◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro14.04.2024

„Vatra” – o revistă de referinţă în universul
presei româneşti

„Vatra”, a apărut la Bucureşti, bilunar, în perioada: ianuarie 1894 – august 1896 şi a ocupat un loc primordial între revistele literare ale timpului, prin orientarea sa presemănătoristă. A avut ca fondatori nume de excepţie: George Coşbuc, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale şi colaboratori, nume de marcă: Nicolae Iorga, Petre Dulfu, Simion Florea Marian ş.a. „Vatra” a luminat şi încălzit minţile şi inimile tuturor românilor din provinciile istorice, s-a dorit a fi un mijloc de revenire la origini şi la valorile perene şi tradiţionale ale neamului, fiind accesibilă şi oamenilor simpli.

Deşi există părerea unor specialişti, că termenul „vatră” ar fi de provenienţă albaneză, totuşi, o altă parte a acestora, susţin răspicat că termenul de „vatră” ar fi o moştenire din zestrea strămoşilor noştri geto-daci. Acesta concentrează multiple sensuri: locul de origine (obârşia), aşezământul stabil (căminul, casa părintească), centrul comunităţii (săteşti/orăşeneşti) şi al comuniunii (interfamiliale/interumane), altar al vieţii spirituale, cadru al manifestării principalelor evenimente din viaţa românilor (legate de naştere, nuntă, înmormântare), izvor de sănătate şi de putere al unui neam, al promovării cultului strămoşilor, precum şi al rostului urmaşilor unui popor. Părăsirea vetrei strămoşeşti era privită de înaintaşi ca o mare greşeală, o dezrădăcinare, de patrie şi de glie, deoarece potrivit ilustrului sociolog şi etnograf român Ernest Bernea: „fiecare mutare este o rupere de trecut, o pierdere a unui tezaur familial, de neam, o suferinţă de adaptare” (Ernest Bernea. „Cadre ale gândirii populare româneşti”. Bucureşti: Cartea Românească, 1985, p. 35).

Raţiunile principale ale intitulării publicaţiei cu numele de „Vatra” au agitat spiritele celor trei întemeietori, precum reiese din textele următoare, supuse analizei noastre. Într-o epistolă, pe care poetul George Coşbuc o adresa scriitorului şi bunului său prieten Ion Luca Caragiale, cel dintâi mărturisea: „Pe când eram student la Universitatea din Cluj, am fugit de răutatea omenească în munţi. Ca un câine prigonit, m-am adăpostit într-o stână părăsită. În amurg văd în vad un foc mare, care părea o vatră de jăratec. Cobor, şi în faţa ochilor, un tablou idilic cu tipuri de epopee. Acolo am văzut şi înţeles, ce este într-adevăr o vatră. Să nu adaug că în buzunar aveam «Divina Comedie» a lui Dante. Gura aceea de foc îmi apăruse, ca o poartă a infernului. Acum te întreb, revista ce s-a plănuit va fi o vatră strămoşească sau o poartă a iadului?” (Apud Octav Minar. „Introducere la George Coşbuc, romanţe şi cântece”, 1923, p. 18). De asemenea, într-un alt articol, George Coşbuc (care este şi primul traducător integral al operei „Divina Comedie” în limba română) ne comunică şi alte detalii cu privire la alegerea titlului revistei „Vatra”: „Îmi aduc aminte, că un scriitor muntean, unul dintre cei mai de frunte, fiind de faţă şi el pe când noi trei, dl. Slavici, Caragiale şi eu, ne străduiam să găsim un nume pentru revista, ce-am scos-o împreună, pe la 1894, s-a indignat de noi că ne-am hotărât să numim revista cu un cuvânt provincial. Spre mirarea şi spre spaima mea, scriitorul meu credea într-adevăr că vorba „vatra”- cum am numit revista este un provincialism şi că ar fi sinonim de prisos al vorbelor „moşie” sau „teritoriu”, fiindcă nu cunoştea accepţiunea adevărată a vorbei şi era zăpăcit de metafora „vatră strămoşească” (Provincialismele scriitorilor noştri. În: „Viaţa literară”, nr. 8, din 19 febr. 1906, p. 1).

Iniţiativa apariţiei revistei „Vatra” se datorează, într-o mare măsură marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, ce-şi planificase de multă vreme să scoată o foaie literară ilustrată. Într-o primă etapă, acesta a dorit să şi-i asocieze pe Alexandru Vlahuţă şi pe Barbu Ștefănescu Delavrancea, dar cum aceştia au refuzat, a făcut un alt demers, adresându-se unui cunoscut librar al vremii (ulterior, cumnatul poetului George Coşbuc), Constantin Sfetea, şi celor doi intelelectuali de prestigiu, Ioan Slavici şi George Coşbuc, acesta din urmă, fiind vizat spre a fi factorul fundamental al periodicului: „Când noi, Caragiale, Coşbuc şi eu – spunea Slavici – am avut cu Constantin Sfetea, înţelegerea să publicăm „Vatra”, ne puneam nădejdea în Coşbuc, pe care-l ştiam om înzestrat cu multe şi mari destoinicii şi totodată şi muncitor. Slavici era ocupat cu funcţia de director de studii la Institutul „Ioan Oteteleşanu”. Pe Caragiale, l-am fi jignit apoi, în amorul propriu al lui, dacă, punându-l în rândul oamenilor muncitori, l-am fi rugat să poarte el sarcina de redactor. Editorul a găsit sprijin numai în Coşbuc (Ioan Slavici. „Amintiri”. Bucureşti: Cultura Naţională, 1924, p. 149).

Revista „Vatra”, apare într-o epocă de încordare socială şi politică dominată, după răscoalele din 1888 şi 1894, de problema ţărănească şi, în contextul frământărilor din Ardeal, al procesului intentat de stăpânirea austro-ungară memorandiştilor, în legătură cu problema naţională.

„Vatra” se dorea a fi un organ literar, potrivit fondatorilor, pentru toţi românii, un mijloc pentru promovarea aceluiaşi mod de a gândi, de a vedea şi de a simţi, în toate părţile locuite de români.

În articolul programatic „Vorba de acasă” (apărut în primul număr din 1894, p. 1-2), scris de Ioan Slavici, dar semnat de Ion Luca Caragiale şi George Coşbuc, se constatau îndepărtarea de rădăcinile străvechi ale noastre, renunţarea la obiceiurile sănătoase, bune şi frumoase, şi se propuneau ca soluţii, întoarcerea la „graiul viu” al neamului, la „obârşia noastră culturală”, la „vatra strămoşească”, factori ce ar conduce la stabilitatea, unitatea şi progresul românilor. Pe de altă parte, se dorea o literatură pe gustul poporului nostru şi pe înţelesul tuturor, fără a exclude traducerile din operele de valoare, din literatura universală. De asemenea, întemeietorii publicaţiei, doreau o înfrăţire şi o lucrare colectivă a scriitorilor pentru a le dărui conaţionalilor, „o lectură nu numai variată şi interesantă, ci totodată şi românească” (în nr. 1 din 1894, p. 1).

Din rândul colaboratorilor mai însemnaţi, ce au publicat în paginile revistei „Vatra”, am putea aminti pe Petre Dulfu, autorul „Isprăvilor lui Păcală”, ce ne-au încântat copilăria, ce apar în primele trei numere din anul 1894 (nr. 1, p. 21-23, nr. 2, p. 49-54, nr. 3, p. 73-78). Tot acesta, publică poezia „Cu flori, cu ramuri verzi” (în nr. 9 din 1894, p. 273), o dedicaţie elogioasă la adresa vitejilor luptători ai drepturilor românilor transilvăneni, ce erau judecaţi în acele momente la Cluj, pentru îndrăzneala de a fi înaintat un Memorandum cu doleanţele acestora, împăratului de la Viena. Iată versurile inspirate şi sensibilizatoare ale acestei poezii, care ilustrează dragostea pe care poporul a manifestat-o faţă de aceşti martiri: „Cu flori, cu ramuri verzi în mâini,/ Şi-n piept cu dragoste ferbinte/ Ieşitu-le-au mii de români, întreg poporul înainte/ Femei, bărbaţi cu păr albit,/ Şi juni feciori şi fete june / Să vadă chipul lor slăvit/ Şi să le aducă închinăciune/ Cum numai lui Iisus cel bun/ În cale lumea îi ieşise,/ Cu ramuri, când era în ajun/ Să se împlinească cele scrise (…)/ Puternicii, în ura lor/ Pe care n-o mai pot ascunde,/ Să-i smulgă vreau dintre popor/ Şi-n negre temniţi să-i înfunde./ De ce, vreo crimă au savârşit?/. . O, da!.. o crimă neiertată/ Că prea mult neamul şi-au iubit/ Şi limba, ţara-ngenunchiată (…) / Iar ei, martirii, ce-au tras chinul/ Atâtor crude suferinţi/ Sunt adoraţi de tot creştinul/ Prin temple, până azi, ca sfinţi.”

Cu bucurie îl întâlnim în paginile revistei „Vatra” şi pe marele nostru istoric Nicolae Iorga, ce ne-a lăsat un interesant studiu despre scriitorul Grigore Alexandrescu în contextul tipăririi unei noi ediţii a operei sale, cu scopul de a fi mai bine cunoscut publicului larg (în n-rele: 2, p. 33-38 şi 21, p. 671-675 din 1895). De asemenea, mai publică diferite articole cu subiecte istorice: „O familie domnească în exil” (în n-rele: 23, p. 725-726 din 1894, 1, p. 7-8, 2, p. 39-40, 9, p. 259-264 din 1895), „Domniile lui Petru Şchiopul” (în nr. 24 din 1894, p. 757-760), precum şi câteva note de călătorie „Din Tirol” (în nr. 13 din 1895, p. 286-287), „La Triest” (în nr. 17 din 1895, p. 523), „Spre Ferrara” (în nr. 20 din 1895, p. 610-611) ş.a.

În cadrul acestei gazete, „Vatra”, semnează diferite articole şi studii, preotul ortodox şi binecunoscutul folclorist Simion Florea Marian. El prezintă cititorilor, în mai multe numere, într-un mod descriptiv, străvechile şi frumoasele tradiţii ale diferitelor localităţi istorice româneşti: „Valea Dediului” (în nr. 8 din 1894, p. 249-250), „Dealul lui Ivan” (în nr. 9 din 1894, p. 279-280), „Plaiul tătarilor” (în nr. 14 din 1894, p. 422-424), precum şi o evocare istorică, intitulată „Dacii”, în care ni se prezintă tradiţiile populare din Bucovina (în nr. 7 din 1894, p. 209-210).

Din literatura universală au fost publicate diferite povestiri, schiţe şi poezii, ale unor autori de prestigiu. Astfel, din Mark Twain s-au tipărit: povestirea „Un vis ciudat” (în nr. 8 din 1895, p. 244-248), schiţa „Broasca minunată” (în nr. 9 din 1894, p. 274), povestirea „Parisianul” (în nr. 9 din 1895, p. 272). Din opera scriitorului danez Hans Christian Andersen regăsim cele două poveşti minunate: „Hainele cele noi ale împăratului” (în nr. 20 din 1894, p. 612-614) şi „Prinţesa şi bobul de mazăre” (în nr. 14 din 1895, p. 438). Din creaţia scriitorului francez Honoré de Balzac, se tipăresc două povestiri: „Prăvălia pisicii care joacă mingea” (în n-rele: 2, p. 44-50, 4, p. 105-110 din 1895) şi „Inimă trădătoare” (în nr. 9 din 1895, p. 278-280). Se regăsesc în paginile ziarului şi autorii germani: de exemplu Friedrich Schiller, cu poezia „Viaţa” (în nr. 17 din 1895, p. 568), precum şi Goethe, cu poeziile „Micşuneaua” şi „Neînduplecata” (în n-rele: 19, p. 587 şi 20, p. 594 din 1895). De asemenea, este publicată din opera dramaturgului norvegian Henrik Ibsen o interesantă piesă de teatru, „Nora”, ce abordează tema emancipării femeii (în n-rele: 11, p. 339-343, 12, p. 401-406, 16, p. 488-490, 17, p. 529-532 din 1895).

Contribuţia celor trei directori: George Coşbuc, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale, a fost esenţială şi benefică, în susţinerea şi popularizarea revistei „Vatra”, dar, totuşi, s-a manifestat într-un mod inegal. Într-o primă etapă, din existenţa revistei, conducătorul concret al acesteia şi „cel care a dus greul zilei” a fost George Coşbuc, ce dobândise o bogată experienţă în activitatea redacţională de la periodicele „Tribuna” şi „Lumea ilustrată”. „Ne-ntâlneam – mărturiseşte Ioan Slavici – adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coşbuc, numai el, şi mai ales mulţumită ostenelilor lui a fost „Vatra” o revistă ilustrată, care poate fi citită şi astăzi cu plăcere (….). El alegea bucăţile ce urmau să fie publicate, le ordona; alcătuia potrivit gustului său, revista” (Ioan Slavici. Op. cit., p. 146). Atât de apropiat era George Coşbuc de publicaţia „Vatra”, încât, la rubrica „Ştiri” şi-a dat consimţământul de a informa pe cititori, despre căsătoria sa cu tânăra Elena Sfetea (în nr. 12 din anul 1895, p. 383).

A avut în paginile gazetei, de asemenea, rubrici permanente, însemnări filologice, povestiri istorice, critică literară, iar în poeziile sale a reuşit poate ca nimeni altul, să facă radiografia sufletului românului, în toate ale sale, cu bune şi rele, cu speranţe şi dezamăgiri, a transpus istoria naţională de la daci până la Războiul de Independenţă din 1877-1878, prin mijlocirea imaginilor artistice, şi a conturat un adevărat portret al poporului nostru, prin ritm, rimă şi măsură.

În cadrul rubricii „Vorba ăluia” (în n-rele: 1, p. 10-16 şi 2, p. 42-43 din 1895), Coşbuc explică ce înseamnă „A vorbi româneşte: românul vorbeşte «româneşte»; ce are la inimă are şi în gură, şi ce spune e limpede spus. Limba lui e frumoasă şi ţine la ea. Când vorbeşti rău româneşte — în înţeles gramatical — românul zice că vorbeşti păsăreşte. Şi, din nefericire, mulţi români parcă au jurat să facă din limba noastră, o limba păsărească” (în nr. 1, din 1895, p. 16).

Pentru că tot ne aflăm în anotimpul colindelor, iată cât de frumos este descris acesta, în articolul „Sfintele Sărbători” (în nr. 1 din 1894, p. 16-18): „Bună dimineaţa la Moş Ajun! Ne daţi, ori nu ne daţi? Bună dimineaţa! Bună dimineaţa! Ne daţi? Străzile, în zori de zi, sunt pline toate şi văzduhul e plin de glasuri cristaline de copii, care vestesc sosirea zilelor de sărbători. Odată, Dumnezeu însuşi S-a întrupat în carne şi oase, a luat asupraşi toate suferinţele împreunate cu viaţa omenească, s-a umilit El însuşi pe sine, ca să poată grăi faţă către faţă cu oamenii, şi să pornească omenirea pe calea cea bună şi dreaptă. Gerul e aspru, vântul taie ca briciul, zăpada scârțâie sub picioare, dar băieţii tropotesc şi se simt foarte fericiţi, căci e frumos în răvărsatul zorilor de ziuă, frumos e cântatul cocoşilor şi lătratul câinilor şi mare lucru e să fii între cei dintâi pe sub ferestre. Nu sunt covrigii, nici nucile, ceea ce-i ademeneşte, nu ceea ce li se dă îi umple de bucurie, ci evenimentul în sine e plin de farmec, iar ceea ce iau sunt numai semne c-au fost şi au vestit pe sub ferestre sosirea lui Moş Ajun. Şi pe când ei strigă pe sub ferestre, alţi copii, mai mici, tresar din culcuşurile lor şi ascultă cuprinşi de mirare. Acum nu mai e departe, e pe aici prin apropiere Moş Crăciun, cu sacul plin de daruri în spinare! Se albeşte apoi de ziuă, şi-n neastâmpăr sufletesc, se petrece şi ziua de Ajun. Vin şi trec copiii cu icoana, iară pe-nserate, când se-ntinde masa, se aprind luminile şi se-mpart darurile, se pornesc colindătorii şi Irozii şi purtătorii de stea”.

Poeziile coşbuciene sunt unice în literatura română şi transmit inimilor noastre, emoţie, bucurie şi iubire, faţă de Pruncul Mântuitor Iisus Hristos, celebrează şi actualizează în mod magistral această unică şi mare taină. Spre exemplificare, iată, câteva versuri din inspirata, calda şi duioasa poezie „În seara de Crăciun”: „Afară ninge liniştit, în casă arde focul/ Iar noi pe lângă mama stând,/ Demult uitarăm jocul./ E noapte, patul e făcut,/ Dar cine să se culce?/ Când mama spune de Iisus/ Cu glasul rar şi dulce./ Cum s-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste el sufla/ Căldură ca să-i facă./ Cum au venit la ieslea lui/ Păstorii de la stână/ Şi îngerii cântând din cer,/ Cu flori de măr în mână” (în vol. Fire de tort”, 1896).

O altă faţetă a operei coşbuciene, o reprezintă realismul şi bogatul simbolism, ce ne invită să reflectăm asupra condiţiei umane, a luptei cotidiene pentru supravieţuire, indiferent de mediul în care trăim, în care viaţa, poate fi grea, cu multiple încercări. Sugestivă în acest sens este de exemplu poezia „Lupta vieţii”, apărută în nr. 6 din 1894, p. 161, al revistei „Vatra”, „O luptă-i viaţa; deci te luptă, / Cu dragoste de ea, cu dor./ Pe seama cui? Eşti un nemernic/ Când n-ai un ţel hotărâtor./ Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, /Te lupţi pe seama tuturor/ Oricare-ar fi sfârşitul luptei,/ Să stai luptând, căci eşti dator. /Trăiesc acei ce vor să lupte/ Iar cei fricoşi se plâng şi mor./ De-i vezi murind, să-i laşi să moară,/ Căci moartea e menirea lor”. De asemenea, au mai fost publicate în cadrul aceleiaşi reviste „Vatra” şi alte poezii reprezentive, dintre care aş mai aminti: „Mama” (în nr. 2 din 1894, p. 56), „Noi vrem pământ!” (în nr. 3 din 1894, p. 83), „Paşa Hassan” (în nr. 23 din 1894, p. 750-751), „Iarna pe uliţă” (în nr. 16 din 1895, 481-482), „Dragoste învrăjbită” (în nr. 17 din 1895, p. 513-516), precum şi povestirea istorică „Popa Cojoc” (în nr. 11 din 1894, p. 343-344).

E potrivit să subliniem şi faptul că, George Coşbuc s-a descris şi ca pe un poet vizionar, un bard inspirat din fiinţa neamului său, din postura sa de învăţător magistral, de ghid spiritual: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Şi-i cânt bucuria şi-amarul…/ Sunt inimă-n inima neamului meu/ Şi-i cânt şi iubirea, şi ura” („Poetul”).

Într-o altă etapă din existenţa revistei „Vatra”, deşi George Coşbuc a rămas pe mai departe, „creierul” şi „inima gazetei”, anumite sarcini de serviciu, au fost împărţite, şi celorlalţi doi fondatori: Ioan Slavici, s-a dedicat tipăririi de materiale şi conducerii efective a gazetei, iar Ion Luca Caragiale a publicat câteva creaţii personale şi traduceri din literatura universală.

Ioan Slavici ni se dezvăluie din articolele, studiile şi celelalte opere ale sale, ca o personalitate complexă, luptător politic, istoric al vremii şi gazetar popular, lăsându-se adeseori influenţat de viaţa satului transilvănean. Considerat de criticul literar George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural, Slavici ne oferă în opera sa o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de statificarea lor socială, în cele mai mici detalii în ceea ce priveşte ținuta, vorbirea și gesturile lor” (George Călinescu. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. București: Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, p. 449).

Dintre cele mai importante scrieri ale sale, apărute în paginile revistei „Vatra”, amintim, în primul rând tipărirea integrală a romanului „Mara”, în decursul anului 1894. Personajul principal, Mara, din această operă literară, portretizează sacrificiul și devotamentul matern, capabil să-şi dedice întreaga energie și viață, pentru a-și proteja și a-și susține familia, cu dorinţa acerbă, spre a-i asigura un viitor mai bun şi mai sigur. De asemenea, în cadrul acestei gazete supusă analizei, au fost publicate de-a lungul timpului şi o serie de nuvele, ca de exemplu: „Hanul ciorilor” (în nr. 3 din 1895, p. 33-38), „Gogu şi Goguşor” (în nr. 3, p. 65-70 şi nr. 4, p. 97-102 din 1895), „Ceas rău” (în nr. 4 din 1895, p. 129-131), evocările istorice „Ciceul” (în nr. 7 din 1894, p. 210-211), „Nepotul lui Mihai Viteazul” (în nr. 13 din 1894, p. 285-290) ş.a.

În articolul „Graiul omenesc” (în nr. 2 din 1894, p. 34-35), Ioan Slavici acordă limbii române o importanţă covârşitoare, altfel decât în mod obişnuit este înţeleasă, ca simplu instrument de comunicare dintre oameni. „Nu caut vorbele care exprimă starea mea sufletească – scrie el – ci pe acelea care produc în alţii starea sufletească de mine intenţionată, fie a mea, fie cu totul alta”. Autorul expune în cadrul textului în termeni generali, o teză, care formează o descoperire esenţială a esteticii moderne: „Vorba este un mijloc de înţelegere; prin vorbe le facem semenilor noştri împărtăşire despre cele ce se petrec în sufletul nostru. Cunoscând tainele vieţii mele sufleteşti şi ştiind cum gândul se leagă de vorbă, mă folosesc de vorbe, ca să determin pe alţii şi să le refac viaţa, potrivit cu intenţiile mele. E armă puternică vorba şi graiul omenesc o artă, prin care om stăpâneşte pe om”. Vorbind mai departe despre sufletul omenesc şi căutând să-l definească şi să-l exprime, prin mijlocirea limbajului, Ioan Slavici se bazează pe ideile unor filosofi din antichitate, dovedind existenţa acestuia manifestată prin gânduri, diferite stări interioare, precum şi prin gesturi, cuvinte, fapte şi atitudini. 

În articolul „Luna mai” (în nr. 9 din 1894, p. 257-260), Slavici dorea să definească personalitatea lui C. A. Rosetti,  I. C. Brătianu şi Avram Iancu prin trăsăturile esenţiale ale bogatei lor activităţi politice. C. A. Rosetti şi-a adus aportul într-un mod substanţial în planul politicii interne, I. C. Brătianu în cadrul politicii externe, iar Avram Iancu pe tărâmul luptei naţionale. Motivul primordial pentru care Ioan Slavici îl evidenţiază pe Avram Iancu îl constituie modul în care personalitatea sa de excepţie se reflecta în conştiinţa poporului. „Când se ivea ori trecea în faţa taberei călare pe armăsarul lui negru, ca pana corbului, în armătură bogat strălucitoare şi îmbrăcat în haine albe, orchestra îl însoţea în sunetele marşului, compus anume în onoarea lui. Poporul cădea la pământ în faţa lui; era fericit, care putea să sărute marginea hainei lui; îi sărutau chiar şi urmele. Iar acest «rege al munţilor» nu numai prin pompă barbară, nu numai prin fabuloasa credinţă în chemarea lui stătea mai presus de ceilalţi tribuni: era în mijlocul lor o fiinţă cu adevărat regală, căci el singur reprezenta mila şi îndurarea”.

În cei 77 de ani de existenţă, Ioan Slavici s-a bucurat din plin de toate lucrurile, trăind cu tot sufletul fiecare emoţie. S-a dovedit a fi un jurnalist imposibil de cenzurat şi de înfrânat, în intensa sa activitate, „un Balzac al satului românesc”, creator al unei tipologii viguroase şi convingătoare, un analist de excepţie al stărilor sufleteşti, după cum reiese din articolele şi operele sale,  ce a devenit şi primul mare prozator provenit din Transilvania, a cărui influenţă a traversat spaţiul ardelenesc, ajungând în întreaga ţară (Dumitru Micu. Apud Florea Firan, Constantin Popa. „Rebreanu. Slavici (antologie comentată)”. Craiova: Editura Poesis, 1994, p. 89).

Cel de-al treilea fondator al revistei-magazin „Vatra” a fost Ion Luca Caragiale, ce ne este cunoscut tuturor, ca un valoros scriitor, dramaturg, pamfletar, comentator politic şi ziarist român. Vorbind despre influenţa pe care acesta, a primit-o de la „geniul nepereche”, Ioan Slavici afirma: „îndeosebi Caragiale, născut în ceas bun, ar fi fost în toate împrejurările un om însemnat; el n-ar fi putut însă, să fie ceea ce a fost, dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binecuvântate” (Ioan Slavici. „Amintiri”, 2017, p. 71).

El a apărut în mod pasager în această foaie ilustrată, unde publică, în primul număr, povestirea cu titlul „Reformă”, în care ni se prezintă diferite momente, din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, precum şi necesitatea imperioasă a unei legi împotriva violenţei fizice. Din această povestioară a rămas memorabilă o vorbă a domnitorului Principatelor Unite, din dialogul purtat cu prim-ministru Mihail Kogălniceanu, şi anume „reforma trece, obiceiurile rămân” (în nr. 1 din 1894, p. 26). În nr. 2 din 1894, p. 39-42, al revistei „Vatra”, Caragiale publică o frumoasă „Poveste”, binevenită în acest anotimp alb, în care un împărat, ce avea trei fii, se îndrăgostesc, de o frumoasă tânără, Ileana, trec prin mai multe peripeţii, iar în cele din urmă Prâslea se va căsători cu aceasta. De asemenea, în acelaşi număr, din paginile revistei, marele dramaturg tipăreşte o anecdotă „Craii de Curtea-Veche, ce zugrăveşte o nobilime crepusculară, şi diferite personaje dantești ale unei lumi decadente. Această anecdotă va constitui şi o sursă de inspiraţie a primul său fiu, Mateiu Caragiale în apariţia romanului interbelic, ce va purta acelaşi nume, lucru susţinut şi de criticul literar George Călinescu.

În nr. 5, al acestui periodic, din anul 1894, p. 130-131, descoperim un fragment de meditaţie al unei traduceri din diferiţi gânditori, intitulat „Un om mare despre oameni mari”: „Omul superior trebuie să fie mai dinainte justificat în ochii tuturor, ca şi în ochii săi proprii: oricât de stranii ne-ar putea părea opiniile lui, ele, dacă sunt sincere, au tot dreptul la stima noastră. El este al lumii numai şi numai ca fiinţă intelectuală. În cunoaşterea intimă a gândirilor lui, el nu atârnă de nimeni altul, şi nu-i dator să dea seama de ele decât numai lui Dumnezeu şi sieşi. El are numai doi judecători negreşiţi: pe Dumnezeu după moarte, pe sine însuşi cât trăieşte (….). Omul de geniu, aparţine universului ca fiinţă gânditoare, exercitând prin activitatea gândirii o adâncă influenţă asupra destinelor omenirii întregi”.

În nr. 7 din anul 1894, p. 195, al gazetei „Vatra”, Ion Luca Caragiale face o altă traducere, ce are în conţinut diferite cugetări filosofice, cu titlul „Opinia publică”: „Ceea ce se spune sau chiar ceea ce se cugetă despre tine nu adaugă nimic la meritul tău intrinsec, şi nici nu-l poate scădea cu ceva: ocărât ori lăudat, rămâi acelaşi om. Şi dacă eşti cum trebuie să fii — om — nu te va putea clinti nici o bîrfă, şi nici de vreo laudă nu te vei fuduli (…). Nu te încrede dintr-o dată în omul, de care oricine vorbeşte de bine; este desigur un suflet slab şi mediocru; sufletele generoase şi mari au mulţi vrăjmaşi calzi şi prieteni mai puţin fierbinţi. Nu te grăbi iarăşi, să dispreţuieşti pe acela, ce e sfâşiat cu furie de ura multora: desigur el are vreo calitate însemnată, asupra căreia invidia voieşte a se răzbuna. Oamenii îţi iartă orice nedreptate mai lesne decât o jignire a amorului lor propriu”.

Criticul literar Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale, aşa cum transpare din opera sa că: „e minunată: e o lume absolut paradisiacă (…). Oamenii râd, petrec și se bucură (…). Caragiale, cel mai național scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat și acest aspect. Românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei. Literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi” (Lumea lui Caragiale. În: „Scrieri”. Bucureşti: Minerva, 1977, vol. II, p. 609).

Apărută în anul 1894, în condiţii destul de grele şi menţinându-şi existenţa până în anul 1896, revista-magazin „Vatra”, în prima serie, a depăşit aşteptările şi aspiraţiile celor trei întemeietori ai săi: George Coşbuc, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Încă din martie 1896, Ioan Slavici cere concursul prietenilor săi să sprijine revista, subliniind şi popularitatea de care se bucura în toate provinciile româneşti. „E singura foaie – îi scrie publicistului Eugen Brote, care e răspândită în toate ţările române” (D. Vatamaniuc. „Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut”. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 405). Acest lucru este evidenţiat şi de presa vremii. De exemplu, „Gazeta Bucovinei” reproducea părţile mai importante din articolul programatic, ce susţinea cultivarea tradiţiilor naţionale şi a graiului viu al poporului şi sublinia că noua revistă se adresează tuturor românilor (în nr. 1 din 1/13 ian. 1894. Apud D. Vatamaniuc, Op. cit., p. 402). De asemenea, această publicaţie aprecia romanul „Mara”, încă de la apariţia în „Vatra” ca fiind magistral. Alte ziare, „Tribuna”, „Dreptatea” şi „Gazeta Transilvaniei” salutau apariţia noii reviste, iar „Foaia poporului” credea că avea şi motive speciale, să o recomande cu căldură cititorilor săi. Era redactată, arăta această foaie sibiană, de Ioan Slavici „cel mai bun scriitor de nuvele poporale, român din [comuna Şiria, județul Arad],  compatriot de-al nostru”, de Ion Luca Caragiale „cel mai bun scriitor de nuvele, teatre, comedii” şi de George Coşbuc „cel mai mare poet, român în viaţă, năsăudean, tot compatriot de-al nostru” („Foaia poporului”, nr. 22 din 12/24 iunie 1894. Apud D. Vatamaniuc, Op. cit., p. 402).

Suntem în asentimentul criticului literar, George Călinescu, ce caracteriza publicaţia „Vatra, astfel: „Deşi cu aparenţă de simplu magazin, revista are o importanţă capitală, întrucât pentru întâia dată după Junimea, un grup de scriitori formulau o nouă orientare hotărâtă [spre viaţa ţărănimii]. Tot ce se va spune de aici încolo asemănător nu este decât o repetiţie” (George Călinescu. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Bucureşti, 1941, p. 516). Din punctul de vedere al istoriei literare, „Vatra” poate fi considerată o avanpremieră a semănătorismului, curent care idealiza satul patriarhal, promova literatura de origine folclorică şi considera că ţărănimea este adevărata sursă a valorilor naţionale.

Revista „Vatra”, în vechea ei formulă, şi-a încetat existenţa, în august 1896, deoarece nu a fost susţinută financiar, de public sau de alţi oameni de vază ai vremii, dar a renăscut din propria cenuşă, ca o pasăre phoenix.

 Într-o serie nouă, revista „Vatra”, reapare la Târgu-Mureș în 1971, este editată de Uniunea Scriitorilor şi are un profil cultural, sub conducerea scriitorului Romulus Guga, iar în prezent are ca manager (redactor-şef) pe profesorul universitar şi eseistul Iulian Boldea. Se adresează cu precădere intelectualilor, dar şi celor interesaţi de domeniul umanist, în special, literatură, istorie, critică, dramaturgie, filosofie. Deviza acesteia, de pe frontispiciu, cuprinde câteva din cuvintele esenţiale, ce aparţin criticului literar Eugen Lovinescu, şi care sunt mereu actuale: „Cultura e finalitatea tuturor societăților”.

Putem afirma, fără riscul de a greşi, că revista „Vatra”, în ambele variante, veche şi nouă, prezintă şi astăzi un interes major, pentru iubitorul şi exploratorul de presă, deoarece s-a impus în peisajul cultural românesc şi internaţional, prin bogata paletă a ideilor programatice, prin calitatea materialelor publicate, prin valoarea şi competenţa fondatorilor şi a colaboratorilor.

Revista „Vatra” a promovat mereu tradiţia şi viaţa ţăranului român, dar şi ideea de continuitate, în spaţiul autohton, precum şi dialogul intercultural, ilustrând o temă esenţială a lumii în care trăim, marcată de provocările globalizării: tema dialogului dintre tradiţie şi modernitate.

Iată şi câteva dintre glumele, care se regăsesc presărate în cadrul acestei reviste, „Vatra”. Schiţa comică, sub formă dialogală, intitulată „Cum se înțeleg țăranii”, aparţine marelui nostru dramaturg Ion Luca Caragiale şi a apărut prima dată în revista „Vatra” (în nr. 5, din anul 1894, p. 159): „Straja satului vine la casa unui țăran și-i bate în geam. Se încinge o conversație: – Hei, mă din casă! – Cine? – Tu! – Eŭ? – Păi cine! – Ce-i? – Cum ce-i? – Păi ce-i? – Ai o scrisoare! – Cine, mă? – Tu. – Eŭ? – Păi cine. – Ad-o-ncoa! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Știu eu, ce scrisoare? – Trebuie să plătești! –  Ce, mă? – Cum, ce? – Ce să plătesc? – Porto. – Cine? – Tu. – Eŭ? – Păi tu. – Ce porto, mă? – Iaca, taxa. – Cum așa? – Păi, știu! – Nu-i plătită? – Ce? – Scrisoarea. – Ehei! – Cum ehei? – Ai să dai, mă! – Ce? – Bani. – Ce bani? – Taxa. – Cât, mă? – Ce cât? – Câți bani, mă? – 15. – Cum 15? – Păi! – Dar de ce, mă? – Nu știu. – Iaca 15. – Așa. – Ei, dă-mi-o! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Care ai adus-o. – Eu, mă? – Păi cine? – N-am adus-o. – Păi cum? – Nu-i la mine. – Asta-i! – Cum asta-i? – Unde-i, mă? – Cine? – Scrisoarea. – La primărie. – Măi să fie! – Ba, așa. – Păi, cum? – Să te duci să ți-o iei”.

În nr. 12 din 1894, p. 383, de asemenea, întâlnim câteva glume interesante.

„O explicaţie

 „Un tânăr:

Daţi-mi voie, domnişoară, să vă ofer acest trandafir!

Domnişoara: Mulţumesc!

  Dar cum să face, că trandafirul miroase aşa tare a coniac?

          — Tânărul: A, pardon, domnişoară, coniacul sunt chiar eu!”

 

„De la un examen de liceu”

 

„Profesorul:

— Niculescule, câte războaie de coaliţie au fost purtate împotriva Franţei?

— Niculescu: Astăzi nu se mai intâmplă lucruri de acestea.

— Profesorul: Prostii! Eu te întreb, câte?

— Niculescu: patru.

— Profesorul: Numără-le!

— Niculescu: Unu, doi, trei, patru”.

 

„Bine potrivit”

 

„Era în Cişmigiu, la o serbare cu scop filantropic. O damă vindea obiecte într-un chioşc.

Un boier din Bucureşti, foarte bogat dar zgârcit de tot, veni pe la acel chioşc, îşi potrivi lornionul şi luă la analizat obiectele de vânzare, fără se cumpere ceva. Dama, ca să-l îndemne să cumpere, îi zise:

 — Nu pofteşti un carnet elegant, domnule?

 — Mersi! Nu întrebuinţez!

 — Or, poate vreţi mai bine un creion automat?

 — Mersi, nu scriu!

 — Sau o bombonieră, domnule?

 — Mersi, nu mănânc!

 Dama zâmbi şi zise şireată: «V-aş oferi, domnule, bucata asta de săpun, dar mă tem că îmi veţi răspunde»: «mersi, nu mă spăl!».

 Toţi cei de faţă au început să râdă în hohote, iar boierul s-a făcut nevăzut”.

Revista „Vatra” a fost, pe de o parte, un far călăuzitor în vremuri vitrege pentru românii de la sfârşitul sec. al XIX-lea, un instrument fundamental de revenire la rădăcinile strămoşeşti ale neamului nostru, iar pe de altă parte, a reuşit datorită popularităţii sale, să concentreze o mulţime de colaboratori de prestigiu, ce au dat culoare şi substanţă acesteia, bucurând, întărind comuniunea, şi redând speranţa multor suflete.

Plămădită de către cele trei personalităţi remarcabile ale literaturii române: George Coşbuc, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale, revista „Vatra”, reprezintă un reper în peisajul literar şi cultural românesc, o foaie-document de arhivă, ce ne revelează rădăcinile poporului român, viaţa satului şi a ţărănimii de altădată, principiile sănătoase, de inspiraţie biblică, precum şi frumoasele tradiţii şi valorile perene, ce ne-au călăuzit de veacuri. Pe de altă parte, „Vatra”, a venit în întâmpinarea şi susţinerea familiei naturale, descreţind adeseori frunţile românilor, constituind totodată şi un factor esenţial în promovarea unităţii, şi continuităţii noastre pe melegurile strămoşeşti, cu deschidere, în sensul bun al cuvântului, către provocările modernităţii.

 

 

Zalina Gabriela Neagu, bibliograf

Biblioteca Academiei Române

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *