Deși a debutat cu proză în „Luceafărul”, seria Bănulescu (1969), continuând să scrie povestiri până mai târziu, dl VALENTIN PREDESCU va fi debutat ca poet în revista „Argeș” de Gheorghe Tomozei în toamna lui 1970, apărându-i în „Biblioteca Argeș” volumul „Gustul ierburilor” (1971, 2007, dar și o antologie, din patru volume, la „Litera”, în 1988). Au urmat „Cenușa Sagrada” (2007), „Temnița și Gustul” (2008), „Persona non-grata” (2011) și volumele „Dizgrații” (I, 2017; II, 2019). Nu mai amintim volumele colective, începând cu „Caietul debutanților” de la Editura Albatros (1975, 1977, 1986), până la „Antologia sonetului românesc” (MNLR, 2009) și culegerile omagiale „Laurențiu Ulici – 10 ani de posteritate” (Limes, 2010) și „Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor” (Princeps, 2009). Pe Cezar Ivănescu, care l-a publicat la „Numele poetului” în „Luceafărul” din 4 februarie 1981 remarcând „poemele nostalgice, amare, infantil-exuberante” ale tânărului argeșean, l-a cunoscut bine, dedicându-i în „Dizgrații”, I (ciclul „III. In memoriam”) patru poeme „Cezarului poeziei” intrat într-un „condamnabil con al Nepomenirii” (numit undeva „un Geniu rupt în humă să doinești!”), împreună cu alte poeme dedicate lui Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Virgil Carianopol). Dacă autorul „Baaad”-ului și „Rosarium”-ului vedea în tânărul neliniștit „nu o carieră literară, nu un destin individual, ci un mod de existență exemplar cu care se solidarizează prin simplă ființare”, Gh. Tomozei, confratele mai mare de la „Argeș”, vedea în junele poet, „băiatul din Cotmeana”, un spirit „atroce îndrăgostit de poezie, privindu-se cu o netulburată încredere, romantic și – în aspirațiile lui spre lumi transcendente – eminescian.” Un poet „fără speranța recunoașterii în juru-i”, observa Tom, care valorificase, de fapt, teancul de hârtii cu care venise în redacție („sărind peste secretară”, cum va mărturisi ea) Elena Predescu, soția poetului, ea însăși scriptureasă semnând „Eliseea Codreanu” sau, mai cunoscută ca poetă a unor interesate volume, cu numele jubilant jucăuș „Conița Lena”, autoarea recent-memorabilului „Un râu negru poemul” (2022). Pe scurt zis cu versurile poetului: „Prietenii mei au fost funigei:/ de la Cezari până la Tomozei/ de la neamuri pierdute-n blestem/ până la câinii pe care mi-i chem/ în spelunca asta de viață/ aridă, feroce cu dinții de gheață.// Prietenii mei, azi, niciunul de față.” (PRIETENII MEI)
VALENTIN PREDESCU (n. 28 iunie 1946, Cotmeana – Bascovele), prozator, poet și memorialist, este autorul recent-apărutului volum ARHITECTURA PUTERII (Tracus Arte, 2022, 240 p.), „Ediția a 2-a a volumelor DIZGRAȚII, I [Premiul U.S.R. Filiala Pitești, 2017] și (II) revăzută și adăugită”, o carte construită după o arhitectură ingenioasă, cu adaosuri succesive de coloane, frontoane, rozete, ancadramente, o zidărie „complicată” a unui poet „părând mai degrabă cuprins de o retroactivă și irepresibilă patimă arhitecturală”, dezvăluind „chipul crispat al unui autor chinuit de febrele unei permanente (re)actualizări.”(Marian Barbu, „Cafeneaua literară”, iunie 2018).
E bine de știut că poetul din orașul lalelelor și automobilelor „Dacia” a fost în regimul trecut un „indezirabil” luat în obiectiv de Securitate, pe seama căruia, încă din 1973, a fost pus în mișcare un dosar de urmărire informativă (DUI), după cum rezultă din Decizia civilă nr. 1923/2012 a Curții de Apel Pitești (Un Extras din decizia respectivă este publicat la p109, la sfârșitul primei părți, DIZGRAȚII I).
Faptul este de reținut având în vedere „deziluziile acestui sceptic nemântuit, îndoielile, detașarea, și de ce nu?, compasiunea pentru lumea imperfectă în care a fost silit să trăiască” (M. Barbu), din care nu a ieșit biruitor, rămânând însă, lucru important, „neasimilat”. Poemul „Fecund” (p. 206) schițează aproape încifrat experiența acestui abuz al poliției politice, care a interzis publicarea unor poezii cu „caracter tendențios la adresa orânduirii noastre socialiste”, deci măsurile luate având „un caracter politic, aducând o atingere gravă a drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea și libertatea individuală, suferințe pe plan moral și social”, după cum se menționa în Extrasul amintit: „Scriu să mă aud!/ Auzul decât scrisul/ e c-un picior în piept, sau/ un picior în D.U.I. (sec)/ un picior corupt.// Scriu./ Când cu sânge scria pixul/ tot poporul era mut./ Nimeni nu știa că scrisul/ era mort – și mort demult./ (…)/ Nația de-acum e moartă./ Toți cei puși a se alege/ stau să-mpiedice la roată/ legea celor ce-au să-i lege.”(FECUND)
Raportându-ne, așadar, la lumea în care i s-a dat acestui „opozant politic” cu figură de „star interbelic, ușor retro” să trăiască, putem înțelege exact regimul est-estetic al volumului în discuție, „Arhitectura puterii”, în special spiritul amar și ironic-mușcător al „DISGRAȚIILOR”, în care noțiuni și metafore-concepte apar drept lexeme cu majusculare, precum Puterea, Timpul, Trecut, Viitor, Eu / Voi, Patria, Popor, Viața, Moartea, Poezia, Marea, Oceanul, Vulgul, Nimicul, Absurdul, Haosul…
Multe din trăirile poetului sunt rezultatul atingerilor, venirii în contact sau implicării într-o existențialitate disforică, revulsivă, „dizgrațioasă” în componența ei ipochimenică (DIZGRAȚII/ Paradisul, p. 119), în care „destinul întors” al poetului înfruntă cu credință nedezmințită „timpul ostatic” engramat, pare-se, în adâncul ființei sale: „Sunt un tăcut ostatec al genei blestemate/ cu sufletul ca floarea presată într-o carte// (…)// Nimic din libertatea deliric proferată/ nu poate-a mai schimba geneza blestemată./ Și singure de-ar mai porni cuvintele să curgă/ din geniul tot n-ar mai rămâne decât/ eterna fugă.” (TIMP OSTATIC). Poetul, care nu s-a dovedit om de plastilină, modelabil, apare, iată într-o incriminantă mărturisire, care colorează cam de la un capăt la altul „dizgrațiile” acestei chemări, la judecata „de apoi” a Poemului:
„Între Eu și Voi se întinde un ocean de puroi înroșit
cu trupuri umane și nave-n derivă
printre rechini îndestulați
în magma fierbinte nuferii Răului autentic hrănindu-se
din Katharsisul descuamării sufletului
poleit cu speranțe.
Ați pătruns în sângele Eului meu cu storcătoare de fier
aruncându-mă ca pe o melasă în șanțurile coruptelor sisteme
supus apoi plastifierii în menghina puterii timpului
ați indus corp și suflet de dinainte știut.”
Și tot aci poetul dizertează pe seama „parteneriatului corporatist cu vii și morți/ care de are mai pragmatici în/ șmenuirea de substanță acidă/ deasupră-ne Dumnezeu născând îngeri și demoni cu/ chipuri/ de poeți listați la Bursa proprietăților himerice/ învingător doar Fiul Noului Pământ – Pământ fără/ popoare,/ fără de cuvinte, fără de răstignirea/ Poemului pe crucea Postmodernismului veșnic.” (EU, PLASTILINUL)
De unde ideea asumată convingător, reeditată de fapt, a „poetului blestemat”, dezidența românească, nu numai cea din exil, fiind foarte bogată în astfel de fizionomii.
Acesta ar fi motivul major al „Dizgrațiilor”, dezvoltând o rețea întreagă de laitmotive, ale căror sugestii și metafore-simbol se extind către o mai largă viziune a destinului, ba chiar către un vizionarism de panoramare onto-cosmică, implicând un Dumnezeu potrivnic („potrivnicia lui Dumnezeu”), care nu s-a retras în transcendent, Deus Otiosus – cum ar zice Mircea Eliade, dar după dreptatea căruia tânjește spiritul poetului încercat de toate umilirile și neajunsurile: „pe Nimicul din mine, pe mine puful de păpădie/ m-ai abandonat seducției de-a fi o relație a Frigului/ cu Foamea/ și-a Fricii în dorința de a-l mai afla pe Dumnezeu în/ Cerul pământului meu.” (TESTER). „Mi-a anchilozat mâna între semnele crucii/ de câtă închinăciune la atâta ticăloșie/ crescută ca iarba cuceritoare/ crescută nimicitoare în germenul auriu în/ blocul operator al Poeziei/ crescută în gura coasei sărutată de buzele/ vieții pârdalnice.” (EU, ÎNCHINĂTORUL)
Simțindu-se părăsit de Dumnezeu întregii lumi create, „de sus” și „de jos”, liricul indignat trăiește un presentiment liturgic al mitului christic („Locul lui Iisus ca Poet Însângerat”), părăsit de-a binelea de divinitatea salvatoare, de unde zbuciumul acesta ce ne amintește de un Arghezi în ipostaza refuzului unui scontat dialog: „Numai că poetului i s-au tăiat firele dinspre Dumnezeul de sus, dinspre Dumnezeul de jos, dinspre/ răsărit și apus,/ dinspre tot ceea ce ar mai fi avut de spus./ Doar inima-i bate ca o fină rotiță de ceas/ licărind plăpândă ca un Început, sumbră și prevestitoare.” (CĂTRE).
Iată și clasicistul de care s-a vorbit, decantându-și, cam cu un orgoliu trufaș de care însuși Eminescu s-a ferit, statutul de „indezirabil” între contemporanii urbei, stare de spirit îndreptățind pe unii comentatori (chiar dintru început pe Gh. Tomozei) să vorbească despre un anumit „eminescianism”, mai de dincoace însă, istoricește. Oricum, poezia, jucată în relația tranzitivă de alteritate incluziv-creatoare „eu – tu”, intră și ea în categoria „artelor poetice” mărturisitoare în intenționalitatea lor discursiv-terapeutică (cam strunjită pe arac ultima strofă!):
„În orașu-n care câinii mă lingeau c-o mușcătură
în orașu-n care toți m-au huiduit ca pe-un hulub
fremătam în chip hoinar să îmi aflu-a mea făptură
în orașu’ plin cu viespii și cu mult venin în stup.
Luai de coadă libertatea ca s-o pun la urdiniș –
dar cum toți viespuitorii se loviră de obstacol
eu luptând să fabric mierea sorții mele pe furiș
fui zvârlit în botca larvei și etichetat trân-tor.
De aici și pân’ la geniu sufletul ți-e de vândut
cum și viermele din măr vrea să propășească merii
tu fi’nd Geniul stupului lupți ca viermele în fruct
în tăcerea ca de miere tot visând la gustul mierii.”
(GUSTUL MIERII)
Amintind de Eminescu, Goethe și Nietzsche, poetul reflectează, în definitiv, în versuri lungi de 15 silabe cu ritm iambic, de o ușor simțită solemnitate eminesciană, asupra artei, contribuind și el, la îmbogățirea patrimoniului, cu modesta-i „Căruță de cuvinte” care așteaptă îndemnul/ omologarea: „haide, treci!”: „Ce-a putut să nască arta tot cărând poemi pe umăr?/ din ce-a fost un Eminescu, sau un Goethe, sau un Nietsche/ habitează doar tradiții, numenuri urlând în buncăr (…)/ Texte, doar; și-n Căruță-aștepți îndemnul: haide, treci!” (DIZGRAȚII. Rebrusmént în Paradis, p. 121). Să reținem că „rebrusment”-ul denumește acea întoarcere bruscă a direcției catenelor muntoase ori, mai accesibil, acea schimbare a direcției și a sensului de mișcare a unui tren prin întoarcerea locomotivei și legarea ei la capătul opus al șirului de vagoane…
Desigur, poetul dezvoltă multe atitudini/ „voci”, dar impresia general-estetică este una de dolorism monocordic, cele două părți (volume, de fapt) ale acestei „arhitecturi ale puterii” fiind congruente, circulând teme și motive comune, îndeosebi și frecvent, disconfortul existențial și ruperea legăturilor cu Dumnezeu („O dizgrație enormă între Eu și Dumnezeu/ o acrofobie a poemului pierdut ca sufletul…”; „O căruță cât un Cosmos într-un veșnic rebrusmént/ cară la cuvinte-n Noos regiment de regiment/ și ce poate să-florească-n versul meu/ e osârdia căderii pe o scară de arheu.”)
Parcă hașurări mai accentuate, mai decise, într-un recriminatoriu activism civic întâlnim în DIZGRAȚII II, unde poetul scrie despre „timpul turbat” și „ostil”, dar și despre un „timp ostatic”, simțindu-se „prizonier” al unei engramări organice („Sunt un tăcut ostatic al genei blestemate…”), dar și o „Odă bucuriei” scrisă „cu pixul de sânge” pentru „neputința natală a pământului arid și ostil”, cu trimiteri directe la martirii din închisori și la „Patria mea pierind ca o Fata Morgana la pielea/ goală/ pierind în Trecut, în Viitor nemaivrând să mai șadă/ și casa cu masa ta de vis indexat fiind crucea și hrana/ când totul e geamăt de ură și numai tu câine/ mă cauți ferice când intru/ pe poartă -/ mă cauți azi, mă cauți mâine și iară mâine/ să-mparți cu mine un Timp umilit ce mă latră/ pentru o coajă de pâine”.
Altundeva poetul constată că „bolnavă e inima Lumii”, „bolnavă inima Terrei” și „Patria-n sânge” – „o Niagară de sânge sorbită cu nesaț de pragmaticii Timpului”, bolnavă și inima poetului „în așteptarea infinită/ a Sentinței Divine” (PREȚUL INIMII).
În ciclul POET OBSCUR, întâlnim poeme mai dense precum în cele cinci abhorări din „Ura prafului de păpădie”, exprimând foarte bine starea de disconfort a poetului într-o lume agresivă, alergând după propria-i căpătuială, lipsită de resentimente și indici morali, de unde convingerea poetului că poemul său va depune mărturie peste timp, salvându-se „în sângeroase turnire”: „De existența mea doar ura va mai/ da de știre/ peste o mie de ani, și peste/ încă o mie/ despre sufletul meu doborât/ ridicat, și iar doborât/ și iar ridicat, și-n fine salvat/ în sângeroase turnire.” (5. Turnir). Poetul scrie despre „Eteronimul mim” din firea sa, o alteritate a eului identitar numită „dublă refracție”, dezvoltând un lirism filosofard pe tema „Destinului eteronim”. Mai realizat ni se pare ciclul „EUL ȘI POEMA”, cu versuri vizând idealitatea/ transcendența, în versuri sprinten-jucăușe precum: „Eul meu cât o Poemă/ semiot neomenesc/ toate-n miezul de Noemă.// Tot ce sunt e de pământ/ definit în tot ce sunt.” („Definiția Eului”). Alte poeme glosează pe teme ca „Moartea zeului” sau „Katharsis”, cu trimitere la teza finalității fără scop a artei formulată de Stagyrit. Valorificând elemente din etno-folcloristica românească, ciclul „ENERGII INDIFERENTE” (I-V) pe tema „energiilor” creatoare, dintre care unele versuri au referiri evanghelice exprese: „Și de ce veni Christos/ dacă nimeni nu-l voia,/ dacă aura din jur/ pe apostoli îi ardea?/ (…)/ Și-n durerea nesfârșită/ într-un duh veni Christos -/ energie infinită -/ spectru crud și omenos./ (…)/ Vino Christ și mă ajută/ cu cel Biocâmp uman/ și din limba mea cea mută/ fă-mă Vers în Trup astral./ Și-a mea lege/ să m lege/ de poemul eu cel strâmb/ când lumea va petrece/ să mă lași să mor în câmp.// Spectrul crud și omenos/ într-o zi veni Christos./ L-am întâmpinat cu sete/ și-energii indiferente.” (IV. Iov).
În alt poem, IISUS (Templul), glasul poetului se adresează, din Templul său, Fiului ceresc: „am așteptat în taină să-mi sufle Dumnezeu/ venirea Fiului cel Sfânt la sânul meu”, o așteptare ce rămâne deschisă, sub semnul stavroforic al crucii asumate: „Un Templu sunt cât muntele pustiu, indus/ și-aștept ca purtător de cruce/ pe Iisus”.
Există, în toată această panoramare revulsivă, de recriminații și acuzații, în general de ordin vindicativ, și imaginea bacoviană a suferinței somatice „Plămânii mei proscriși, tuberculoși/ au respirat în veacul ăsta infestat”, „Plămâni ai mei, tușiți, proscriși/ de zeii lumii – proscrisă-mi existența -/ tu, aer, mai poți să arzi prezența/ poeților eterni învinși?” – PLĂMÂNI POEMI). Sau de-a dreptul bacovian nu numai lexematic, dar și ca refren laitmotivic: „Laringe bolnav/ de tuse și astm/ de nervi încordat.// Laringe bolnav, plămânii arzând/ cultura în spasm, fard întinat/ în alveolele vieții aer limitat/ de nervi încordat/ (…)/ Laringe-ntremat, sănătate povară/ cântec revigorat doar pentru-o seară.” (LARINGE).
Există un civism etic irepresibil (propriu unui scriitor „cu probleme”!) în raport cu toată această existențialitate societală, poetul proclamând în finalul textului POET OBSCUR, datată „1985”, simțind „adevărul sângerând în piept”: „Salvați Justiția! Salvați Justețea!/ ca pe-o relicvă-n agonie -/ poet obscur – dar cu finețea/ și Adevărul ce trebuie să-nvie.” De unde și sugestiile din epilogul DESTIN GOLAN, amintind de „golaniada” un timp revolut dar mereu adresat „aleșilor” și „imposturii”, deci un mesaj mereu actual: „Cum ieri/ și azi și mâine/ rămâi același câine/ în frigul nedreptății/ și-n foametea minciunii/ supus al dictaturii/ sperând o zi a plății/ ca un biped orfan/ de Țara ta, golan.”
Desigur, poetul Valentin Predescu – „Un indezirabil pentru regimul comunist” (Mioara Bahna, „Plumb”, martie 2018) – în tumultul creației sale dă glas trăirilor, convingerilor, suferințelor îndurate, într-o panoramare dureros-acrimonioasă, „Arhitectura puterii” sugerând o bivalență imagologică: pe de o parte, mecanismul societal/ existențial implacabil cu care poetul a dat/ dă piept (Timpul Puterii), de cealaltă parte, trăinicia acestui „Templu al cuvântului” din DIZGRAȚIILE sale, „catedrala” de suflet pe care și-a clădit-o, revenind la planșe și schele de mai multe ori, până la această versiune, speră, definitivă… Un poet „iovit cu Dizgrația”, trăind plenar acest sentiment al persecuției, închinându-se, ca Zilot Românul, numai Adevărului, conform motoului la CUVÂNTUL POETULUI IOVIT, încheind cartea astfel:
„Când Poetul este iovit el dă Adevărului o / singură față:/ neîntoarsa față de la Dumnezeu/ dincolo de Sinele său./ Iar dacă Poetul încă mai trăiește/ stă și se întreabă/ mai am eu puterea de-a lupta;/ nu m-au răpus bolile, usturimea necazului?/ casa nu mi s-a pârjolit? Femeia de serviciu,/ copiii de vis, câinele devotat, pisica de pe piept/ vitele și pământul, și cerul cer, mai sunt?”
Pentru a nu sfârși comentariul nostru în acest ton interogativ suspendat sine die, vom încerca să răspundem tot cu cuvintele poetului din TIMP TURBAT (pp. 114-117), meditând la Poezia „care nu mai este o Biblie a Nemuririi sufletului”, la „Eul care nu mai este Eu”, la „Dumnezeu (care) a pierdut busola Muntelui Sinai”, la:
„Timpul meu ajuns un Poem călărit de samsari hiperdecenți,
cal arab de nevândut vreunui pașă
de critic vulnerabil și exclusivist
un cal pur sânge Timpul meu, pe care să-l ucid cu mâna/ asasinilor de altădat’. (…)
Timp cu suflet de copil nevoios și pur
apostat și eclatat în destin obscur.”
De unde rugămintea, generică, de a nu-i atinge dreptul „inamovibil” la Poezie, poetul fiind în stăpânirea „daimonului” său, cum ar zice Nichita Stănescu, și închinându-se la Demiurgul unic (TIMPUL PUTERII. 2. Demiurgul, p.23):
„Mai dați-mi timp să mor în Poezie!
Aici e locul meu etern inamovibil.”
Zenovie Cârlugea