Greu se poate încumeta omul să schiţeze un portret al matematicianului şi filosofului, omului politic şi diplomatului, istoricului, scriitorului, futurologului şi, ca un corolar al tuturor acestor ipostaze, al academicianului Mircea Maliţa. Dacă ar fi întrebat un bijutier despre personalitatea lui Mircea Maliţa, el ar preciza că numărul caratelor depinde de dimensiunea pietrei şi de faţetele realizate de tăietorul şi şlefuitorul de diamante.
Personal, aş putea încerca să prezint câteva elemente privind faţeta diplomatului cu har, care a îmbinat cu pasiune matematica şi logica cu diplomaţia, cu relaţiile internaţionale, servind cu devotament interesele ţării, ale noastre, ale românilor. Îl cunoşteam pe academicianul Mircea Maliţa de aproape 60 de ani, interval în care mi-a fost dascăl în studenţie, mentor în diplomaţie şi, mai apoi, modelul unui pensionar deosebit de activ, în ciuda meandrelor istoriei naţionale şi internaţionale actuale. După multe ezitări, am decis să caut puncte de sprijin chiar în lucrările semnate de Domnia Sa, unele chiar de dată foarte recentă. M-am oprit la titluri precum Mintea cea socotitoare, Cuminţenia pământului sau Zidul şi iedera. Vorbind din amurg…, la vârsta de considerabilă retrospecţie, după cum singur mărturiseşte, pe baza incursiunilor sale în istoria cea învolburată a ţării noastre şi a lumii, autorul ne prezintă tendinţe şi scenarii ce apar sub ochii noştri, dacă utilizăm lentilele potrivite.
Asemenea lentile potrivite a folosit academicianul Mircea Maliţa atunci când ne făcea cunoştinţă cu tematici complexe, cum ar fi perenitatea înţelepciunii ca moştenire culturală sau strategiile militare şi paşnice din istoria românilor. Când abordează aria vastă a relaţiilor internaţionale, Mircea Maliţa continuă şi documentează, în acelaşi timp, gândul lui Lucian Blaga privind miracolul supravieţuirii românilor prin strategii stabile militare şi politico-diplomatice. Diplomatul Mircea Maliţa s-a dovedit un as al strategiei paşnice, al negocierilor asimetrice, vitale pentru românii din toate timpurile, ce le-au fost impuse de o asimetrie fundamentală, asimetria puterii.
Apoi, istoricul Mircea Maliţa ne demonstrează că asemenea coordonate au jalonat istoria noastră încă de la retragerea aureliană, fiind transmise după aceea, din generaţie în generaţie, prin codul genetic, până la decidenţii şi promotorii politicii externe româneşti de după cel de Al Doilea Război Mondial. România era confruntată cu aceeaşi asimetrie a puterii ca şi înainte de prima conflagraţie mondială. Cele trei imperii înconjurătoare de atunci, austro-ungar, otoman şi ţarist, fuseseră înlocuite de imperiul roşu al Moscovei, susţinut de Statele Unite şi Marea Britanie. Deci, cifra fatidică a celor trei imperii era constantă. Aşa că strategia paşnică a supravieţuirii se impunea iarăşi cu necesitate vitală. Este etapa despre care Mircea Maliţa se confesa la un moment dat: Am servit o diplomaţie care încerca să rezolve ceea ce se numeşte o problemă imposibilă: depăşirea stării de ocupaţie, retragerea trupelor sovietice, apoi Declaraţia din 1964 de ieşire din strânsoarea cămăşii de forţă a Moscovei. Acesta este contextul general în care s-au manifestat calităţile excepţionale de diplomat ale lui Mircea Maliţa. În cele ce urmează, voi încerca să prezint câteva ipostaze ale prezenţei diplomatului Mircea Maliţa la momentele de cotitură radicală din politica externă postbelică a României.
Parcă îl văd pe tânărul diplomat Mircea Maliţa la debutul său, şi ce debut!, când a fost numit consilier în prima Misiune Permanentă a României pe lângă ONU (1956-1961), etapă pe care, personal, o apreciază astfel: ONU a fost marea mea Academie de Ştiinţe Diplomatice, timp de cinci ani. Experienţa dobândită în timp, l-a îndrituit pe Mircea Maliţa să spună că nu există carieră în care să poţi învăţa atât de mult ca în diplomaţie.
Revenit în ţară, cu un asemenea atestat de studii diplomatice, Mircea Maliţa a fost numit, la început, directorul Relaţiilor Culturale din Ministerul Afacerilor Externe (1961-1962), iar apoi în conducerea MAE, ca adjunct de ministru pe problemele ONU şi ale celorlalte organizaţii internaţionale. De pe această poziţie, Domnia Sa începe să servească ceea ce, personal, numea diplomaţia situaţiilor asimetrice şi a supravieţuirii prin diplomaţie, dovedind, prin activitatea sa, vocaţia României pentru diplomaţia multilaterală. Mircea Maliţa a intrat în istorie drept diplomatul român care a comis la ONU primul act de nesupunere a României faţă de dictatul blocului sovietic. Era în plină criză cubaneză (1962), când, pe baza instrucţiunilor de la Bucureşti, Mircea Maliţa nu a fost solidar în minciuna inexistenţei rachetelor nucleare sovietice în Cuba. Nu a mers cu turma nici atunci când s-a supus la vot o rezoluţie privind denuclearizarea Americii Latine (1963). Preşedintelui de şedinţă nu i-a venit să creadă când Mircea Maliţa a zis yes, cerând încă o dată votul României. Participanţii au fost uimiţi să audă un y e e e s răspicat şi prelung. Având asemenea exemple, nu se poate să nu fii de acord cu cei care vorbesc de verticalitatea tipică a diplomatului Mircea Maliţa, de poziţia sa contradictorie blocului sovietic, prin care a întărit cuvântul, poziţio-narea şi profilul aparte al României în cadrul ONU.
În 1962, Mircea Maliţa era împuternicit de Gheorghe Gheorghiu-Dej să transmită preşedintelui SUA, Lyndon Johnson, prin secretarul de stat Averell Harriman, rugămintea României de a sprijini dezvoltarea relaţiilor româno-americane. După cum îşi aminteşte Mircea Maliţa, conducătorul român sublinia următoarele: Cred că ei ar putea fi interesaţi să vadă că avem o politică externă independentă şi că gândim cu capul nostru. Demersul s-a soldat cu convenirea vizitei la Washington a unei delegaţii economice române, la nivel de ministru.
Pe adjunctul ministrului de Externe român, Mircea Maliţa, îl găsim implicat şi în eforturile României de a se pune capăt războiului americano-vietnamez. În calitate de şef al delegaţiei române la cea de-a 22-a sesiune a Adunării Generale a ONU, Mircea Maliţa era purtătorul unei scrisori a guvernului român pentru secretarul general al Organizaţiei, scrisoare însoţită de Programul politic al Frontului Naţional de Eliberare din Vietnam. Prin această iniţiativă diplomatică, ţara noastră determina renunţarea la poziţia obstrucţionistă (în special a SUA) de a nu se discuta problema vietnameză la ONU.
Din evantaiul larg al misiunilor diplomatice prin care s-a remarcat academicianul Mircea Maliţa, să le reţinem şi pe cele ce urmează. Pe când era consilier la Consiliul de Stat, Mircea Maliţa a primit una dintre cele mai dificile misiuni. Ţările arabe erau supărate pe România pentru că nu rupsese relaţiile diplomatice cu Israelul, aşa cum făcu-seră statele blocului sovietic. O conferinţă islamică urma să decidă instituirea embargoului petrolului împotriva ţării noastre. Nicolae Ceauşescu l-a ales pe Mircea Maliţa pentru a împiedica o asemenea măsură. Sarcina era clară: nu îţi dau nicio indicaţie. Te descurci. Faci ce vrei. Le spui ce vrei. Mie să-mi aduci vestea că rezoluţia nu a fost adoptată. Şi el a venit cu o asemenea veste.
Mircea Maliţa a fost primul român membru al Clubului de la Roma, devenind una dintre cele 100 de personalităţi ale lumii care se interesau de problemele globale ale omenirii şi întocmeau analize de futurologie. O asemenea analiză, Europa anului 2000, a trecut şi prin mâinile mele (1976). Directorul unei edituri din Amsterdam m-a rugat să înaintez acel volum unuia dintre coautorii lui, adică lui Mircea Maliţa. Nu pot să nu amintesc faptul că de numele lui Mircea Maliţa şi al lui Valentin Lipatti se leagă şi înfiinţarea la Bucureşti a Centrului European de Învăţământ Superior de pe lângă UNESCO, centru râvnit de multe ţări europene, inclusiv de Uniunea Sovietică. Mai spre zi-lele noastre, academicianul Mircea Maliţa devine preşedinte fondator al Fundaţiei Universitatea Mării Negre, componenta de profil a Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră, apărută în anul 1992.
Trebuie amintit, totodată, că, în calitate de membru al conducerii MAE, Mircea Maliţa a făcut parte de la bun început din echipa lui Corneliu Mănescu, în care nu se mai regăseau cadrele vechi ale ani-lor ’50. Colaborarea celor doi a generat şi o cale inedită de formare a unei noi generaţii de diplomaţi: Cursurile Postuniversitare de Relaţii Internaţionale, în conformitate cu tradiţiile şcolii româneşti. La acea vreme, Mircea Maliţa a devenit cunoscut şi ca un redutabil teoretician al relaţiilor internaţionale şi al diplomaţiei române. Lucrări precum Pagini din trecutul diplomaţiei române, Diplomaţie. Şcoli şi instituţii, Teoria şi practica negocierilor, sau prefaţa la cele două volume ale lucrării Reprezentanţe diplomatice ale României, au fost veritabile manuale pentru tinerii diplomaţi. Din paginile cărţilor respective se degajau modele ale autorului cu privire la conflicte, negocieri, decizii şi acorduri. Mai trebuie adăugat că, la cea de a 80-a aniversare a zilei sale de naştere (2007), Mircea Maliţa a publicat o triadă pe tema relaţiilor internaţionale: Jocuri pe scena lumii, Tablouri de război şi pace, Între război şi pace.
Pentru cumul de carate în cele mai diverse domenii de activitate, şi nu în ultimul rând în diplomaţie, în anul 1991 Mircea Maliţa a fost ales membru titular al Academiei Române, intrând astfel în rândul nemuritorilor neamului. Academicianul Mircea Maliţa este o personalitate renascentistă a vremurilor noastre, după cum se remarcă în Laudatio cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa de către Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti (aprilie 2012). În aceeaşi lună, Mircea Maliţa primeşte titlul de Doctor Honoris Causa şi la Universitatea Politehnică din Bucureşti, pentru strălucita activitate ştiinţifică, filosofică şi diplomatică.
Elementele definitorii ale personalităţii lui Mircea Maliţa sunt extrase de academicianul Dan Berindei din volumul Cuminţenia pământului. Astfel, cuminţenie este considerat un termen fundamental, care se traduce prin: cu mintea, cu măsură, echilibru, fără excese, cale de mijloc aleasă cu cumpătare. Despre carte, academici-anul Dan Berindei mai subliniază că ea, cartea, aparţine unui tezaur, care trebuie prezervat, deoarece ne aminteşte cine suntem, cum am străbătut miraculos valurile istoriei, care ne sunt profilul şi trăsăturile minţii şi, mai ales, ne încurajează în mersul nostru înainte.
Ion Pătraşcu, diplomat