Autor a zece volume de poezii (i-am comentat recent antologia „O sută și una de poezii”, apărută în Editura Academiei Române, 2021), patru de proză, șapte de publicistică, la care se adaugă cinci cărți de călătorie prin țări din Europa și Asia, precum și traducerile din literatura chineză și greacă, ION ANDREIȚĂ (n. 11 iunie 1939, Perieți-Olt) este un jurnalist de carieră, membru al UZPR și Federației Internaționale a Jurnaliștilor, dar și al Uniunii Scriitorilor din România (membru de onoare al Asociației Canadiene a Scriitorilor Români și senator al Academiei Internaționale de Artă Modernă de la Roma).
Despre debutul editorial în proză al lui Ion Andreiță (Natură vie cu barcă, Ed. Eminescu, 1983) a scris Fănuș Neagu, relevând spiritul unui creator în marginea vieții concrete, aplecat asupra „universului plin de capcane” al Dobrogei, o specificitate anume a tărâmului dintre Dunăre și Mare, reverberând mituri și legende, spiritul unui „exotism” auster mângâiat de brizele Pontului Euxin: „Focurile Dobrogei transformă drumurile în irizări de curcubeu, în chemări înalte, în literă curată, în largă și iscusită pierdere în sufletul tuturor” (cum stă scris pe manșeta copertei întâi).
Dincolo, însă, de fascinația meleagurilor dobrogene, poetul și prozatorul Ion Andreiță, autor polivalent de largi disponibilități creatoare, a cultivat specificul etnografic al unei tradiții autentice din care vine, mai exact „universul satului românesc aflat în pragul evenimentelor postbelice, care s-au năpustit ca o avalanșă asupra sa, un univers în care tradițiile, venite din străbuni, erau încă prezente prin basmele cu zâne și zmei, prin descântece, prin blesteme și prin snoave, prin patimi și drame”, după cum scrie Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog și psihiatru, autor de literatură filozofică și metafizică, cunoscut în special pentru lucrarea „Inteligența materiei”, cu ediții succesive, din regimul trecut până azi.
L-aș încadra pe prozatorul Ion Andreiță în generația mai veche a scriitorilor care, pornită din spațiul Olteniei de sud, precum autorul de proză scurtă Dumitru Constantin (n. 1945, în comuna Bobicești-Mirila, Olt), autor al unor recente cărți de proză („Vânătorii stafiei sonore”, 2022; „Cocoșul, ștreangul și cerul – 9 povestiri”, 2023) și recomandat editurii de D. R. Popescu, ambii, trăitori în București dar provenind dintr-o distinctă geografie literară a Romanațiului, cu o lume efervescentă având apetitul vieții, al aventurii itinerante și mai totdeauna al reîntoarcerii la matcă. O geografie deluros-campestră, – pe care o cunoaștem bine, date fiind întâmplările vieții noastre din perioada 1963-1969! – din zona Balș-Slatina, prin care curge Oltețul, aproape imperceptibil, mai puțin cartografiată cu mijloace literar-artistice, care, iată, își cere dreptul la identitate literară…
*
Romanul BANII MIRESEI este o carte „care se adună încet, încet” și pe care „bagi de seamă, mult mai târziu, că ai purtat-o cu tine, că a crescut și că ți se va impune”, după cum citim în motto-ul cărții aparținând lui Grigore Moisil. Aproape jumătate din roman evocă, la persoana a treia, aspecte din viața tânărului Emil, care nu este decât autorul. Contrar începutului din celebra monografie a satului ardelean, „Ion” al lui Liviu Rebreanu, romanul începe cu plecarea pe jos și peste câmpuri a adolescentului Emil Antoniță, din satul natal Perilești, spre gara Mirilești, din apropiere. Tânărul de 17 ani, fiu al notarului din comuna natală Marin Antoniță, merge să se angajeze pe șantier, în vremea noului regim de democrație populară, care îl scosese mai devreme la pensie pe funcționarul primăriei. Acolo pe șantier cunoaște o lume muncitorească, provenită din țărani plecați în lume în căutare de câștig. Autorul reliefează câteva figuri pitorești, rememorându-și aspecte din viață care îi marcaseră până acum existența (rămase pentru totdeauna „cicatrice ale sufletului”): copilăria petrecută în preajma conacului boieresc, anii războiului („după care se așternu dezastrul bolșevic, comunist”, p. 120), anii de școală, ratarea la admiterea de la Filologia bucureșteană, anii de început ai regimului popular cu excesele cunoscute (arestarea boierilor, introducerea conceptului de „chiaburime” pentru țăranii mijlocași între care se trezise trecută și familia sa, introducerea cotelor imposibil de achitat, determinând pe țărani să-și cedeze pământurile „de bună voie”, industrializarea socialistă, deschiderea de șantiere (dintre care sunt amintite cele de la Bumbești-Jiu, de pe Argeș și, desigur, Canalul Dunărea – Marea Neagră), ademenirea (și a tatălui său, fără rezultat) cu înscrierea în Frontul Plugarilor, apoi în Partidul Comunist… Realmente de un realism crud, putem aminti grupajul de secvențe intitulat Ca un astru orbitor – șantierul (din care reținem narațiunile Șofer de roabă, D-ale șantierului, De la Petrache Lupu citire etc), precum și ciclul Acasă, în care sunt evocate realități, întâmplări și fapte legate de satul natal Perilești, de familia părintească, insistându-se asupra chipului mamei și, desigur, asupra figurii tatălui (Dealul cu Viile, Din caietul cu descântece, Mireasa furată, O strachină de grâu etc.). Nu putem trece cu vederea secvențe precum Carne din carnea țăranului – pământul și Satul – un dor nestins, care vorbesc de la sine despre legătura profundă dintre omul de la sat și pământul pe care viețuiește, cu puternicul lui magnetism aproape magic.
Avem a face cu o imagine a satului supus colectivizării, cu abuzuri inimaginabile comise împotriva unor „boieri” ai locului sau declaratei „chiaburimi”, ba chiar asupra întregii clase a țărănimii, categorii sociale reduse la sapă de lemn de un regim care aplica la realitățile românești preceptele „Scripturii staliniste”, cum ar zice Blaga (v. romanul postum al acestuia „Luntrea lui Caron”, 1990). Înțelegem, din cele consemnate, că însăși familia scriitorului – aflat aici sub identitatea tânărului Emil (n. 11 iunie 1939) – va avea de suferit. Emil era fiul notarului Marin Antoniță și al Floricăi, fata cu care tânărul fugise în noaptea nunții (de unde sintagma din titlul romanului, „banii miresei”, fiind desigur o ironie la adresa tinerei familii angajată în greutățile vieții)…
După primele două grupaje de povestiri menționate mai sus, romanul se concentrează pe viața secretarului și notarului de comună Marin Antoniță, numit, după examenul de capacitate din 1924, funcționar în comuna natală, unde rămâne notar câțiva ani. Din cauza rectitudinii sale moral-profesionale („om al legii”) și a refuzului de a intra în vreun partid, Antoniță va fi detașat în comune mai îndepărtate, precum Bacea, apoi la Lisa, după care se va întoarce la Perilești, acasă. Nici în regimul comunist, care transformase primăriile în „sfaturi populare”, – desființând funcțiile de „primar” și „notar”, înlocuindu-le cu cele de „președinte” și „secretar de Sfat Popular” -, viața funcționarului Antoniță nu fusese mai liniștită: „Necazurile nu-l scutiră nici pe Marin Antoniță. După trei-patru ani de referent la starea civilă, se trezi scos la pensie, pe neanunțate. Se grăbea să-i ia locul un proaspăt membru de partid (Comunist devenit Muncitoresc, prin unirea cu social-democrații lui Voitec”) – patru clase primare, abia de putea să se iscălească…”
„Comunismul bolșevic pârjolea totul: pământuri, roade, flori, obiceiuri – și însămânța, în loc, niște buruieni cu miros înșelător de parfum./ Țăranii – deznodați de muncă și datorii. Cotele – cu astea pornise să le frângă șira spinării Statul popular, al Republicii Populare, înființate după 30 decembrie și abdicarea regelui. (…) Era o jale de la un capăt la altul al satului; o jale mocnită; cine se încumeta s-o dea pe față se pomenea noaptea cu duba neagră la poartă, care-l lua cu ea – și nu se știe când și cum avea să se mai întoarcă.” (p. 121)
Lupta de clasă se ascuțea, iar notarul, țăran mijlocaș, cu cinci hectare împroprietărire de război și alte trei aduse de soție ca zestre, fusese declarat „chiabur” și impozitat cu cote pe care nu le putea achita. Greul casei „căzu pe umerii mamei Florica”, care își vându până la urmă și salba cu bani de aur moștenită pentru a face față lipsurilor. Această zestre transmisă în neam – „banii miresei” – va fi sacrificată de Florica pentru stabilitatea familiei, încă până la urmă familia va trebui să renunțe la pământ… Băiatul ei Emil, elev la liceul din Slatina, fusese exmatriculat, în urma ranchiunei pe care i-o purta profesorul de matematică, invidios că tânărul era apreciat și încurajat de cel de română… Mai vine și boala liceanului, apoi ratarea admiterii la facultate, după care plecarea pe șantierul tineretului…
Toată această realitate trăită pe viu de tânărul Emil este, de fapt, imaginea unei societăți supuse comunizării după model bolșevic, de către „URSS bastion al păcii!” O imagine cu toate datele reale, de o hidoșenie și cruzime fără de comparație, de un realism negru, în care totuși rămâne „nestins” dorul de satul natal, de unde oamenii cu credință în Dumnezeu capătă tăria de a îndura ororile și regimul politic abuziv, cu speranța că impasul istoric va fi depășit… De aici și o anume „rezistență” manifestată, de la țăranii cu exprimări ironice până la firile primitive care populează șantierele patriei, ironia și umorul în exprimare/ manifestare fiind mijloace ale rezistenței. Vezi secvența Un conced, în care aflăm de sorcova împodobită cu steaua roșie „a lui Stalin”, dar și de obiceiul jucat de „capra din Rusia,/ (care) Ne-a adus democrația!” S-a ajuns, în unele sate precum Izvoarele și Coteana, ca țăranii să-și retragă cererile de înscriere în gospodăriile agricole colective (semnaseră sub amenințare și forță), ba chiar să fie luate cu asalt de către țărani unele primării. Însuși Ceaușescu, viitorul președinte, „n-a mai ajuns la noi, l-a trimis pe primul secretar de partid de la raionul Drăgănești, de care aparține comuna” Izvoarele. Dar revoltele au fost înăbușite cu efective de la Școala de Miliție de la Drăgănești „20… 30… – nu se știe câți – de vlăjgani, echipați militar, cu pistoale și bulane (…) Au pisat la noi trei zile și trei nopți. Mulți au fost arestați și biciuiți în beciurile Securității” (Frunți sângerate, p. 259). O cruzime de-a dreptul criminală s-a petrecut la Vâlcele, ceva asemănător ca în „Răscoala” lui Rebreanu (luarea cu asalt de către țăranii revoltați a primăriei, tăierea firelor de telegraf, izolarea localității în ideea „adio oraș, adio Raion, adio Regiune, adio București”!), povestește țăranul-șantierist Florea Taifas, purtător de plumb, în secvența Glonțul nu iartă… După trei zile, țăranii s-au pomenit cu „400 de milițieni, călări și pe jos, înarmați cu puști, înaintau în lanț de trăgători…” S-a tras în plin în „răzvrătiți”, apoi arestări, bătăi, schingiuri… Sunt multe localitățile în care „pacostea colectivizării” (p. 268) i-a adus la disperare pe țărani. Unii, precum gospodarul Nicolae Iliescu din Schitu-Greci, își găsesc refugiul pe șantierele patriei (Reconstituirea unui act de identitate, p. 268-273), acolo unde se puteau întâlni și demnitari care lucraseră prin ministere…
Dacă primele două grupaje de povestiri reușesc a ilustra viața satului intrat bine pe făgașul „democrației populare”, alte două grupaje, Lada de campanie și Avatarurile notarului Antoniță reușesc a evoca, folosind din plin registrul documentar, viața tatălui, biografia acestuia, din tinerețe până la disponibilizarea prin pensionarea grăbită, „nori negri, aducători de nenorociri, în loc de ploaie, se adunau, se îngrămădeau peste casa notarului pensionar.” (Nori negri, pp. 223-231).
Revenit acasă și găsind „lada de campanie” a tatălui său păstrată sub pat, tânărul Emil va găsi acolo un bogat și diversificat material documentar, reprodus de autor in extenso preț de peste o sută de pagini. În „lada de campanie”, participantul la războiul dintâi, Marin Antoniță, păstra nu numai documentele personale privind anii de școală, „medaliile însângerate” și ordinele regale cu care eroismul său brav a fost recompensat (1916-1918) ori acte din cariera sa de notar (1924-1947), dar și file dintr-un „jurnal de front” aparținând unor tovarăși de arme, consemnându-se între altele aspecte din retragerea în Moldova a armatei române, de pe frontul din Basarabia, corespondența unor combatanți cu familiile, în general viața de război, în sufletul militarilor-țărani fiind atotprezent dorul de cei dragi și credința în victoria deplină.
Aflăm, astfel, din aceste documente, că Marin Antoniță se purtase cu eroism și demnitate pe front, luptând alături de fratele Chițu și de tatăl lor, Ion, care va pieri într-o explozie, sfârtecat, în fața copiilor, moment decisiv pentru comandantul de pluton Antoniță de a porni cu cinci minute mai devreme decât era stabilit, prin consemn, atacul împotriva nemților, la Oituz, fapt care l-a adus în fața justiției militare… Oricum, purtându-se eroic, după război va fi numit ofițer de administrație la Liceul „Mihai Viteazul” din Târgu-Mureș, de unde după câțiva ani, în 1924, va reveni în comuna natală, ca notar, începându-și astfel o îndelungată carieră de funcționar, de „om al legii”, apreciat pentru corectitudine, dar „indezirabil” de politrucii zilei pentru spiritul său de independent. De aici detașările de câte doi ani, în timpul dictaturii regale, în comunele Bacea și Lisa, situate la peste 20 km de Perilești, în perioada 1931-1935, apoi la Plasa Ocolu-Slatina și Potcoava, revenind notar la Perilești în august 1945, până la decizia pensionării sale din 1947 „în noile împrejurări politice și sociale”. Tot acest roman documentar degajă un parfum de epocă, fiind foarte grăitor pentru „mersul hârtiilor” din epoca interbelică, dinainte de nașterea lui Emil, dar și în noul regim, ideea fiind aceea de a reliefa cu cerneala timpurilor respective destinul profesional al unui om corect, care nu a fost scutit de o biografie… itinerantă.
Ultimele trei grupaje narative „Împotrivirea muntelui, Corespondențele ziaristului Emil Antoniță, Visul celor trei mere), evocă aspecte din viața protagonistului Emil, adică sunt într-un fel autobiografice, revenind la imaginea șantierelor muncitorești , îndeosebi a celui privind Canalul Dunăre – Marea Neagră (Kilometrul 51)… „Împotrivirea muntelui” este, în registrul oniric, o metaforă la cucerirea noului spațiu, ba chiar la viața aspră dusă pe șantierul de la munte („muntele acesta cu șantierul lui, departe de răutățile lumii”, p. 238), la care Emil „cel de la câmpie” se reîntoarce, devenind, ca și remarcabilul tânăr talentat Misirliu, „ziarist-șofer de roabă!”, „poet-șantierist”, chiar mai mult „șantierist cu stagiu”… Sunt evocate, totodată, față de unele de un neorealism îngroșat, mai multe secvențe de domeniul visului și aspirațiilor sale, tânărul Emil trăind/ transfigurând, fie în registrul oniric, fie în cel al imaginației, momente ale desfătărilor sale spirituale și chiar erotice (Cei 12 apostoli, Vedenia, Întâmplări din garsoniera înflorită, Ultima mireasă, Trei mere de vis etc.). O poezie și chiar filosofie a Muntelui degajă secvența „Lemnul de rezonanță”, în care tânărul Emil află, de la un bătrân pădurar, cum „călătorește” muntele și cum sună „trunchiurile copacilor”, deopotrivă cu istorisirea despre cum l-a cunoscut pe profesorul D. Berciu, care colinda munții Argeșului și ai Vâlcii în căutare de vestigii ale unor cetăți dacice…
Iată, bunăoară, secvența narativă Ultima mireasă, care începe cu „…Se făcea”, protagonistul Emil închipuindu-și că salopeta de pe el nu mai era salopetă, ci „un smoching negru, cu revere de mătase cenușie”, având alături pe cea care spusese „da” celui ce muncea din greu 12 ceasuri pe zi la volanul „rabei”, pe șantier, „el și ea, mână-n mână, plutind prin întinderea de azur luminos”. O nuntă „neîmplinită”, desigur… Sau, în Trei mere din vis, viziunea multiplicată a celor trei tipuri de feminitate, cunoscute („multiplicată în trei”): „fata de la cazanul șantierului”, Letheea „visătoarea domnișoară de pension” și Mălina, „profesoara cu lecția de viață învățată”… Un somn cu apariția în vis a „celor trei grații”, precum visul simbolic al statului la sfat de taină și „vorbă cinstită”, din „jilțul de piatră”, cu bătrânii stejarii, „cei 12 apostoli”, transfigurări necesare ale unei realități…
Romanul „Banii miresei” este desigur autobiografic, data nașterii lui Emil Antoniță fiind aceea a autorului, iar locurile, oamenii, întâmplările fiind cele trăite de autor în arealul satelor din județul Olt, la care se adaugă altele privitoare la experiența de șantierist la munte (în „părțile de sus ale Argeșului”) sau la Canalul Dunăre – Marea Neagră. În același timp, scrierea are valoare de monografie rurală, căci, alături de realități, evenimente, întâmplări, viața satului este evocată cu un anume sentiment participativ, cu o anume empatie comunitară, simțindu-se totodată căldura unei nostalgii în ideea de a salva de la uitare o experiență a vieții și o lume din care autorul vine, însă aducând-o, post factum, la judecata Istoriei.
Construit într-o concepție a „corpului sferoid” (cum ar zice Rebreanu), romanul începe cu un interogativ Încotro?, dedicat plecării tânărului protagonist din satul natal Perilești către gara din apropiere, Mierlești (următorul grupaj de povestiri este dedicat vieții de șantier), și se sfârșește tot cu un imprecis Încotro?, scris sub forma unui poem în proză (în general este evident un lirism al întregii evocări monografice), care reia secvența inițială cu gara din câmpie, în care acesta aștepta trenul. Trezit din somn de fluieratul celor două trenuri care se întretăiau în acel „nod de cale ferată”, tânărul „ieși pe peron și începu să alerge”, de la un peron la altul… „Două fluierături scurte tăiară văzduhul – și trenurile e puseră în mișcare…” Cu un așa suspans, finalul ar sugera că totul se petrecuse ca un vis cu multe elemente de coșmar, între „realitatea” crudă și „iluzia” plecării în lume, a ieșirii din starea existențial stresantă. Sunt și alte elemente de transfigurare simbolică în scrierea dlui Ion Andreiță, simțindu-se deopotrivă sensibilitatea de poet dar și vocația de publicist și eseist, aplecat asupra vieții semenilor și unor probleme privind „omenia”, valorile, ethosul românesc etc. …
Romanul „Banii miresei”, original structurat și atrăgând în paginile lui dense o experiență de viață engramată de o Istorie vitregă, amintește și de alte lucrări în care spiritul autorului freamătă cu oarecare tristeți și nostalgii la bucuriile împlinirilor și reflecțiilor autumnale, fiind dimpreună cu acestea (O zi de toamnă, 1997; Toamnă târzie, 2012; Mătura de pelin, 2015), scriere de senectute a unui polivalent scriitor, „pălmaș al condeiului”, cum își zice, concentrat să recupereze „un timp și el vechi, dar care nu vrea să moară”, conform dedicației datate „Mai 2023”…
Zenovie Cârlugea