani, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire, apoi în Geneva (pentru 45 ani), continuând să păstreze legătura cu evenimentele din țară și să pledeze pentru cauza țării noastre.
A urmat Revoluția de la 1989, răsturnarea comunismului și instaurarea regimului Ion Iliescu, care nu a fost unul favorabil regelui, acesta nefiind primit în țară. Abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, regele își redobândește cetățenia română, permițându-i-se să viziteze România, ulterior primind înapoi o parte din proprietăți.
Demn de amintit este faptul că, la împlinirea vârstei de 90 ani, în data de 25 octombrie 2011, i s-a permis regelui să țină un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României.
Câtă vreme conjunctura socio-politică i-a permis, Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României postcomuniste, vizitând în 1997 Europa de vest, făcând lobby să fie admisă România în NATO și în Uniunea Europeană, la importanți șefi de stat și oficiali guvernamentali.
În ultimii ani de existență, a locuit împreună cu Regina Ana la Aubonne, în Elveția, venind de sărbători în țară, la castelul său de la Săvârșin, din județul Arad, sau la palatul Elisabeta, din București, puse la dispoziția lor prin decizie parlamentară.
În data de 5 decembrie 2017, la ora 13:00, în locuința particulară din Aubonne, fostul suveran se stingea din viață în urma unei suferințe îndelungate, provocată de leucemie și cancer de piele.
Unul dintre cele mai mari merite ale fostului suveran rămâne acela că a influenţat decisiv cursul celui de-al Doilea Război Mondial, prin decizia sa de a scoate România din alianţa cu puterile Axei, întorcând armele împotriva Germaniei hitleriste, scurtând astfel, cu cel puţin şase luni, durata războiului.
Mioara Baciu/UZPR
Foto: Wikipedia