George Călinescu era mare iubitor de monumental. A gândit monumental și a înfăptuit monumental. A se vedea, în acest sens, „Istoria literaturii române, de la origini până în prezent”(1941) și romanele balzaciene, de mari dimensiuni, „Enigma Otiliei” și „Scrinul negru”. În acest sens, afirmația că „epigrama e un strănut literar”(dacă, într-adevăr, a fost făcută, unii spun „da”, alții spun „nu”), ar fi conformă cu viziunea sa de largă și înaltă perspectivă, privind dimensiunea liliputană a epigramei, pe lângă mastodonții literari, mai mereu la modă, de-a lungul timpului. Gigantescul era, și încă este, o valoare în sine, o forță a naturii și a spiritului. Ce altceva erau piramidele și construcțiile megalitice, templele, frescele, imperiile, epopeile și, mai încoace, romanele? Deci, raportată la principiul gigantescului, al urieșescului, afirmația lui George Călinescu, referitoare la epigramă, e, vrem, nu vrem, fără dubiu, corectă. Hic et nunc, acesta este adevărul. Totuși, lărgind perspectiva, formula consacrată tremură de nesiguranță și devine contradictorie, chiar nedemnă de un împătimit al esteticului literar și artistic. Cazul nu este singular, ci chiar e un fenomen, în esență, firesc. Aflăm, prin filosoful spaniol, José Ortega Y Gasset, că genialul Einstein, „magul confident al stelelor”, cu care a fost contemporan și prieten, rămânea. de-a dreptul, paralizat în fața operelor de artă. Einstein însuși mărturisea că talentul e unilateral și deplângea faptul că „Omenește vorbind, e monstruos să fii de mare folos pentru o știință, dar să nu fii de folos decât pentru ea”. Dincolo de exagerarea lui Einstein, precum că e „monstruos” să nu fii de folos în mai multe domenii, lecția lui e destul de comestibilă și de pilduitoare. Revenind la George Călinescu și la dictonul său, cu trimiteri fiziologice, privind epigrama, se pot descoperi multe nuanțe revelatoare. Toată lumea știe că, aproape în toate cazurile, strănutul e semnul răcelii. Epigrama, ca „strănut”, ar fi un produs spiritual rece, de care, eventual, ar trebui să ne ferim. disprețuindu-l sau ignorându-l. Ajunși în acest punct, putem constata că George Călinescu, fin degustător al artei, a scăpat, sigur din grabă, din neatenție, hățurile specificului artistic. Metaforic vorbind, putem afirma că marele istoric și critic literar vedea incendiul, admira incendiul, asemenea lui Nero care a incendiat Roma, dar ignora cauza directă a incendiului, anume SCÂNTEIA. Iar scânteia înseamnă foc, înseamnă căldură. Căldura este specificul artei. O operă artistică degajă căldură. Dar de unde vine această căldură? Din scânteia care se iscă, brusc, la ciocnirea a două planuri contrarii, tematice sau formale, reale sau imaginate, sufletești sau semantice, ontologice sau gnoseologice. Scânteia, din planul fizico-spațial, se numește, în artă, CONFLICT, RIVALITATE, CONFRUNTARE, LUPTĂ. Paul Valéry susținea că esența omenescului este CONFLICTUL. La fel, filosoful D. D. Roșca, într-o sinteză de mari proporții, afirma fatalitatea CONFLICTULUI dintre conștiință și univers, dintre SUBIECT și OBIECT. Dintre cele opt valori umane, generate de dorință, anume, valoarea vitală, valoarea economică, valoarea juridică, valoarea politică, valoarea teoretică, valoarea estetică, valoarea morală și valoarea religioasă, valoarea estetică este singura care „beneficiază” de o structură adâncă, desfășurată pe două planuri. Iar adâncimea artei este fructul conflictului dintre valori și nonvalori. CONFLICTUL este scânteia care produce căldură într-o operă de artă. Conflictul artistic, odată declanșat, are desfășurare, durată și nu poate fi reprezentat decât narativ. Gândirea umană este secvențială, prin urmare, nu poate fi decât narativă. Avansăm, aici, ideea că nu există decât un singur gen literar: genul narativ, prezent, subtil, în genurile tradiționale, liric, epic și dramatic, defectuos definite, după criterii aleatorii.
Întrucât produsul artistic este, prin convenție, mediat, și conflictul înseamnă că este mediat. Tot prin convenție, degustătorul de artă are, în fața ochilor, nu ca în realitate, toate datele poveștii. Autorul este omniscient, dar și spectatorul este omniscient, întrucât vede intențiile combatanților și reacționează afectiv la plăsmuirea reprezentată. O operă de artă, prin emoțiile și sentimentele pe care le provoacă, aprinde spiritele și stârnește entuziasm.
În 1937, D. Caracostea a propus, pentru estetică, termenul „estem”, după anumite semiotici particulare: „mitem”, în mitologie, „fonem” în fonetică, „vestem” în domeniul îmbrăcămintei, „chorem”, în domeniul spațiului, „urbem”, în lumea urbanisticii. La vremea aceea, termenul „estem” a stârnit multe discuții, deosebit de fructuoase în lumea semioticii și a artei. Păstrând proporțiile, și pentru o mai serioasă și adecvată înțelegere a specificului artistic, am putea propune un termen transparent și care duce exact în miezul problemei, anume, termenul „energem”. Intenția este, vădit, didactică, nu filosofică, savantă. Însemnând, în limba greacă, senzație, sentiment, termenul „estem” este sărac în conotații și nu înglobează acel florilegiu de emoții și sentimente pe care le produce un conflict artistic. Termenul „energem”, care semnalează căldura și forța unei plăsmuiri artistice, este, mură în gură, ghinda în care se vede stejarul. Mulți termeni care au încercat să definească specificul discursului artistic sugerează ideea de energie, de înflăcărare, de elan, de ardere. Termenul de „abatere”, atribuit lui Paul Valéry și lansat de Charles Bruneau, și-a găsit, ulterior, echivalente explozive, conforme cu specificul artei: abuz (Valéry), violare (J. Cohen), scandal (R. Barthes), anomalie (T. Todorov), nebunie (Aragon), deviație (L. Spitzer), subversiune (J. Peytard), infracțiune (M. Thiry).
Revenind la George Călinescu și la neinspirata definiție dată epigramei, precizăm că epigrama este o operă de artă deplină, în ciuda dimensiunii minuscule, pentru că posedă mecanismul declanșării unui conflict semantic dar și valoric, numit „poantă” și care provoacă energie, entuziasm, căldură, asentiment și exaltare. Precizăm, de asemenea, că toate opiniile despre epigramă, care se abat de la specificul heraclitian, caloric, al definirii epigramei, ca foc și entuziasm, sunt în eroare. Epigrama este, pe rând sau în același timp, asemenea tuturor creațiilor artistice: abatere, abuz, violare, scandal, anomalie, nebunie, deviație, subversiune, infracțiune, într-un cuvânt, energie. ADN-eul epigramei este energemul. În lumea semanticii, cuvintele care se formează cu sufixul „logie” aparțin științelor: arheologie, biologie, astrologie, etc. Cuvintele care se formează cu sufixul „urgie” presupun domenii unde focul transformă materii: metalurgie, siderurgie, demiurgie etc. În acest sens, fiind conflict, paradox, scânteie, căldură, entuziasm, având, adică, energem, se poate spune că arta, inclusiv epigrama, ca produs și bun al semioticii, posedă, nu probabil, ci probat, caracter semiurgic.
Janet Nică / UZPR