În prezent, pe fondul unor crize profunde de sistem, la nivel regional și internațional, se discută tot mai mult despre solidaritate. De la solidaritatea între generații, la solidaritatea profesională și între grupuri de persoane cu interese comune, până la solidaritatea între state și chiar între continente.
Se recunoaște, chiar dacă tacit, că la baza oricărui tip de solidaritate stau interesele, de la cele economice și sociale, de supraviețuire, la cele de natură culturală, spirituală. Fără a intra în detaliile de natură filozofică a noțiunii de solidaritate, mă voi referi astăzi doar la una dintre componentele solidarității, respectiv la componenta economică.
Succesul supraviețuirii omenirii în această perioadă de suprapunere a crizelor – de la cele energetice și de materii prime la cele alimentare, de la crizele politice la cele demografice – depinde în cea mai mare măsură de raportul dintre resurse și nevoi. Când ne referim la raportul dintre nevoi şi resurse, din punct de vedere economic, trebuie să avem în vedere faptul că nevoile cresc continuu, pe când resursele scad (sau în cel mai fericit caz rămân constante). De aici nevoia de a stabili priorităţile, în timp și spațiu.
La data de 25 octombrie 2022, ora 14.00, populația globului era de 7.983.445.915 locuitori, înregistrându-se în acest an o creștere a populației de 66.253.248 locuitori. Nimeni nu poate aprecia dacă asta înseamnă mult sau puțin, depinde din ce punct de vedere privim şi, mai ales, la ce zonă a planetei ne raportăm. Doar timpul este cel care va răspunde la aceste întrebări. Privind retrospectiv vom constata că în anul 1804 populaţia planetei noastre era de 1 miliard de locuitori, iar conform proiecţiilor demografice ale ONU, în anul 2050 vom fi 9,3 miliarde. Pentru cât timp va mai putea planeta să ne asigure cele necesare?
Timpul – ca singura resursă cu caracter ireversibil – este factorul de care a depins şi va depinde întreaga noastră existenţă. Din aceste punct de vedere, putem spune că omenirea nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată în criză economică, financiară, de resurse naturale și de altă natură. Criza adevărată este criza de timp. De timp pentru a găsi soluţii la problemele de sănătate care apar – cum au fost pandemiile – de timp pentru a face noi descoperiri științifice, de timp pentru a pune la punct noi tehnologii mai performante decât cele actuale, de timp necesar pentru a găsi un raport optim între nevoile sociale şi resursele aflate la dispoziţie la un moment dat.
Să recunoaştem faptul că orice nevoie satisfăcută generează alte nevoi – materiale sau spirituale, acestea din urmă fiind cu mult mai complexe şi mai sofisticate decât cele materiale, concretizate de cele mai multe ori în drepturi şi libertăţi fundamentale. Când nevoile individuale nu mai pot fi satisfăcute într-o anumită parte a planetei, din diferite motive – de regulă motivele sunt economice, inclusiv din lipsa locurilor de muncă, dar pot fi şi motive politice – atunci apare mobilitatea populaţiei, cu deosebire a forţei de muncă înalt calificate. Astfel încep dezechilibrele la nivel global, iar când acestea se cumulează cu alte dezechilibre, care privesc lipsa acută de resurse vitale, cum sunt cele de apă potabilă, de hrană, de energie etc., rezultă zone care nu mai pot ține pasul cu dezvoltarea globală.
Una dintre soluții pentru atenuarea dezechilibrelor de ordin economic și social este promovarea solidarității, ca o partajare a avantajelor și poverilor între generații, dar și între statele lumii. Este exact ceea ce se încearcă în prezent în Europa, cu deosebire între statele membre ale Uniunii Europene.
Unul dintre principalele instrumente prin care se transpune în practică principiul solidarității îl constituie fondurile mutuale (altele decât cele de investiții). Am putea spune că fondurile mutuale reprezintă esența solidarității și a încrederii între oameni, instituții, generații.
Un exemplu concludent îl reprezintă fondurile mutuale cu impact social administrate și garantate de stat, cum ar fi fondul public de pensii, fondul de șomaj, fondul pentru asigurări de sănătate și alte fonduri care au menirea să partajeze avantajele și poverile între generații, dar și între statele lumii.
Referindu-ne la populația din statele Uniunii Europene, observăm că aceasta îmbătrânește și este de aşteptat să scadă după anul 2030, potrivit unui raport al Comisiei Europene publicat recent, care evidenţiază provocările pe care le prezintă această situaţie pentru relansarea economiilor afectate de criza pandemică.
„Criza a scos la iveală numeroase vulnerabilităţi, unele dintre ele fiind legate de schimbările demografice profunde pe care societăţile şi comunităţile noastre le suferă deja în toată Europa„, a declarat Dubravka Suica, Vicepreşedinte al Comisiei Europene responsabilă cu democraţia şi demografia.
În primul său raport privind „impactul schimbărilor demografice” în UE, care se bazează în special pe date ale Eurostat, Comisia indică o îmbătrânire continuă a populaţiei, a cărei speranţă de viaţă creşte constant. Se preconizează că ponderea celor în vârstă de 65 de ani şi peste va creşte de la aproximativ 20% în prezent, la 30% în 2070, iar ponderea celor în vârstă de 80 de ani şi peste se va dubla în această perioadă. În acelaşi timp, populaţia activă (20-64 de ani) a scăzut în ultimii zece ani şi ar urma să scadă cu 18% până în 2070, chiar dacă situaţia diferă mult în funcţie de ţări şi regiuni. În unele ţări (Bulgaria, Croaţia, Letonia, Lituania şi România) populaţia este în declin încă din anul 1990.
Comisia Europeană subliniază consecinţele asupra finanţelor publice ale statelor unei Europe îmbătrânite cu mai puţine active. Ea recomandă promovarea muncii femeilor şi a persoanelor cu vârste cuprinse între 55 şi 64 de ani, investiţii în formarea celor mai puţin calificaţi, stimularea productivităţii mizând pe o economie digitală şi nepoluantă şi o imigraţie calificată „pentru a satisface nevoile pieţei muncii”. După cum a arătat pandemia de coronavirus, care i-a afectat în special pe vârstnici, îmbătrânirea populaţiei trebuie să conducă la întărirea sistemelor de sănătate şi de îngrijire în Europa, mai subliniază executivul european.
Raportul abordează, de asemenea, consecinţele geopolitice ale declinului demografic din Europa asupra restului lumii. Dacă în 1960 număra 12% din populaţia lumii, UE nu mai reprezintă decât 6% în prezent şi se aşteaptă să scadă la mai puţin de 4% până în 2070.
Pentru a crește gradul de conștientizare asupra fenomenului de îmbătrânire Adunarea Generală a ONU a decis ca intervalul de timp 2021 – 2030 să se numească „Deceniul îmbătrânirii sănătoase”. Inițiativa urmărește „reducerea inechităților în materie de sănătate și îmbunătățirea vieții persoanelor în vârstă, a familiilor lor și a comunităților, prin acțiune colectivă”.
Organizația Mondială a Sănătății definește bătrâneţea ca fiind un ansamblu de „stereotipuri (cum gândim), prejudecăți (cum ne simțim) și discriminare (cum acționăm) îndreptate către ceilalți sau către sine, în funcție de vârstă”.
Observăm cu satisfacție că, în ultimii ani, în cadrul UE s-au făcut pași importanți în direcția armonizării legislațiilor țărilor membre în domeniul social, astfel încât persoanele care au contribuit la un fond de pensii într-o țară a Uniunii Europene își pot transfera drepturile într-o altă țară în care doresc să se stabilească. Există Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (Text cu relevanță pentru SEE și pentru Elveția), cu modificările și completările ulterioare, regulament transpus în legislația statelor membre.
Am abordat aici doar un aspect al solidarității și anume cel care ilustrează cel mai clar principiul mutualității aplicabil sistemului de securitate socială. Dar la nivel global există mult mai multe probleme care necesită solidaritate și exprimarea concretă a acesteia prin crearea de fonduri mutuale.
prof. Ion Voinea
membru UZPR
(Revsta UZP nr. 28/2022)