◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro25.07.2024

Despre viață și despre moarte

Cimitirul, locul de srămutare în veșnicie, nu te poate lăsa indiferent. Te afli într-un spațiu ce atinge nu doar spiritualul, ci și culturalul. Capela ortodoxă din cimitirul Rulikovski din Oradea este opera maestrul Corneliu Baba. Episcopia Ortodoxă a montat la intrare o placă prin care se atestă acest fapt. Utilă, pentru oricine trece prin cimitir. O înmormântare e un moment trist, fără îndoială. Mai cu seamă, pentru familie. O despărțire fizică iremediabilă, care provoacă multă emoție și durere celor rămași. Pentru ceilalți participanți la ceremonial, momentul poate fi însă prilejul unei călătorii interioare, spre sine. Un moment de meditație despre propria viață, despre rostul și menirea sa în această lume. Oricât de ignorant ai fi întru ale credinței, ascultând atent slujba oficiată, cu simțul măsurii bine dozat, de preotul paroh, poți căpăta convingerea liniștitoare că viața nu se încheie aici, odată cu introducerea sicriului în groapă. Că ea va continua într-o altă dimensiune, prin sufletul care se întoarce în spațiul de lumină și veșnicie, din care s-a întrupat. Punctul terminus este doar pentru corpul fizic.

E sâmbătă și o tăcere adâncă a cuprins locul. Copacii înverziți și miile de flori plantate pe morminte îți dau impresia că te afli, mai degrabă, într-un parc reconfortant, încărcat de fiorul mistic. Iar preotul, un om tânăr și educat își începe pledoaria ritualică recitând din poezia poetului Mihai Eminescu, recent comemorat câteva versuri adecvate momentului. Vorbește cu moderație, apoi, despre puterea credinței, mai importantă decât dogmele destul de rigide, atât de des invocate. Despre importanța faptelor morale ale omului în raport cu sine și ceilalți semeni. O predică simplă, lipsită de patetismul artificios care stoarce lacrimi. Adaptată la exigențele și personalitatea enoriașei aflată în sicriu, pe catafalc. 

Suntem câțiva, doamne ce puțini, cei care am venit s-o conducem pe ultimul drum pe Stanca Ponta. Un intelectual, un om de cultură dedicat trup și suflet Teatrului. Celui de Stat, apoi Teatrului de Păpuși din Oradea, în calitatea sa de secretar literar. Printre altele, fostă soție a unei alte personalități culturale a orașului, renumitul dirijor Miron Rațiu. Stanca Ponta avea știință, educație și forță, în ciuda fragilității sale fizice, fiind caracterizată de o  foarte mare exigență. Cu sine, cu cei din jur. Cu fiica sa, Anca, azi important violonist în Orchestra Simfonică a Filarmonicii din Barcelona, unde a intrat prin concurs, cu peste douăzeci de ani, în urmă.

Dăruită cu talent, Stanca scria scenarii și versuri pentru muzica spectacolelor ori pentru coloana sonoră a acestora. Oferind cu bucurie din prea plinul său, pentru bucuria copiilor. Țin minte privirea scrutătoare, ușor glacială, neîncrezătoare cu care m-a măsurat, când am intrat pentru prima oară, în calitate de directoare a instituției, în Teatrul de Păpuși. Surprinsă fiind de vârsta mea, prea tânără pentru o astfel de funcție. Rezervă ce a dispărut de îndată ce a înțeles că am cele mai bune intenții de a realiza spectacole cât mai interesante, pe baza reperoriului propus de ea, din literatura română și universă. Un repertoriu potrivit vârstei copiiilor. De a crea, împreună cu colectivul teatrului, producții artistice importante, educative,  atractive pentru cei mici, dar și pentru cei mari.

Acum, Stanca Ponta s-a mutat în veșnicie. Câți își mai aduc aminte de ea? Câți știu că fusese șefă de promoție pe țară, la absolvirea Facultății de Filologie din Timișoara?  Că a fost cotată ca unul dintre cei mai buni secretari literari din teatrele pentru copii? Foarte puțini. Competența și probitatea profesionale nu mai interesează, astăzi, pe nimeni. Și nici calitatea umană. Vremurile s-au schimbat și valorile s-au inversat. Și noi, cei veniți la capelă, pentru un ultim -rămas bun- suntem vreo șase, alături de familie. Poate nici ea nu și-ar fi dorit mai mulți. Dar nu poți să nu observi, chiar și într-un astfel de moment, cum s-a schimbat lumea, oamenii. Pandemia, în loc să ne unească, ne-a învrăjbit, ne-a făcut să ne evităm, să fugim unii de alții și am rămas cu sechele adânci.

Sunt împreună cu  Elisabeta (Vetuța) Pop, un remarcabil om de teatru, fostă secretară literară a Teatrului „Regina Maria”, vreme de mulți ani și critic teatral și   soțul ei, Alexandru Pop, inginer cunoscut și eminent alchimist. În răstimpul slujbei și după înmormântare schimbăm impresii și ne întoarcem în trecut, evocând momente frumoase de comunicare și prietenie cu cea care pleacă. Ne mirăm și ne întristăm de evoluția neașteptată a lucrurilor, de înstrăinarea oamenilor. De neputința, ori nedorința de a comunica, de a empatiza unii cu alții, așa cum eram obișnuiți. De rapiditatea cu care tehnologia ne înrobește și ne copleșește. De pericolele pe care le reprezintă pentru om, dincolo de avantaje, supremația inteligenției artificiale. Și de apariția unei noi categorii profesionale, ce acționează planetar-Hakerii, hoții cibernetici. Indivizi fără scrupule  care fură de oriunde și de la oricine, cu ajutorul tehnologiei. Ne îngrijoreaă incapacitatea unor valori umane și profesionale reale de a se adapta la ritmul și caracteristicile acestui timp precipitat, prea flămând și prea grăbit care ajung să fie marginalizate. Abuzurile și neputnțele de tot felul. 

Trăim într-o lume în care materia domină spiritul. O lume ahtiată după bani, putere și valori materiale. O lume în care ființa umană dispare ori se degradează, fără ca acest lucru să intereseze sau să deranjeze autorități, țări, instituții abilitate să găsească soluții pentru mult prea numeroasele crize ale societății contemporane. Dar, în special, pentru cea umanitară. Valorile reale, structurate în timp, au fost eliminate ori anihilate. Azi, ești„ Cineva” dacă ai  un cont solid în bancă, cât mai multe carduri în valută, averi ( nu deranjează proveniența lor) la vedere ori ascunse în paradisuri fiscale, vile și mașini de lux și, obligatoriu, foarte mult tupeu. În rest, poți fi analfabet. Sau semidoct. Și acest statut este avantajos, pentru că te propulsează în noua ierarhie valorică constituită prin exemplul și forța partidelor politice, conferindu-ți funcții și poziții importante în societate. Mai cu seamă, dacă ești membru al partidului aflat la guvernare. Stratificarea societății, consecințele înavuțirii rapide a multora sunt vizibile și în cimitire. Cei bogați și-au construit, încă în timpul vieții, cavouri somptuoase, adevărate case în fața cărora și-au amplasat cruci kitsch-oase , poleite din belșug, cu aur. Pentru ca cei care trec pe acolo să vadă, să se minuneze, să simtă diferența.

Înmormântarea la care iau parte se încheie firesc, în registrul în care a început, cu versuri din Mihai Eminescu și Adrian Păunescu, rostite de preot în fața mormântului pecetluit, pentru vecie. Versuri despre etenitate și despre părinți. Bunul simț și decența au fost cuvintele de ordine.

Plecăm din cimitir cu gânduri amestecate. Dar cu seninătate și cu convingerea că în fața morții și-n împărăția tăcerii, toți sunt egali..

 

Maria Vesa Aursulesei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *