Virusul COVID a aruncat în brațele omenirii o bombă cu desfășurări și efecte perfide, deconcertante și devastatoare, cărora nu li s-a găsit răspuns pe măsură nici până acum. Statele lumii n-au fost pregătite pentru a contracara un asemenea inamic „hibrid” (ah, acest adjectiv, bun la toate când te încurci să definești ceva!). Ezitări, experimente de tot felul, revelații și dezmințiri, duble măsuri, reacții întârziate sau excesive și mai ales exacerbarea, uneori până la paroxism, a panicii colective. Iar pentru ca absurdul la scară planetară să atingă cote dramatice, de o nesiguranță și un dramatism fără precedent, căci este vorba de pierderi de vieți, care puteau fi mult mai mici dacă s-ar fi acționat în mod potrivit, isteria globală a fost – și este în continuare – stimulată meticulos, cu încăpățânare și premeditare, instrumentată, pusă să slujească în scopuri egoiste și în competiția pentru supremație mondială. Altfel nu se poate explica de ce nu s-a reușit un minimum de solidarizare în față răului a ceea ce numim, tot mai impropriu și ipocrit, până la sațietate, „comunitatea internațională”. Ce comunitate, ce internațională, când în fața unei sfidări existențiale care amenință toate popoarele și toți pământenii, până în detaliile vieții lor de fiecare zi, decidenții puterii, organizațiile „cu vocație internațională”, multinaționalele, societatea civilă cu ciupercăria ei de ONG-uri n-au reușit să se regăsească într-un efort comun de stăvilire și lichidare a sinistrului?
A formula un răspuns la întrebare ar prespune evaluarea întregii stări de fapt a lumii de azi și a sinergiilor care o mișcă. Să zicem – și să sperăm – că va fi timp și interes pentru o asemenea evaluare cu bună credință, pentru un asemenea firesc examen de conștiință. Căci altfel, pe conștiința „planetei albastre”, cum ne place să o numim, va rămâne o pată urâtă. Un asemenea proces trebuie, de aceea, să înceapă, inclusiv la nivel sectorial.
Bunăoară, cum s-a prezentat presa – în primul rând cea scrisă din mainstream, cea electronică de largă împrăștiere în toate ungherele globului, principalele televiziuni – la dezbaterea publică planetară pusă în mișcare de pandemie, cum au făcut față-mass media mondiale și ce contribuție au avut la elucidarea corectă a acestei mari încercări pentru omenire? Cum a răspuns presa – care nu e a patra putere, ci prima contraputere în stat – sfidării neobișnuite și înverșunat controversate a COVID-19? Din păcate, nu așa cum s-ar fi cuvenit, nu la nivelul echivalent provocării. În mare măsură prin relatări consemnative selective, prin preluarea fără discernământ (sau în mod unilateral, interesat) a datelor vehiculate de feluritele surse, fie ele oricât de dubioase și rău intenționate, dar – și în acest caz – într-o manieră umorală, alarmistă, panicardă chiar, ceea ce nu putea să servească așa cum se cuvine publicul beneficiar. Cu ce a rămas în minte acest public din tot ce a citit, văzut pe ecrane, auzit despre ce se întâmplă? S-a lămurit el mai mult, s-a liniștit cumva, a aflat el ce să facă, în afară de a se spăla mereu pe mâini și a se feri ca dracu’ de toți semenii lui? Nu, presa nu s-a ridicat, nici la noi nici aiurea, într-un asemenea moment de cumpănă, la înălțimea responsabilităților și exigențelor care îi reveneau.
În buimăceala, dezinformarea, manipularea și isterizarea care au convulsionat spațiul public, presa, cu excepții care le onorează, dar care nu sunt în general lideri de opinie cu voce puternică și forță de penetrare, s-a retranșat, docilă și obedient, în eșalonul subaltern al comunicării și explicitării evoluțiilor și impactului pandemiei, prizoniere ale unui unei pretinse „corectitudini sanitare”, abdicând de la menirea sa de reflecție cât mai fidelă a unei realități care se cerea imperios elucidată.
Dar șansa presei de a se reconfirma nu numai ca oglindă fidelă a evenimentelor, ci și ca protagonist activ al bătăliei pentru adevăr, nu este pierdută. În fața ei se ridică noi sfidări, capcane, tentații, dar și noi exigențe și obiective. În noua situație, post-COVID, se ridică noi redute de cucerit. Căci omenirea are nevoie presantă de noi abordări și opțiuni, de noi perspective și de noi politici, în care grija față de om și sănătatea lui, politicile sociale și de ordin umanitar, sistemele de sănătate la nivel național și conlucrarea internațională în materie, salvgardarea drepturilor omului supus în asemenea momente unor mari presiuni, dejucarea încercărilor de politizare și instrumentare a marilor provocări care pericilitează la propriu viața pe Terra (înarmările, pandemiile, schimbările climei, crizele economice etc.) să devină într-adevăr prevalente. Presa, pentru a fi cu adevărat independentă, credibilă, utilă, trebuie să pună capăt condiției sale de remorcă la angrenajele puterii politice și ale încrengăturilor economico-financiare multi sau supra-naționale, și să nu rămână subordonată intereselor egoiste, de grup, nici captivă în tentaculele ilegalităților, abuzurilor, corupției. Revirimentul mass-media este, așadar, încă posibil.
Să ne mai punem încă o dată întrebarea de bun simț elementar mai sus formulată și să-i dăm un răspuns neted (cum ar fi spus Eminescu) și sincer: s-a lămurit oare mai mult omul de pe stradă despre COVID și cum e cu pandemiile după ce a citit un munte de ziare, a ascultat la nesfârșit emisiuni de radio, a urmărit fel și fel de televiziuni, clipă de clipă, zi și noapte, copleșit de o avalanșă pretins informațională care mai mult l-a afundat în confuzie și angoasă decât lămurit și liniștit? Răspunsul îl știm cu toții. Și încă o întrebare: în ce măsură mai poate susține presa, mai poate crede lumea, că mijloacele de comunicare în masă acționează independent, neinfluențate, nedirijate, nesubordonate decât adevărului? Răspunsul să și-l dea fiecare gazetar, mai întâi în sinea lui, apoi prin reflecție și lucrare solidară. Atunci putem spune că am învățat ceva din lecția COVID și în ce privește rostul presei.
Corneliu Vlad
(Revista UZP nr. 18/2020)