Cum altfel s-ar fi născut tradiția Sânzienelor decât în mijlocul unor poieni românești, încărcate cu multe flori? Și cum ar mai fi dansat ele -ielele- altfel decât învăluite în înfloriturile multicolore, migălite pe rețeaua de borangic?
Inițiațiva de a aduce în atenția internațională ia, ca expresie pură a sufletului feminin românesc, și asocierea ei tocmai de sărbătoarea Sânzienelor, este una fericită și își găsește moduri de manifestare inedite în țară și chiar diaspora.
Sub semnul Sânzienelor, la târgul dedicat acestei sărbători văratice de Muzeul Țăranului Român din București, am avut bucuria să o cunosc pe doamna Angela Dinu, o româncă adevarată, hăruită de neam și de Dumnezeu, care să-mi depene o poveste veche și adevărată despre vatra satului, oamenii lui harnici și revenirea lui la viață tocmai prin dragostea întoarsă către el.
Fără să o cunosc, mi-a zâmbit din standul cochet, ce purta inscripția Lavanda din Cetate, prin care-și striga cu mândrie obârșia. Dar aveam să aflu aceasta mai târziu. Mirosul de levănțică proaspătă m-a îmbătat, iar ochii mei s-au relaxat poposind pe florile brodate de pe costumul popular al gazdei. Ca și albinele care roiau peste florile intens violet, culegând urmele de polen din minusculele flori, cercetam, la rândul meu, punguțe delicate, brodate și legate cu dantelă, pline cu flori de lavandă care să împrospăteze interiorul șifonierelor sau al camerelor, nu mă mai săturam să adulmec buchetele tocmai culese din câmp și legate cu panglici violet, ori să inspectez sticluțele mai mici cu ulei esențial din lavandă sau un pic mai mari, pline cu apă de lavandă. Deja eram departe, transpusă într-un câmp violaceu, pe care Sânzienele însele îl binecuvântau, spre a fi binefăcătoare, a aduce pace și liniște în suflet, a regenera ceakra coroanei prin violetul intens, limpezind calea către înalt.
Aveam impresia că sunt prinsă pe o insulă a timpului, unde nimic din starea de spirit a românului nu s-a schimbat de veacuri. Și aveam și de ce. Pentru că doamna Angela Dinu însăși era ușa către istoria străveche a zonei din care venea- satul Cetatea, din apropierea orașului Giurgiu. Tocmai cu o zi înainte, organizase în satul natal sarbătoarea Sânzienelor chiar în mijlocul lavanderiei proprii. Incet, încet, mi-a dezvăluit povestea Cetății care i-a dăruit seva cu care și-a hrănit proiectul personal, atât de inspirat denumit Lavanda Din Cetate.
Atâtea întrebări mi se așterneau pe buze, încât dialogul dintre noi a devenit o poveste fascinantă.
C.P.: Ce înseamnă pentru dvs, doamna Angela Dinu, Lavanda Din Cetate?
A.D.: Lavanda Din Cetate este glasul pământului, moștenit din generație în generație, de mai bine de 100 ani, în satul meu natal, Cetatea.
Până în 1964 s-a numit Turbatu, după numele, românizat de localnici, al turcului Durbantu sau Torbandu, care a avut o moșie pe aceste meleaguri, într-o vreme, pe când Giurgiu era raia turcească.
În 1964, prin Decretul 799, care avea să schimbe numele multor localități, Turbatu devine Cetatea, după ruinele din marginea satului denumite “La Cetate”, care, după spusele bunicului meu, aparținuseră unui foișor din cărămidă, un punct de pază și observație datând din timpul invaziei otomane.
În timpul Războiului de Independență din 1877, prin sat trecea calea ferată dinspre Videle și trenurile care duceau soldații către front, la Plevna și Vidin. Încă mai există podul de piatră care traversa calea ferată, precum și pârâiașul ce cobora dintre dealurile Bălănoaiei. Însă heleșteul format de el, lângă care opreau trenurile cu locomotive cu aburi pentru alimentare cu apă, ori din care bunicul și tata prindeau pește cu postrovolul și mai asigura și apa pentru irigat pământul, azi a dispărut.
C.P.: Ce vă leagă de aceste locuri?
A.D.: Chiar lângă pârâiaș există bucata de pământ a bunicului meu, Stan Bilan, pe care o avea de la tatăl lui, Marin Bilan, născut în 1870.
Verile, mergeam zilnic aici cu bunicii mei și udam zarzavatul cu apa prelinsă din pârâiaș prin vadul îngust până în mijlocul grădinii noastre. Tot aici erau și via cu zaibărul ei parfumat și porumbul din care făceam păpuși, și cireșii, caișii, pepenii …
Copilăria mea este legată strâns de acest pământ. Părinții mei munceau la cooperativa agricolă, de dimineață și până noaptea, la fel și bunicul și ne aflam printre cei care aveau dreptul la lotul personal numai dacă lucrau în cooperativă. Pământul îl arau cu caii, iar eu îi însoțeam mereu pe bunici aici, “la vie”.
Dar această bucurie a ținut puțin pentru mine, căci, pe când eram în clasa a doua, pârâiașul a secat și odată cu el și lacul nostru, “La Baracă”. Un ordin al conducerii cooperativei agricole a schimbat direcția pârâului. Așa au rămas fără pește și fără grădini oamenii cărora nu le-a fost frică de muncă și au iubit pământul, pe care zorii zilei îi găseau pe câmp, la arat, la semănat sau treiarat.
C.P.: Cum v-a venit idea proiectului Lavanda Din Cetate?
A.D.: In 2018, am preluat ștafeta, când nici nu mă gândeam ca aș putea să păstrez bucata asta de pământ și s-o prețuiesc precum părinții și bunicii mei au făcut-o, mai presus decât viața lor. Era mai simplu să vând, dar pământul trebuia să rămână “acasă”.
Auzisem despre culturile de lavandă din alte țări; este o plantă perenă, nu foarte pretențioasă, necesită un pământ bogat, mult soare și puțină apă. Era chiar potrivită pentru terenul meu. Rezolvam partea cu lucrările de primăvară și toamnă, iar lavanda, prin natura ei, avea să mă liniștească și să mă încânte, fiind un remediu pentru multe stări provocate de problemele societății de astăzi.
Asta e, m-am gândit! Lavanda! Voi cultiva lavandă!.
Și așa a început povestea. Mai întâi am plantat 600 de butași, apoi 800, apoi 1000, a urmat prășitul de patru – cinci ori pe an. Lavanda trebuie tunsă toamna sau primăvara, iar la final trebuie și distilată pentru a obține esența de levănțică. Așa ca am pus mâna pe sapă, am smuls buruienile și am privit cerul, rugându-l pe Dumnezeu să-mi dea putere.
Și iată că lavanda începea să înflorească. Ce minune, ce parfum, ce priveliște încântătoare!
Acum, cultura noastră este în anul al cincilea și suntem bucuroși că am făcut această alegere parfumată și relaxantă, adaptată timpurilor și vremurilor. Iar pământul a primit-o bucuros, ca și noi. Era ceva nou și pentru el, chiar și noua lui haină!
Vremea lavandei e scurtă, din martie până în iulie, cu explozia de culoare și parfum din iunie.
Albinele și fluturii nu contenesc din zori și până seara să zumzăie amețitor din floare în floare, grăbite să ducă la stup aurul mov și să dea culoarea galben- aurie mierii de lavandă din stupina din gradină.
Sunt atât de bucuroasă când deschid poarta mov și văd cum mi se întinde în fața ochilor un covor fermecat, catifelat și îmbietor, mângâiat de razele calde ale soarelui de câmpie.
C.P.: Cum ați obținut uleiul esențial și apa de lavandă?
A.D.: Pentru proprietățile terapeutice cunoscute ale lavandei, la o anumită producție, se impune distilarea pentru extragerea uleiului esențial, pur. Colaborăm cu o distilerie autorizată și astfel am reușit să îmbuteliem uleiul esențial și apa de flori.
C.P.: De obicei, bucuriile le împărtășim cu semenii noștri. Dumneavoastră cui le-ați împărtășit?
A.D.: Desigur, bucuria era atât de mare, încât m-am gândit că, pe lângă familia mea, ar putea trăi și prietenii clipe de liniște și calm în lavanda binefăcătoare. Cum era în preajma zilei de Drăgaică, asimilată de câțiva ani cu sărbătoarea iei, m-am gândit că ar fi bine să participe oricine dorește să cinstim împreună ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul in stil tradițional, cu ie, în lanul de lavandă. Și cum rețelele de socializare parcă sunt mai ceva decât clopotele bisericilor, care anunțau odată o sărbătoare sau un eveniment, am anunțat astfel că suntem pregătiți de oaspeți.
Ce emoții aveam! Mă întrebam dacă va veni cineva. Au venit prieteni, vecini, rude, mai cu ie mai fără ie, dar bucuroși și curioși, dornici să participe la un eveniment rar întâlnit pe aici. Cei mai fericiți au fost copiii, care au alergat printre rândurile de lavandă, concurând cu albinele și fluturii albi. Iar surpriza … a fost însăși prezența încântătoare a doamnei cântecului românesc, Floarea Calota, înveșmântată într-un superb costum popular autentic.
Am petrecut câteva ore bucuroși, am cules buchețele și am împletit coronițe, am făcut fotografii care să ne amintească această zi. Am povestit copiilor cum, în fiecare an, în ziua premergătoare acestei sărbători, tata aducea de pe câmp un buchet mare de flori galbene și foarte frumos mirositoare și anunța: mâine e Drăgaica! Și nu știu de ce, dar acest nume mă ducea cu gândul la o femeie îmbrăcată în costum popular.
Tocmai prețuirea portului nostru național m-a îndemnat să amenajez în căsuța părintească o sală dedicată acestuia, cu gândul ca în viitor să fie chiar un muzeu al satului Cetatea.
C.P.: Ce importanță acordați organizării anuale, în satul dumneavoastră natal, a sărbătorii iei românești?
A.D.: Prima ediție a Sărbătorii iei românești în Lavanda Din Cetate este o ducere mai departe a tradiției populare și a sentimentului de prețuire și de dragoste față de portul nostru autentic. Ia, fota, zuvelca, marama, tulpanul, cămașa, poalele, ițarii, sumanii, nădragii și opincile, cojocul și cușma, toate sunt dovada că oricât de grele erau vremurile, strămoșii noștri păstrau cu sfințenie, în lăzile lor de zestre, straiele populare ca să le îmbrace în zilele de sărbătoare, la biserică și la horă, la nuntă și înmormântare.
Am convingerea că la anul, de Sânziene sau Drăgaică, cum i se spune pe la noi, vor veni tot mai mulți îmbrăcați cu ie și cămașă populară, să petrecem împreună clipe minunate în câmpul cu lavandă. Un loc mirific, pe o uliță prăfuită, într-un mic sat de la Dunăre!
Cornelia Violeta Popescu
