Urmuz şi Eminescu

Presupun că vor exista cititori care vor fi contrariaţi de această alăturare cu tentă comparativă, dar mă grăbesc să precizez că intenţia rândurilor de faţă este mai degrabă de a semnala o temă de cercetare şi că între cei doi mari există mult mai numeroase legături, asemănări chiar, decât ne putem imagina la prima vedere. Evident, putem distinge un număr de paliere diferite ale discuţiei.

La modul exterior, neliterar, biografic – dar cu referiri psihologice, sociologice etc. – putem face o lungă listă de asemănări-corespondenţe, unele cu adevărat semnificative. Nu intru în amănunte, întrevăd o teză de doctorat cu această temă…

Au trăit amândoi puţin, cam acelaşi număr de ani – ba chiar exact 40, dacă plasăm naşterea lui Eminescu în 1849, conform menţiunii din Psaltirea familiei. Au venit pe lume în familii cu mulţi copii, cu o bună stare materială şi bună educaţie. Nu au fost căsătoriţi, au avut sau au fost bănuiţi că au avut mai multe „amoruri”, nu neapărat fericite. Amândoi au avut legături strânse cu teatrul, prieteni buni printre actori. Moartea amândurora comportă o doză de mister, în ambele cazuri sunt sugerate probleme de sănătate, depresii, ba chiar şi posibile agresiuni.

Inteligenţă, curiozitate ştiinţifică şi putere de muncă ieşite din comun. Caietele lui Eminescu ne stau dovadă, în cazul lui Urmuz, ne bazăm pe mărturiile familiei, mai ales pe cele ale sorei sale Eliza. Lada de aproximativ un metru cub, pusă în 1930 la dispoziţia lui Saşa Pană, Geo Bogza şi Ilarie Voronca de mama lui Urmuz, aminteşte de lada cu manuscrise eminesciene donată de Maiorescu în 1902 Bibliotecii Academiei Române. Probând puterea de muncă a lui Urmuz, ea conţinea multe versiuni „trudite” ale manuscriselor, peste zece de multe ori, plus două caiete cu cugetări şi, jumătate din volum, partituri ale unor compoziţii muzicale – pierdute încă din anii 1930. Aş extrage de aici şi aş sublinia cu deosebire respectul amândurora faţă de textul scris, respectul pentru limba română.

O cultură impresionantă la amândoi: limbi străine, literatură, arte, mitologie, filosofie (mai ales germană) etc. Ambii au fost precoci, conştienţi de menirea lor încă din copilărie-adolescenţă. În ciuda frapantei diferenţe de amploare a operei, posteritatea celor doi este (la fel de) impresionantă. Cu multe sincope, perioade de „uitare” în cazul lui Urmuz, dar, în comparaţie cu numărul de pagini pe care le-a publicat, considerată în mai multe locuri ca uluitoare. Două argumente recente, numerice, despre care s-a mai vorbit în revistă: numărul de traduceri şi numărul de portrete realizate de graficieni din toată lumea.

Mai adaug, pe acest palier, oarecum exterior, că biografiile celor doi încă mai suportă discuţii, interpretări, investigaţii – iar pentru Urmuz (şi familia lui) mai avem lucruri de aflat şi chiar mai apar din când în când detalii inedite.

Legături-comparaţii între Urmuz şi Eminescu s-au mai făcut.

Primele referiri ţin, cum este de aşteptat, de poziţia lui Urmuz vizavi de Eminescu. Eliza Vorvoreanu o spune pentru prima dată: „Dintre poeţi era în admiraţia lui Eminescu şi a poeţilor simbolişti francezi”. Nicolae Balotă, în monografia Urmuz, Editura Dacia, Cluj, 1970, preia informaţia: „Ar fi vrut să călătorească pe urmele exploratorilor, să cunoască întreg globul, să cerceteze obiceiurile tuturor popoarelor [asta, apropo şi de curiozitatea ştiinţifică – n.m., GP]. Se mulţumea, deocamdată, să iasă la plimbare, cu poeziile lui Eminescu la subsuoară.”

O primă comparaţie directă Urmuz-Eminescu o face însă Geo Bogza, în Urmuz premergătorul, articolul de fond din revista unu din noiembrie 1930. Paragraful cu pricina este reprodus de Marin Mincu în antologia Avangarda literară românească. De la Urmuz la Paul Celan, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Pontica, Constanţa, 2006 (pag. 17): „Astfel, dintr-o meditaţie care-l va fi dus cine ştie peste câte graniţe ale realităţii şi din violenţa necesităţii de a fi prezent într-un concret pe care-l dispreţuia şi din care s-ar fi vrut evadat, s-a născut arta acestui straniu Urmuz, care, alături de Eminescu, prin zbuciumul şi sfârşitul lor tragic, prin încăpăţânarea de a nu găsi în viaţă vreun confort oarecare, sunt singurii la noi care au ridicat pulsaţiile literaturii până acolo unde peste ocean le-a dus Edgar Poe şi în Franţa galeria ciudată, de panopticum, a poeţilor blestemaţi.”

Îl aprobă Marin Mincu şi-l întăreşte pe Geo Bogza: „Din aceste rânduri, atât de decise, se constată că lecţia avangardistă este deja definitiv clasicizată, întrucât numele lui Urmuz va fi asociat în mod curajos celui al lui Eminescu, ilustrându-se astfel valoarea sa modelizantă pentru constituirea noii tradiţii. În fapt, Geo Bogza nu exagera. Într-adevăr, cu puţină îndrăzneală, pentru un cercetător avizat, într-o istorie posibilă a evoluţiei formelor poetice româneşti, valoarea lui Urmuz poate fi comparată cu aceea a lui Eminescu. Prin Urmuz se poate observa cum, pentru prima dată în Europa, criza profundă a conceptului de literatură devine o achiziţie românească.” (Toate sublinierile îi aparţin lui Marin Mincu – care chiar era un cercetător avizat…)

Nu elaborează aici Marin Mincu, nu ştiu dacă a făcut-o în altă parte, dar Geo Bogza adaugă nuanţe/argumente în cartea Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Editura Du Style, Bucureşti, 1996: „Prin zbuciumul lăuntric, prin curajul de a nu-i cere vieţii vreun confort oarecare, prin sfârşitul tragic şi puritatea aspiraţiilor, Urmuz stă lângă Eminescu.” (pag. 53) Iar mai jos, pe aceeaşi pagină: „Cred că neobişnuitul vieţii lui [Urmuz] l-a dus la o tensiune pe care n-a mai putut-o suporta. El a plătit cu viaţa literatura pe care a scris-o – şi de aceea este atât de autentică.”

Merită subliniat că şi Nicolae Balotă, în monografia amintită, menţionează apropierea pe care Geo Bogza o face între Urmuz şi Eminescu, justificându-l pe Geo Bogza: „El e, poate, singurul avangardist care putea face o asemenea legătură, fiind cel care nu se lepădase nicio clipă, chiar în anii acelui anarhism poetic, de Eminescu.”

Geo Bogza se referă la existenţa celor doi, Marin Mincu se referă şi la evoluţia formelor poetice româneşti. Pe terenul celor de pe urmă, al gândirii şi filosofiei, subiectul este repus în discuţie, pe un ton şi mai tranşant (cu şi mai multă îndrăzneală, ca să punctez precauţia lui M. Mincu), recent, de poetul-filosof (existenţialist la rândul său) româno-francez Sorin Cerin. Este vorba despre articolul Urmuz şi pertinenţa sinuciderii, apărut în numărul din septembrie 2023 al revistei. Nu reiau, amintesc doar dinspre final că dl Cerin îl consideră pe Urmuz „cel mai important poet-gânditor român al secolului al XX-lea şi unul dintre cel mai mari poeţi-gânditori ai naţiunii române, care să poată sta alături de Eminescu”. Formulările sunt categorice, argumentele sunt explicite. Important de subliniat: fiecare cu secolul lui, nu o comparaţie directă, care în literatură/cultură este în general un lucru delicat, nerelevant – cu un detaliu care merită remarcat: Urmuz este considerat poet. Poet-gânditor, poet-prozator-gânditor, dar de fiecare dată poet.

Aceasta este o afirmaţie care merită o discuţie separată, pe care nu o abordez aici (ea este parţial întreprinsă în prezentarea cu acelaşi titlu ca textul de faţă pe care am făcut-o la Congresul Mondial al Eminescologilor, ediţia a XII-a, Chişinău, 31 august-2 septembrie 2023).

Iar luna viitoare, noiembrie, aminteşte chiar de acel noiembrie, al transformării în cenuşă de stele…

Gheorghe Păun