Motto: „Numerele guvernează lumea!” (Pitagora)
Un personaj faimos, filosof și matematician al Antichității, care punea la baza întregii lumi înconjurătoare teoria numerelor și a armoniei, Pitagora, ne prilejuiește aceste reflecții fugare.
Vestitele opere „pitagoriciene”, cunoscute sub denumirea de „Versurile de aur ale lui Pitagora” și „Legile morale și politice ale lui Pitagora” (există și în traducere românească), aparțin unei epoci ulterioare. Cu toate acestea, în zilele noastre ele merită o atenție mai mare decât ne-am putea-o închipui.
Ideea filosofică fundamentală a pitagorismului susține că numerele exprimă temeiul lucrurilor, iar universul este o mașinărie ordonată, un sistem armonios de numere și legături sau raporturi numerice.
Până și în domeniul juridic, Pitagora recomanda: „Legiuitorule ! Să cunoști tainele aritmeticii și geometriei, căci nu trebuie să rostești decât axiome”.
În câteva cuvinte, se poate spune că numerele exteriorizează esența lucrurilor.
„ În fiecare moment, numerele ne dirijează lumea şi viețile într-o manieră pe cât de surprinzătoare, pe atât de misterioasă”, glăsuiește una dintre sentințele înțeleptului Pitagora.
Aristotel, la rândul său, explica în mod lapidar concepția pitagoreică: „numărul constituie fondul sau substanța tuturor lucrurilor” (Metafizica, 987a); „lucrurile constau din imitația numerelor” (ibid., 987b).
Regularitatea, ordinea și armonia formează scopul cel mai înalt al lucrurilor.
Pitagora face din relațiile cantitative principii fundamentale ale lumii.
În concluzie, numărul este un fel de paradigmă, care își găsește corolar în mulțimea lucrurilor din Univers. Succint, Pitagora spune: Universul este construit prin puterea cifrelor!
În filosofia grecească, grație concepției lui Pitagora și pitagoricienilor, înțelegerea unor fenomene universale diverse, se axează pe ideea de Cosmos și armonie. (În limba greacă κόσμος – kósmos – are o mare bogăție semantică, însemnând universul, întregul univers, dar și „ordine”, „ordine mondială”, de asemenea „ordine militară”, „ordine de stat”, „constituție”).
În rândurile de mai jos doresc să pun în evidență faptul că în universul în care trăim armonia este o regulă, un semn de normalitate, iar perturbarea, distrugerea sau dezagregarea acestei armonii universale reprezintă o ruptură a ordinii firești, specifice naturii umane, care conduce la catastrofă, la război, la boală, iar în lumea artelor, la opere absurde, la kitch.
Mutatis mutandis, armonia este secretul poeziei valoroase!
Mai întâi să vedem cum se manifestă acest concept în macrocosmos, și apoi în lumea noastră, pământeană.
Pitagoricienii susțineau că numerele cârmuiesc și ordinea cosmică, chiar determinau existența corpurilor cerești.
Deși în Antichitate erau cunoscute doar 7 obiecte vizibile pe cer, denumite planete, din expresia grecească πλανήτης αστήρης ( planêtês astêrês), însemnând „astru în mișcare” (sau „astru rătăcitor”), spre deosebire de stele, care păreau a fi nemișcătoare pe bolta cerului, s-a acceptat până nu demult că există 9 planete (Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto). Recent, însă, oamenii de știință au descoperit existența unei noi planete, invizibile, în sistemul nostru solar. În felul acesta se adeverește susținerea empirică a pitagoricienilor, conform căreia corpurile cerești trebuie să fie tot zece la număr, deoarece zece este numărul perfect.
Întrucât numai nouă sunt vizibile (în vechime, ei includeau pe lângă cele 7 planete și Luna, respectiv Soarele), atunci au inventat o a zecea planetă, pe care au botezat-o Antihton (Contrapământ).
A trebuit să treacă peste 2000 de ani, ca predicția pitagoricienilor să se adeverească. În anul 2016 lumea științifică a fost anunțată de către doi cercetători de la Institutul de Tehnologie din California că ultima planetă aflată la marginea sistemului solar, botezată Pathie, situată dincolo de orbita planetei Neptun, ar avea o masă de 10 ori mai mare decât Terra.
Această gigantică planetă a fost dedusă indirect, observându-se că un număr de 13 corpuri cerești din Centura Kuiper se mișcă împreună, ca și cum ar fi influențate de gravitația unui corp ceresc uriaș (cea de a 10-a planetă), invizibil însă, fiind aflat la o enormă distanță de Pământ.
Pitagora și susținătorii săi prezumau că în centrul universului se află o masă de foc, iar Pământul se mișcă în cerc în jurul focului central (care nu este identic cu Soarele ci, mai degrabă, funcționează ca un termen denumit Sufletul universului).
Din cauza acestor idei revoluționare despre rotirea Pământului, heliocentrismul copernican a fost adesea prezentat în epoca Renașterii ca o erezie, adică o revenire la pitagorism.
„Muzica sferelor”
„Mișcîndu-se, planetele cântă. Noi, care suntem încă de la naștere adânciți în această muzică planetară, nu o auzim, dar dacă ea ar înceta, am ști ce e cu adevărat liniștea.” (Pitagora)
Pitagoricienii susțineau că aceste zece corpuri sfere (planete) emit sunete, ca orice corp aflat în mișcare.
Fiecare corp sferic produce un sunet diferit, conform mărimii și vitezei sale de mișcare.
În acest fel ia naștere un sunet armonic, muzica sferelor (musica universalis), produs de sferele în mișcare. Aceasta are un caracter filosofic, mai degrabă, determinat de reguli matematice, devenind astfel o muzică sacră, imuabilă, perfectă.
Noi nu percepem distinct această muzică pentru că trăim în ea, dar o auzim tot timpul.
Mișcarea sferelor cerești este exprimabilă prin raporturi numerice necesare.
Dincolo de caracterul metaforic sau ezoteric conferit acestor aserțiuni, va trebui să observăm că datele științifice recente au adeverit cunoștințele pitagoricienilor.
În astronomie, respectiv în mecanica cerească, rezonanța orbitală are un alt înțeles, dar tot legat de matematică. Aceasta are loc atunci când două obiecte care orbitează în jurul unui al treilea au perioade de revoluție situate într-un raport simplu, exprimabil printr-o fracție de numere naturale mici.
Este un caz particular de rezonanță mecanică. De exemplu, planetele Pluto și Neptun prezintă o rezonanță orbitală de 2:3, adică Pluto efectuează două revoluții complete în jurul Soarelui în același interval de timp în care Neptun efectuează trei revoluții complete.
Kenneth R. Lang, cercetător american, sublinia faptul că Soarele are o melodie secretă, ascunsă în sine, care produce o mișcare spre suprafață.
Sunetele traversează interiorul Soarelui, provocând întregul său corp sau părți ale acestuia să se miște ritmic, precum valurile mării, în timpul mareelor, sau precum bătăile inimii.
Repetăm întrebarea: De unde știau adepții acestui curent de gândire aceste cunoștințe avansate?
”Dumnezeu geometrizează prin intermediul sunetului” (Pitagora)
Reflectând la principiul armoniei universale, Pitagora credea că „Lumea este asemeni unui măreț concert de muzică; să nu fii în dezacord cu ea”.
Pitagora și discipolii lui explicau sunetele muzicale prin teoria armoniei numerice.
Într-adevăr, deosebirile dintre sunete apar ca raporturi numerice, sunetele muzicale fiind astfel determinabile matematic.
Pitagora a determinat raporturile numerice pentru principalele intervale muzicale: octava 2:1; cvinta 3:2; cvarta 4:3; ton 9:8.
Teoria despre suflet
Sub înrâurire orfică, pitagoricienii dezvoltaseră o teorie care afirma natura distinctă a sufletului față de acea a trupului.
Pitagoreicii au oferit explicații numerice inclusiv în concepția despre suflet.
Sufletul este definit ca acordul sau armonia diferitelor sale facultăți, această armonie fiind la rândul ei exprimabilă numeric.
Pitagora recomanda cumpătarea și abținerea de la anumite alimente, socotite a fi „necurate„. Datorită cunoștințelor sale medicale, Pitagora mai sugera un anumit sistem de viață, ce avea în vedere sănătatea fizică.
De aici s-a dezvoltat o școală medicală care susținea necesitatea existenței unei armonii depline a trăirilor sufletești, altfel dereglarea acestora conducând la boală, la deteriorarea sănătății: Mens sana in corpore sano, ar traduce întreaga filosofie a sănătății trupești, în acord cu aceea a conștiinței.
Etica
În ceea ce privește etica, se consideră că există zece virtuți, în acord cu 10, numărul perfect.
Fiecărei virtuți i se asociază câte un număr. Scopul suprem al moralei pitagoreice este virtutea, ceea ce pentru aceștia însemnă armonia raționalului cu neraționalul în sufletul omului.
În esență, Pitagorismul reprezintă un mod de viață, fundamentat pe comandamente aspre cu privire la hrană, îmbrăcăminte, conduită în intimitate și în viața publică, pe care adepții acestei filosofii și mod de viață îl priveau cu un respect profund.
Herodot, în Istorii (Cartea IV, 93-96), spune că Zalmoxis și-a petrecut o parte din viață în Samos, ca sclav, dar și discipol al lui Pitagora. Reîntorcându-se în patrie, el introduce o serie de învățături pitagoreice în Dacia, printre care și ospețele comune, credința în nemurirea sufletului, cumpătarea.
Armonie și proporție în poezie
Vorbind despre învățăturile lui Pitagora, constatăm un paradox: poeții sunt urmașii pitagoricienilor.
Ei ajung la desăvârșire prin intermediul cuvintelor, dar nu a oricăror cuvinte ci prin acelea ce respectă legități pitagorice: versul armonios, exprimat prin legități numerice!
Nici o poezie nu impresionează doar prin conținut, ci și prin forma sa muzicală. Dar, de fapt cum se ajunge la această perfecțiune? Desigur, prin respectarea unor relații între elementele unei poezii.
Să le luăm pe rând:
Versul – este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimă si măsură. Desigur, există și poezii care nu respectă nici o regulă (vorbim despre versul liber, sau versul alb, fără rimă).
Mai multe versuri pot forma o strofă (există strofe dintr-un singur vers sau chiar din 12 versuri).
Conform criteriului numărului de versuri ale unei strofe, avem: monovers (1 v.), distih (2 v.), terțet (3 v.), catren (4 v.), cvinarie (5 v.), sextină (6 v.), septet (7 v.), octavă (8 v.), nonă (9 v.), decimă (10 v.).
Stanța este o strofă în care versurile sunt legate prin înțeles și printr-o anumită rimă.
Răspândită în Renașterea italiană, o stanță poate avea un număr variind între 3-20 versuri.
Ritmul unei poezii se definește ca fiind succesiunea regulată a unor silabe neaccentuate, dar și a pauzelor dintr-un vers.
Unitatea metrică este un grup de silabe accentuate și neaccentuate ( / ) si ( U ) și care se repetă la intervale regulate într-un vers.
Cel mai adesea, în limba română, se folosesc unitatile metrice numite troheu, iamb si amfibrah, iar ritmul corespunzator este trohaic, iambic și amfibrahic.
Formele ritmului sunt binare.
Ritmul Trohaic – atunci când unitatea metrica este troheul – / U.
Ritmul Trohaic este specific poeziei populare, fiind coborâtor și vioi, dar poate apărea și în poezia cultă.
Ritmul Iambic – atunci când unitatea metrică este iambul U /, este un ritm suitor, care, prin nota lui gravă, este potrivit pentru acele specii ale poeziei culte în care poeții dau glas unor sentimente puternice și tulburătoare, precum în elegie sau meditație.
Formele ritmului mai pot fi ternare: dactilic (picior trisilabic / U U ), anapestic ( U U /) si amfibrahic ( U / U ).
Ritmul amfibrahic presupune o succesiune de picioare trisilabice, în care a doua silabă, accentuată, este încadrată de două silabe neaccentuate.
Farmecul, muzicalitatea unei strofe, implicit a unei poezii, sunt date, așadar, de rimă și ritm. Acestea, pe lângă vocabularul poetic, figurile de stil, reprezintă atracția unei poezii, adică modul în care aceste trăsături de armonie universală sunt puse în valoare, folosind anumite reguli și proporții, de data aceasta în lumea literelor și a cuvintelor.
Rima constă în a face sa coincidă silabele de la sfârșitul a două sau mai multe versuri.
Aceasta potrivire începe cu ultima vocală accentuată.
După modul cum rimează versurile, avem:
– Monorima (specifică poeziei populare), constând într-o rimă identică la mai multe versuri.
– Rima împerecheată sau succesivă – constă în versuri rimând două câte două – (1 cu 2, 3 cu 4) s.a.m.d.
– Rimă încrucișată sau alternativă – întâlnită la catren, atunci când v. 1 rimează cu v. 3, iar v. 2 rimează cu v. 4.
– Rimă îmbrățișată – o formulă folosită mai rar de către poeți, constând în regula: v. 1 rimează cu v. 4 și v. 2 cu v. 3.
– Rimă variată sau amestecată – apare în cazul unor fabule, unde poeții îmbină diverse tipuri de rimă, fără nici o regulă.
Când rima este imperfectă, ea poarta numele de asonanță.
În aceasta situație, se potrivesc ultimele vocale ale versurilor și, aproximativ, consoanele. În poezia populară, asonanța este frecvent folosită, dar în literatura cultă, este considerată drept o licență poetică.
După silaba accentuată din rimă, aceasta poate fi rimă simplă sau complexă.
Rima simplă poate fi masculină, atunci când accentul cade pe ultima silabă, sau feminină, atunci când accentul pică pe penultima silabă.
Măsura unui vers reprezintă numărul de silabe accentuate și neaccentuate dintr-un vers.
În metrica antică, un anumit număr de silabe lungi și scurte, determină ritmul unui vers, adică așezarea după o anumită regulă a silabelor accentuate sau neaccentuate.
Măsura poate porni de la patru silabe, până la 15-16 silabe, și chiar mai multe.
De regulă, versurile au aceeași măsură, dar pot avea și o măsură diferită, în fabule.
Ținând cont de cele de mai sus, cei ce cred că poezia este doar chestiune de inspirație, de talent, se înșală.
Versificația sau prozodia este o veritabilă știință, care studiază cantitativ durata vocalelor și a silabelor.
Prin urmare, un poet trebuie să fie posesorul unei tehnici impecabile, urmând să respecte reguli clare, care conferă muzicalitate unui text poetic. Inspirația nu este de ajuns pentru a fi numit poet.
Tanța Tănăsescu/UZPR