◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.04.2024

Bistrița, un oraș în care merită să trăiești

Dacă dorești să afli mai multe lucruri legate de Bistrița, e bine să citești cartea „Poveștile Bistriței” (Ed. Charmides, 2023), o antologie gândită de dl. Menuț Maximinian, care adună zece texte semnate de câțiva intelectuali de marcă ai județului, legați sufletește de acest oraș, mai cu seamă că o bună parte dintre ei viețuiesc aici de mulți ani; volumul beneficiază de prefața d-lui dr. Gavril Țărmure, directorul Palatului Culturii, este ilustrat de artistul vizual Sever Moldovan, este un proiect editorial realizat sub egida Primăriei municipiului Bistrița și este editat de Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud în parteneriat cu Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc” din Bistrița. Precizăm că proiectul acesta este cofinanțat din bugetul local al municipiului pe anul 2023, iar coordonatorul său este jurnalista Gabriela Ciornei.

În „Prefață”, dl. Gavril Țărmure ne amintește de „entuziasmul recuperativ” ce „a marcat mai ales primul deceniu de după 1989, când toată lumea (…) simțea că istoria locală poate fi (și trebuie să fie!) povestită, mărturisită și scrisă altfel. (…). Tânăra generație de specialiști – istorici, istorici de artă, arheologi, etnologi – dar și ONG-urile locale au imprimat, subliniază G. Ț., un suflu mișcării de salvare și promovare a patrimoniului local, material și imaterial”. La rândul său, dl. Menuț Maximinian, în „Cuvântul înainte” arată că volumul acesta „se dorește a fi o carte de vizită prin ochii celor care ne prezintă istoria, cultura, arhitectura acestui spațiu transilvan, dorindu-ne ca atât bistrițenii, cât și cei care vor poposi în municipiul nostru să cunoască mai bine orașul”.

Așadar, în volumul acesta, apărut în condiții grafice excelente, scriu (în ordinea editorului): Mircea Gelu Buta, Adrian Onofreiu, Vasile Duda, Menuț Maximinian, Aurel Rău, Eugen Miloș, Olimpiu Nușfelean, Oliv Mircea, Dinu Flămând și Liviu-Petru Zăpârțan.

Textul „Nostalgiile orașului natal” este scris cu colțul inimii de către prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta. Domnia sa trece în revistă, cum se zice, un scurt istoric al orașului, de la povestea tunelului subteran de pe „Burich” a sașilor Evului Mediu, până la câteva clădiri, adevărate monumente istorice, precum Biserica Evanghelică (zidită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea) cu steagurile breslașilor, Casa Parohiei Evanghelice, celebra „Sub Gălete” (Kornmarkt=Piața cerealelor, construită între anii 1480-1550), sediul Primăriei, „Casa argintarului” (construită la începutul secolului al XVI-lea), „Piața Unirii” (amenajată în jurul fostei „Mănăstiri Franciscane”, azi Biserica „Coroana”), clădirea „Gimnaziului Evanghelic” și a „Liceului de fete”. Amintirile copilăriei, cu pitorescul târg al „Bulgiului”, participarea la spectacolul oferit de circ, admirarea pantomimelor, a acrobațiilor pe sârmă, datul pe ringelspiel, cu bărcile-balansoare, trasul la țintă, iluzioniștii, cu toții i-au colorat viața, cu miracolele ei; nu lipsea „Balul romilor”, grădina de vară „Bombardirul”, unde cânta vestita formație „Bubi și Ionuc”. Toate acestea l-au făcut să vibreze emoțional, să lunece „fără zgomot în infinitul amintirii”.

La rândul său, doctorul în istorie, Adrian Onofreiu, face, în articolul „Bistrița: «Glasul» românilor în mărturii documentare”, o sinteză perioadei interbelice cu privire la „modelul atitudinal al românilor bistrițeni”, folosindu-se de „sursele românești”. El ne reamintește faptul că, dacă până la dualismul maghiaro-german, din 1878, limba oficială (de protocol și în instituții) era germana, după această dată, „conducerea administrativă nu mai era a sașilor. Puterea politică trecuse de partea națiunii dominante, a celei maghiare”, de la „comite, funcționari superiori județeni, pretorii, judecătorii, procurorii, notarii publici, administratorii financiari, perceptorii, funcționarii poștei și ai căilor ferate, aproape toți, unguri” scrie dl. Adrian Onofreiu, citând „Memoriile…” lui Victor Moldovan; în 1878, a fost creat comitatul împreunat Bistrița- Năsăud. Nu lipsesc statisticile demografice ale Bistriței de dinaintea Primului Război Mondial; în 1910, Bistrița avea 13 236 locuitori, din care: 4470, români; 2824, maghiari; 5835, germani, restul, alte etnii, iar în anul 1930, Bistrița avea 14 128 de locuitori, din care: 5666, români; 4461, germani, 2177, evrei; 1363, unguri, restul, alte etnii. Alte statistici interesante se referă la drumuri și căi de comunicații, construcții, rețeaua de distribuire a apei, iluminatul public etc. A. O. prezintă rezumativ frământările politice și administrative de după 1918 cu privire la formarea județelor Năsăud, Bistrița-Năsăud sau Maramureș-Năsăud, până la instalarea primului primar român, în persoana avocatului Corneliu Mureșan, precum și clamarea reprezentării numerice proporționale a românilor în luarea deciziilor și deschiderea și pentru ei a „porților orașului”. Un rol important în privința organizării învățământului secundar, după Marea Unire,, scrie A. O., l-a avut memoriul „intelectualității românești din Bistrița adresat guvernului de la București la 28 iulie 1921, care cerea, în substanța sa, două lucruri: 1) Transformarea școalei civile (medii) de băieți din Bistrița în liceu, pe lângă care se va organiza încă de pe acum un internat de băieți. 2) Strămutarea liceului din Năsăud, la schimb cu înființarea la Năsăud a unei Școli Silvice superioare și a unei școli de industrie de lemn”. „În toamna anului 1923, adaugă A. O., presa anunța condițiile de primire la liceul de stat (n. n. care se va numi „Alexandru Odobescu”, director fiind vrednicul profesor Emil Domide) și la școala medie de fete din Bistrița”. O chestiune aparte este tratarea consecințelor arbitrajului/diktatului de la Viena, din 30 august 1940 în județ, cu precădere în orașul Bistrița, când „Românii au căutat să se adapteze la noile realități”.

Din articolul profesorului dr. Vasile Duda, intitulat „Evoluție urbană a orașului Bistrița”, aflăm că localitatea aceasta a fost fondată în secolul al XII-lea de coloniștii sași, prima atestare documentară datează din anul 1241, odată cu marea năvălire a tătarilor, și a dobândit statutul de oraș în anul 1330, iar parcelarea lui s-a făcut în 1325. Pe lângă o stufoasă bibliografie, acest autor citează, selectiv, și câteva surse cartografice care au contribuit la scrierea acestui studiu: „Stampa orașului la 1666, după H. J. Schollenberger”, „Planul lui Visconti, 1699”, „Stampa orașului la 1736, după Stefan Lutsch”, „Planul orașului la 1850”, „Planul traseului zidurilor, după O. Dahinten”, „Planul perimetrului intramuros, după P. Niedermaier” și „Planul cadastral din 1913 și 1940 de la D. J. A. N. Bistrița-Năsăud”. După V. D., cei doi arhitecți: Otto Dahinten și Paul Niedermaier au considerat că, în secolul al XIII-lea, Bistrița „s-a dezvoltat prin două fronturi paralele dezvoltate pe latura de nord și, apoi, pe latura de sud a actualei piețe, după care, cu aceeași lărgime, artera se extinde pe toată lungimea centrului istoric, pentru ca, ulterior, în preajma anului 1325, zona largă este subîmpărțită de parcele dispuse central astfel încât rezultă cele patru străzi, principale (strada Lemnelor, azi, Liviu Rebreanu), (strada Ungurească, azi, Nicolae Titulescu), (Spitalului, azi, Gheorghe Șincai) și (respectiv Pungarilor/Trăistarilor, azi, Dornei), denumirile istorice săsești fiind înlocuite în secolul al XX-lea”. După V. D., documentele pomenesc de existența a trei mănăstiri: a ospitalitilor în vest (1295), a dominicanilor în sud-vest (1309) și a franciscanilor în est (1268), dar ele au existat, cu siguranță, și înainte de acești ani, fiecare cu piațeta sa.

Textul d-lui drd. Menuț Maximinian, directorul cotidianului „Răsunetul”, președintele Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, se numește „Aculturație și interculturalitate în zona Bistriței”, autorul înțelegând prin „aculturație” „preluarea de către comunitate a elementelor de cultură a altor etnii”. M. M. ne aduce aminte că, până în 1285, Bistrița s-a numit Nosen, iar regiunea Nosnergau sau Nosnerland, asta, fiindcă între 1141-1161, coloniștii germani de lângă Luxemburg (aici, existând un oraș numit Nosen) au urmat chemarea regelui maghiar Geza al II-lea și s-au stabilit în acest spațiu, (Dipșa, numindu-se după orașul Durrbach, Unirea, după Wallendorf, Tărpiu, după Treppen); în întreaga Transilvanie, sașii „au construit cetăți fortificate, notează M. M., la Sibiu, Mediaș, Sighișoara, Cluj, Brașov și, bineînțeles, Bistrița, dar și peste 200 de sate cu cetăți bisericești”; documentele de la 1274 amintesc că primul comite, numit de regină, a fost „Magister Paulus, comes de Rodna et de Byszerce”. M. M. descrie calvarul prin care au trecut sașii după 23 august 1944, nu numai al celor bistrițeni, ci și al altora din alte localități transilvănene, când au trebuit să-și părăsească locurile natale de teama rușilor, fiecare având voie să ia cu el doar 36 de kilograme. „Cum poți să te simți, notează M. M., referindu-se la cei care s-au întors mult mai târziu, când vezi că munca ta de o viață este folosită de altcineva, că gospodăria ta este distrusă și că ești primit în propria ta casă ca un străin”. Tot acum, M. M. prezintă albumul coordonat de Mircea Calu, „Bistrița în imagini de epocă” (Ed. Nosa Nostra, Bistrița, 2020) ce are „susținerea de specialitate a istoricilor dr. Vasile Duda și dr. Corneliu Gaiu, cu imagini din Colecțiile Andrei Delceg, Laurențiu Grec, Lucian Mureșan, Florin Nagy, Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud și, firește, Mircea Calu”. M. M. citează și câțiva călători care au trecut prin această urbe și au scris despre ea: Andrea Gromo (1564), Giovani Botero (sfârșitul secolului al XVI-lea), F. Kramer (1848). După 1862, „fortificațiile orașului au fost demolate, acesta extinzându-se treptat dincolo de ziduri” și au apărut noi edificii administrative, sociale și culturale: casa comitatului (1886), cazărmile (1887, 1888-1890), Gewerbeverein (actuala casă municipală de cultură, 1896), gimnaziul german (1910), Școala primară de stat (1912), Școala agricolă (1870), Sinagoga (1856) etc. Aflăm informații interesante, cum ar fi cea despre Casa Ion Zidarul, ridicată în jurul anului 1500 de către bogatul patrician Andreas Beuchel, fost primar al orașului, despre zona cunoscută sub numele de „Hrube”, cu populație românească, strada principală de astăzi fiind strada Constantin Romanu Vivu, despre faptul că de-abia după 1920, țăranii bistrițeni (cărămidari și zidari) au intrat masiv în cetate, cumpărând case de la sași; cert este că ei, sașii, au fost „un model pentru români în toate privințele”, punându-și amprenta asupra modului în care și-au construit comunitățile, asupra economiei și culturii acestora, „Fie că vorbim de Bistrița sau de satele dimprejur – Slătinița, Livezile, Dumitra, Unirea, Crainimăt, Orheiu Bistriței, Domnești, Satu Nou, Budacu de Jos, Dorolea, Monariu, Lechința, Sigmir, Tărpiu, Dipșa, Dumbrăvița sau Ghinda”. Păcat că din cele 18 turnuri și trei porți principale astăzi, în Bistrița, nu se mai păstrează decât Turnul Dogarilor; e drept, au trecut câteva sute de ani, dacă ne gândim că breasla măcelarilor datează documentar din 1361, celelalte bresle fiind doar amintite: a postăvarilor, a aurarilor, a brutarilor, a blănarilor, a croitorilor, a curelarilor, a cizmarilor etc. Câteva pagini sunt dedicate tradițiilor și portului național cu precizarea: „Zona multietnică a Bistriței nu a alterat elementele de port specifice fiecărei etnii, dimpotrivă, le-a accentuat pe fiecare, în același timp, multe din elementele decorative, ale cămeșii sau ceptului regăsindu-se și pe cămeșile celorlalte etnii”; de asemenea, autorul a constatat că există multe interferențe etnologice între obiceiurile sașilor și ale românilor și dă ca exemple: „omul verde”, „Măsuratul oilor”, descântece de deochi: „stinsul cărbunilor”, fierberea cenușii” ori „descântec de deochi pentru băiat și fată.

Poetul, scriitorul, eseistul, traducătorul Aurel Rău aduce un omagiu Bistriței, invocând numele câtorva  popoare și personaje care au trecut prin această urbe și au lăsat urme în istoria sa: romanii, slavii, coloniștii sași, regii angevini, ordinele de călugări, Ioan de Hunedoara, Matei Corvin, umanistul prusac Johannes Zommer, autor al „Vieții lui Despot Vodă”, Petru Rareș, grecul Stavrinos, cel care a fost închis aici și „a cântat faptele de arme ale Viteazului Mihai”, generalul Basta, Gheorghe Șincai, generalul Bem, cei doi împărați: Francisc I și Iosif II, Andrei Mureșanu, fratele lui Mihai Eminescu, colonelul Matei, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Jonathan Harker, cel care „a venit aici, erou în romanul lui Bram Stoker, să-l întâlnească pe Vlad Țepeș”, regele Ferdinand, însoțit de regina Maria, Carol II, Lucian Blaga, Nicolae Iorga și, bineînțeles, autorul, Aurel Rău, cel care le-a încrustat numele „pe un răboj, sub titlul „Vârste/vrâste (în orașul Bistrița)” în această antologie.

Profesorul și muzeograful Eugen Miloș, de la Casa Argintarului, scrie despre Sugălete, „povestea celui mai lung șir de arcade comerciale medievale din Transilvania” și despre „Povestea celui mai înalt turn de biserică din Transilvania (1519), construit numai din piatră”, care, neapărat, trebuie citită.

Poetul, prozatorul, eseistul și directorul revistei „Mișcarea literară”, Olimpiu Nușfelean, este fascinat de modul „cum orașul își împarte pulsul între centrul istoric. Cu reperele lui inconfundabile, și casele care sporesc pe dealuri”. El a purtat mereu cu sine atât satul natal, Șieu-Sfântu, cât și Bistrița, unde locuiește de mai bine de 50 de ani. Primul contact cu acest oraș l-a avut în copilărie, când, împreună cu tatăl său, a ajuns aici într-o căruță trasă de un cal al lor și un altul al unui ungur, prieten al părintelui său, cu ocazia târgului de Bulgi/Bâlci. Pentru ochii copilului, spectacolul a fost uimitor; ringișpirul, cișmeaua, „țucărul sucit”, turta dulce cu oglinjoara în centru l-au însoțit toată viața. Ca elev și student își amintește de călătoriile sale cu bicicleta de la Șieu, la Bistrița, de transformările rapide întâmplate aici. Frecventarea bibliotecii și a Cenaclului „George Coșbuc” au fost, zice O. N., „o entitate de referință pentru spațiul cultural bistrițean”. Un rol important în formarea sa spirituală l-a avut ziarul „Ecoul”/„Răsunetul”, suplimentele culturale ale acestuia, încercările de a face o revistă literară, izbânda cu „Mișcarea literară”, lansările de carte ale scriitorilor de aici, expozițiile plasticienilor bistrițeni, toate au fost adevărate trepte în ascensiunea sa scriitoricească. De aceea, pentru el, „orașul respiră cultural”, fiindcă „un oraș fără cultură nu are identitate”, identitate cucerită, firește, prin „fapte culturale”. Dar O. N. nu uită să amintească și de iluziile și mâhnirile trăite la Bistrița cu „impunătoarea clădire a Sindicatelor, preconizată a avea destinație culturală, care nu-și găsește deloc menirea, transformată în cele din urmă într-un kitch comercial dizgrațios (figurează în harta orașului doar ca un magazin banal), „cascada” metaforizată într-un neașteptat loc de agrement (…), colmatat mai apoi și devenit inutil, într-o vreme ajuns un ținut al papurii, rațelor sălbatice și broaștelor (…) și mărunta pârtie de schi Cocoș, înlocuită de o pârtie modernă și nefuncțională”.

Criticul și istoricul de artă Mircea Oliv, președintele U. A. P. Bistrița-Năsăud, scrie în cel mai stufos text din această carte, intitulat „Proba aerului”, despre organizarea artiștilor plastici într-o breaslă (pictori, sculptori, graficieni și artiști decoratori) la Bistrița, despre viața de atelier a membrilor grupului, uniți, mai târziu, în „Cenaclul UAP”, despre taberele de vară, expozițiile de la Cluj, Oradea, Baia Mare, Bacău, Botoșani, Sibiu (pilduitor este incidentul dramatic, provocat de sinistra Securitate), de dinainte de 1989, întâlnirile cu Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Mihai Șora, Alexandru Paleologu, Ion Alexandru, Ana Lupaș, Horia Bernea, Andrei Pleșu (citarea opiniei acestuia despre gust este binevenită!), Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Mihai Oroveanu etc., în prezența cărora a simțit „că o altă alcătuire omenească, din care urma să se nască lumea în care trăim astăzi, are în ea ceva care să fie ca un punct de veghe”, bun de păzit gândirea. Evocarea sculptorului Grigore Bradea, plecat prea repede dintre noi, de o inteligență, creativitate și imaginație artistică unică, „crescut și format în duhul gândirii tradiționale și simbolice”, ce înțelege forța magică și ritualică a vieții cu tot cortegiul ei de trăiri sufletești, constituie cel mai emoționant și pertinent omagiu (îmi asum acest superlativ!) acestui artist creator autentic, mai cu seamă că și eu l-am cunoscut în perioada năsăudeană alături de profesorul Emil Cira, un alt om de o calitate rafinată exemplară. „Bradea, zice M. O., aduce în sculptura lui spiritul Metaforelor Vechii Europe. (…) Credința lui în puterea magică a elementului feminin, adaptarea la ciclurile vieții, îmbinarea sacrului cu profanul și celebrarea cerurilor aici, pe pământ, și a regenerării spirituale au multe de spus” în aceste vremuri de criză a libertății. Un alt gest de recuperare a unei personalități care nu trebuie uitată și care a trecut „proba aerului” este regretatul Miron Duca, pictorul care a căutat în tablourile sale tihna, tânjind mereu după „o stare de bine”, de confort. În atelierul său, acest artist, scrie M. O., a trăit „inactual de curat”, nu s-a lăsat „intimidat de limbaje”, n-a avut complexe și nu s-a supus „ideologiei dominante”, fără, însă, a fi arogant. În studiul-portret despre Miron Duca, M. O. arată, cu îndreptățire, că el întruchipează „o lume a departelui”, experimentează „calea către neant”, neant pe care îl depășește.

Textul scriitorului, eseistului și traducătorului Dinu Flămând se numește „Umbra muntelui Heniu”, deoarece mereu s-a simțit „protejat, supravegheat și îndrumat” de acest munte, pe care l-a dus permanent cu el pe unde l-au purtat pașii. Evocarea copilăriei, alături de persoane care i-au fost dragi, când vrea să „întoarcă timpul pe dos” dintr-o lume care, treptat, se șterge, face trimiteri la poemele inspirate de acele vremuri și trezesc uitarea pentru a recupera trecutul mirific „ce desfundă vechi izvoare”, însoțite de „ciudate frustrări”, fiindcă „suntem într-o permanentă metamorfoză”, iar „poezia trebuie să încerce să întoarcă ploaia în norul de unde provine, precum și râul copilăriei în ploaia ce adăpa curcubeul odinioară”.

Profesorul univ. dr. Liviu-Petru Zăpârțan de la Facultatea de Istorie și Filozofie din cadrul UBB Cluj-Napoca, fost ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, pornește în textul său, „Spiritul meleagului”, de la nevoia „integrării omului în natură, a cerinței de a o îngriji”. Este necesar, scrie L. P. Z., de o „arheologie a cunoașterii istoriei prin intermediul locurilor de memorie ce poate oferi probe unei relații între local – național – european – universal”; de aici, nevoia „identificării locurilor de memorie și îngrijirii lor, inclusiv prin eforturi materiale”. E vorba de „monumente închinate eroilor, plăci comemorative, reconstrucții de palate, cimitire, memoriale, situri, fortărețe și fortificații, îngrijirea mormintelor unor personalități (…) fără presiunea factorilor subiectivi”. „Întâia lume a ființei umane, zice L. P. Z., citându-l pe Gaston Bachelard, este casa”, față de aceasta dezvoltându-se o întreagă psihologie; după casă, urmează valea, acel spațiu geo-economic, centrat pe un fir de apă”, numai că globalizarea și modernizarea „șterg particularitățile locului”. Autorul pomenește și despre lari, zeități romane care protejau casa omului. Despre arte, în special literatura, L. P. Z. notează că acestea „au susținut o bogată simbolistică legată de spațiul natal cu care se identifică oamenii (…) Îndepărtarea de el generează – în mod specific la români – sentimentul dorului”. Artele au capacitatea „de a opera cu imaginea artistică, susține același L. P. Z., în care se sublimează un concret al meleagului natal căruia prin transfigurare i se atașează un simbol și un sentiment, angajând în acest fel întreaga personalitate umană”. Iată de ce se justifică, într-un fel, și titlul acestei cronici.

 

                                                                               Icu Crăciun

Foto: Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *