Context
Impresia de surprindere pe care o aduceau unele din poemele cuprinse în volumele lui Nichita Stănescu revenea unui coeficient de creativitate (vizibilă ori indicibilă) care anunța apariția unui poet de o rară originalitate. Care originalitate consta în discursul liric cu evidente note și elemente individuale de o anume valoare estetică (insurecționale față de versificațiile anterioare ale epocii).
Fără a face polemism, în acest sens, Nichita Stănescu se opune nonpoeziei și propune un altfel de stil, propriu, al viziunii, în care confesiunea eului juvenței este referențială. Poetul recurge la un imagism care nu vrea să coincidă cu metafora, ci cu o viziune de accent subiectiv.
Despre carte în context
O nouă carte surprinde în panoplia portofoliului ținut de Carina A. Baba, profesor cu două facultăți absolvite la Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad. Rod al aprofundării istoriei literare și al readucerii lui Nichita în anii 90 ai existenței sale (ne)pământești, acest volum este transpunerea printeditată a Tezei de Licență (coordonator științific, prof. univ. dr. Dumitru Mărcuș) a fostului student/propunător.
Structurat pe trei capitole mari și subcapitole (162 p.), la care se adaugă Argument, Introducere, Concluzii, Bibliografie, volumul a văzut lumina tiparului prin Editura XBG Mediapress Arad (conceptul copertelor aparține autorului). Astfel, ni se propun considerente privind lirica nichitstănesciană, pornind de la elementele și teoriile de neomodernism care o cadrează.
Ca poezie a cunoașterii, în care eul liric se cuprinde în existențial, pentru că „revelația necuvintelor adumbrise în poet dogmatismul primelor expresii și al primelor revelații despre taina și acțiunea poeziei” (pag. 47).
În lirica sa, Nichita Stănescu se rupe de ispite și își creează starea propriei sale mutații (pendulând între extravertire și un eu intelectiv propriu, cogitațional/filosofic): „Nichita vede că omul vorbește cu tot ce are: cu sângele și cu osul (…) cuvintele sunt considerate viscerele ființei, sâmburii lucrurilor, prelungirea ființei ” (pag. 114).
În întreg conținutul ei, cartea semnată de Carina A. Baba, dinamizează stări: starea lui „a fi”, specifică neliniștilor, avatarurilor, îndoielilor și întrebărilor, ca particularități ale alter-ego-ului poetic. Dublul, dedublarea, lupta cu sinele sinelui este lupta cu un celălalt: „Fapta omului e sinonimă cu acceptarea înfrângerii, cu pierderea de sine (pag. 139).
Concluzii
Nichita Stănescu este și va rămâne un mare creator de simboluri și imagini, care dau carnație și substanță lirismului său. Cartea de față este o pledoarie pentru cunoașterea acestora prin diafragma volumelor. Cert este că Nichita a deprins gustul „otrăvit și tare” (Arghezi) al tensiunilor ontologice ce se demarcă pe tensiunile originalei sale creativități: „Important este să nu îl transformăm pe Nichita Stănescu în mit (…) pentru că a transforma în mit este egal cu a ucide!” (pag. 153).
Florica R. Cândea
membru UZPR Filiala Arad