Timpul care s-a scurs de la evenimentele din anul 1989 a condus la o serie de schimbări și de fenomene, unele dintre ele mai puțin dorite, inclusiv în viața culturală. Primii ani au fost caracterizați, așa cum se știe, de o adevărată explozie privind apariția cărților, ziarelor, revistelor și altor genuri de publicații, atingându-se tiraje de-a dreptul astronomice, dar, adesea, cu lipsă de conținut. Această perioadă nu a durat prea mult, pentru că oamenii au fost acaparați de alte probleme și griji, producându-se un regres în apariția publicațiilor, în special în ce privea presa culturală și cea locală, care au început să sufere de subfinanțare.
S-au redus treptat tirajele, a scăzut frecvența aparițiilor sau numărul de pagini, unele dintre publicații s-au închis, în timp ce alți întreprinzători au hotărât să-și încerce norocul. Așa s-a ajuns la o dinamică în principiu de apreciat, dar problemele de fond s-au adâncit de la o etapă la alta, astfel încât, în momentul de față, întrebările privind revistele culturale sunt multe, dilemele greu de rezolvat, viitorul aproape imprevizibil.
Constrângerile de ordin economic sunt cele mai acute, dar și apetența din ce în ce mai scăzută a publicului, a societății românești în ansamblu, pentru fenomenul cultural în sine își spun cuvântul. În țară ar putea fi, în momentul de față, undeva la 150 de reviste de cultură, inclusiv cele strict literare, dacă ne gândim la cele din București, din centrele regiunilor istorice și una-trei prin fiecare județ. Dar câte dintre acestea sunt cunoscute, câte se află indexate într-o bază de date și, mai ales, câte dintre ele pot fi accesate, pentru achiziție print sau consultare online? Întrebarea este retorică. Mare parte din revistele culturale au o rază destul de redusă de răspândire, locală ori regională. Sau, mai exact spus, revistele tipărite ajung la un număr restrâns de cititori, de regulă aceiași oameni.
Funcționează un site către care duc căutările pe Google cu specificația „reviste” și anume https://www.reviste.ro/index.php?z=toate_ revistele, dar acesta nu conține decât un număr limitat de publicații și foarte puține reviste de cultură.
Există și o formă de evidență a Institutului Național de Statistică, instituție care solicită anual, tuturor editorilor, așa numitul Chestionar statistic CULT. 4, în care trebuie menționate toate datele principale de identificare și caracterizare ale fiecărei publicații. Dar aceasta este, mai degrabă, o evidență administrativă, de natură birocratică. Ea, eventual, poate interesa statul, dar în niciun caz pe cititori, adică pe beneficiarii prezumtivi ai aparițiilor publicistice.
La Biroul Român de Audit Transmedia (BRAT) sunt și mai puțini înscriși, astfel încât concluzia este că nu există un loc unde să poți găsi, sistematizat și pe principii specifice domeniului biblioteconomiei, publicațiile în format digital.
Se poate afirma că despre mai mult de jumătate dintre revistele de cultură nu știu decât oamenii direct interesați, din zona de apariție. Există opinia că de vină sunt tirajele foarte mici, dar lucrurile nu stau neapărat așa. Dintr-o îndelungată experiență de lucru cu cititorii, pot spune că aceștia, odată ajunși în bibliotecă, nu întreabă câte exemplare se află la raft, ci dacă aici există „revista cutare”, în care este „un articol despre…”.
Istoricește vorbind, se știe că au fost reviste cu tiraje mici care au devenit nume mari. Revista „Convorbiri literare”, de exemplu, avea, în 1867, un tiraj de 200 de exemplare. „Sămănătorul” avea 300 de exemplare, iar din „Sburătorul” lui Lovinescu se vindeau uneori mai puțin de 100 de exemplare, deși de obicei se tipăreau 800. Dar, despre ele, un fost ministru al culturii, într-o alocuțiune privind finanțarea apariției unor reviste, spunea că „aceste reviste, de fapt, au făcut România modernă”. Atunci, aceste reviste ajungeau la cine trebuia, la intelectualii de vârf ai țării, care aveau capacitatea de a crea curente de opinie. Astăzi, cu certitudine, este necesară folosirea mijloacelor tehnicii moderne, informatice, în interesul cititorilor și, implicit, al publicațiilor. Chiar dacă o revistă apare în cine știe ce colț de țară și are un tiraj mic, ea poate deveni cunoscută și căutată, cu condiția să aibă un conținut foarte bun.
Un prim pas există, acela că majoritatea revistelor publică și formatul digital, pe un site propriu, pe un blog sau pe o pagină de facebook. Problema care se pune este că dacă un presupus cititor nu știe numele revistei, nu are cum să-l tasteze. Și atunci, poate că ar fi potrivit să se adapteze experiența clasică privind rolul bibliotecilor. Cândva cititorul mergea la „catalogul sistematic” sau la „catalogul alfabetic” (un dulap cu zeci de sertare pline cu fișe din carton), iar acum are la dispoziție un calculator. Dacă la biblioteci ar ajunge și revistele (pentru că, din păcate, foarte puțini editori au grijă de asta), ele ar putea fi la îndemâna cititorilor. Iar dacă ar exista și conținutul digital, „catalogul” ar fi deja doar în grija oamenilor de specialitate în biblioteconomie.
Există, în momentul de față, unele reviste (de exemplu, „Observator Cultural” și „Dilema Veche”) care au introdus un sistem de plată online pentru accesarea arhivei. Acesta poate să rămână. Prezența în „catalogul” bibliotecii poate fi doar pentru că este nevoie de un loc – și acesta, în opinia noastră, nu poate decât biblioteca – unde cititorii să descopere și publicațiile despre care n-au știut. La bibliotecă există link-ul, iar operațiunea propriu-zisă de consultare a publicației se face în arhiva revistei, cu plata stabilită. Online-ul oferă posibilități tehnice nelimitate în acest sens, iar metoda este folosită de unele dintre site-urile publicitare care asigură legătura direct la vânzător. Asta mai înseamnă că, în fond, se vinde, în timp, creația dintr-un anumit moment, așa cum se întâmplă în domeniul creațiilor literare, prin timbrul literar sau în domeniul creației muzicale, prin intermediul Oficiului român al drepturilor de autor (ORDA). În acest fel (și experiența este probată de cele două publicații citate mai sus), ar exista o categorie de venituri, nu știm cât de mare, dar asta contează mai puțin, pentru revistele culturale, inclusiv pentru susținerea formatului print.
Într-o Românie europeană, publicațiile literare, de cultură, de știință trebuie să rămână cu un rol important, atât pentru promovarea valorilor naționale, cât și pentru a ne așeza la un loc de cinste în contextual civilizației continentului.
„Ideea că revistele literare ar putea să dispară într-o zi ar fi una care ne-ar duce într-o situaţie de mare panică. Din revistele culturale ne facem o idee, aflăm ce să citim, ce este valoros scris. Dacă nu ar exista o presă culturală, ar o nenorocire”, spunea domnul Nicolae Manolescu, la Ediţia a IV-a a Colocviului naţional al revistelor de cultură, desfășurat la Arad, în mai 2017.
Rodica Pospai Păvălan
(Revista UZP nr. 28/2022)
Foto: pixabay.com