„Ziaristul este acel profesionist care ne tratează împotriva noctambulismului informațional” – cu acest joc de cuvinte m-am gândit eu să-i rezum vocația (vocală și la propriu, și la figurat). Fiindcă mai abitir „ziua în amiaza mare” acționează cu o ferocitate ieșită din comun sindromul „noaptea minții”. Și cu atât mai mult li se potrivește zicerea practicanților așa-numitului jurnalism de știință. Această formă specializată de gazetărie s-a profesionalizat abia în a doua jumătate a secolului XX, populând azi presa scrisă, audiovizuală și online. Jurnalismul de știință trebuie produs și consumat ca mai mult decât o formă de divertisment. Da, el ne diversifică câmpul de înțelegere asupra lumii și vieții. Dar treaba lui nu este să ne distreze, deși are la temelie curiozitate (și curiozități), nici să ne distragă, deși deviază cu brio, în egală măsură, de la „banalizarea” și „cancanizarea” realității. Unul dintre asprele „teste de stres” la adresa-i a fost pandemia Covid-19, cu mix-ul de fakenews și pseudoscience, indistinct (întreținut?!) între „conspirațiile oculte” și „comunicatele oficiale”. Cum expresiv nota publicația Scientific American, mediatizarea pandemiei a fost ca și cum ai construi un avion în timp ce zbori cu el, eventual cu viteză supersonică și traversând un uragan. Știința (medicală) relevantă evolua zilnic, așa că nu exista un consens de experți sau un corp de cercetări stabil pe care să se bazeze raportările (dezirabil) obiective. Și erau mulți cei dispuși să exploateze această mlaștină de informații, printr-o epidemie secundară, cu trei tulpini virale împletite – misinformation (unde problema este „doar” acuratețea precară a informației), disinformation (unde se caută induceri în eroare, prin exploatarea ignoranței unora) și malinformation (unde se înfăptuiește un rău, cu bună știință, îndreptat către cineva anume). O trăsătură vicioasă a acestei viralizări a neadevărului era tocmai ambiguizarea acestor tulpini. A pune cât de cât ordine într-un așa fiasco informațional era o misiune în care în linia întâi nu puteau fi alții decât, ați ghicit, jurnaliștii de știință. Doar că și aici se manifestau maladiile, nu atât contagioase, cât cronice, ale „pieței ideilor”. Piața ideilor este un spațiu simbolic compus din măcar trei straturi suprapuse, chiar întrepătrunse: cel în care cercetătorii (își) schimbă ideile științifice pe baza meritelor de veridicitate ale acestora, minuțios demonstrabile; apoi cel în care producătorii și consumatorii cern ideile de afaceri bazate pe profitabilitate derivată din nevoi satisfăcute; și, finalmente, cel în care, în sprijinul sau în ciuda poporului, politicienii reglementează sau scot în afara legii idei critice sau doar neconvenabile „pentru societate”. Ca o „a patra putere”, jurnalismul (de știință) inter-/mediază curățirea acestor idei prin cele trei tipuri de filtre – academic pur, antreprenorial privat și al autorității publice –, ajutând la convergența lor, în starea ideală: adevărul științific, profitabil economic și, da, neinterferat politic. Iar dacă cineva crede că pandemia de idei medicale bolnăvicioase a fost apoteoza labilității jurnalismului de știință, atunci cam uită ceva: cazul de manual pare cel al științei economice. Concepte precare, preluate în modele de business iluzorii și politici pervertite incubează de secole. Bun, dar ce-mi cășună să vorbesc despre jurnalismul de știință așa, „din pământ, din iarbă verde”? Simpatic, chiar a fost vorba despre pământ și iarbă verde la cea de-a 25-a Conferință Internațională TARS (25-27 mai 2023, Vatra Dornei), eveniment ritualic al specialiștilor în turism, acolo unde Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) a organizat un workshop dedicat (re)conectării mass-media cu știința necesară și oportună. De ce? Răspunsul meu ar fi că, o dată, aceasta ajută la transparentizarea actului cercetării, cu atât mai mult cu cât „știința” pozează în bun public, implicând bani publici, iar, zice-se, tocmai publicul este unicul suveran moralmente și legalmente acceptabil. Apoi, lărgește sensul responsabilității omului de știință, extrăgându-l din sferele „înalte” academice, adeseori rupte de restul lumii, aducându-l în fața unui auditoriu mai vast și mai variat. Nu în ultimul rând, este un gen de exercițiu ce întărește cultura civică, singura armă permisă în democrație, unde doar discernământul călit ne ajută să devenim utili, fără să fim și „utilizabili”.
Octavian-Dragomir Jora
profesor universitar doctor la Academia de Studii Economice din București, redactor-șef al jurnalului Œconomica, fondator al revistei The Market for Ideas (themarketforideas.com) și președinte al Asociației Piața Ideilor
Foto: The Climate Reality Project / Unsplash