Poetul și eseistul clujean Ion Cristofor își propune să realizeze O istorie a literaturii de limbă română din Israel, începând cu acest volum dedicat Poeziei, care cuprinde 48 de profiluri lirice la care se adaugă alte 6 ale unor reprezentanți ai poeziei umoristice. Preocupări în acest sens nu sunt multe, precizează autorul, o „contribuție excepțională a evreilor în domeniul literelor autohtone” aducând Răzvan Voncu („Scriitori evrei în cultura română”, Ed. Hassefer, București, 2020).
Dincolo, însă, de anumite prezențe ale unor personalități de această etnie în cultura română din secolul al XIX-lea („hâtrul” Cilibi Moise, cărturarul Moses Gaster sau criticul C. Dobrogeanu-Gherea) și al XX-lea (scriitori din cercul „Sburătorului” lovinescian, precum Felix Aderca, Camil Baltazar, I. Peltz, Al. Robot, sau avangardiști ca Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca), o situație „specială” prezintă scriitorii evrei din România din perioadele interbelică și postbelică, emigrați în Israel, mai toți din aceștia „integrându-se cu succes în literatura de limbă ebraică”. În antologia realizată de Sebastian Costin, „La marginea cerului” (Tel Aviv, 1981), se precizează că o seamă de scriitori emigrați în Țara Sfântă „sunt originari de pe plaiurile noastre” (dintre cei mai în vârstă reținuți fiind basarabenii K. A. Bertini, născut în 1903 și emigrat în 1947, și Iehosua Tan Pai, născut în 1914 la Chișinău, alături de care trebuie amintiți Haim Rabinsohn, M. Winkler, I. Gole, Dan Paghis, Beniamin Segal ș.a.).
După 1990, există, desigur, mai multe încercări „de recuperare”, unele chiar reușite, a autorilor din exil (îndeosebi a celor din emigrația occidentală), nu același lucru se poate spune despre „scriitorii de limbă română din Israel”. „Cartea de față – precizează autorul în introducerea Scriitori evrei și scriitori români – intenționează să facă un mic pas în întâmpinarea acestor confrați ce aparțin de drept și literaturii noastre, printr-o lectură lipsită de inhibiții și prejudecăți.” Desigur, autorul nu și-a propus „prin forța împrejurărilor” să fie exhaustiv, totuși cartea de față reușește „să sugereze amploarea unui fenomen cultural ieșit din comun”, despre care criticul Răzvan Voncu afirma că „fenomenul literar românesc din Israel este unul excepțional, prin bogăția de formule și modalități, prin calitatea scriitorilor care îl ilustrează și prin intensitatea cu care sunt întreținute legăturile cu literatura care se scrie în România.”
Se știe că Israelul (care are ca limbi oficiale ebraica și araba) este un stat multicultural „cu o benefică toleranță acordată culturilor minoritare”, de aceea fenomenul în cauză „nu exclude dubla apartenență a unor valori culturale”, dincolo de unele concepții restrictive potrivit cărora „scriitorul din Israel, chiar și cel de limbă română, este un scriitor israelian”, creația respectivă aparținând doar „patrimoniului literaturii israeliene” (Shlomo Leibovici-Laiș), o teză „greu de contrazis”, zice autorul, care însă ar anihila orice încercare de felul celei de față, care tinde a fi mult mai echilibrată, văzând în scriitori spirite care depășesc granițele limbii naționale, veritabile „vehicule între două culturi”, bunuri universale (Luiza Carol): „E încă un motiv în plus de a deschide poarta inimii acestor scriitori ce aparțin și literaturii noastre, limbii în care au copilărit și au visat cândva.” Cu specificația că mulți dintre acești scriitori s-au integrat perfect în literatura de limbă ebraică. Deci problema culturală nu este una disjunctivă (prin „sau”), ci una copulativă (prin conjuncția „și”), acordându-se autonomie literaturii de limbă română din Țara Sfântă și, desigur, drept de „recuperare”, mai bine zis de „integrare” în literatura-mamă.
Trebuie, de asemenea, observat că în Israel există o „Asociație a Scriitorilor Israelieni de Limbă Română”, o „Uniune a Asociațiilor de Scriitori” având ca președinte pe scriitorul Efraim Bauch (ca organ de presă revista „Izvoare”), o „Casă a Scriitorului Român” la Tel Aviv, în general o viață cultural-literară organizată, în centre culturale precum Ierusalim, Haifa, Așdod, Petah Tikva, cu edituri și periodice „scrise într-o limbă românească ce te face să pălești de admirație”, ferite de „barbarisme”, de „monștri lingvistici” ce trădează agramatismul („Revista Familiei” în 52 de pagini, cea mai veche, fondată în 1967 de „ziaristul pur-sânge” I. Aurescu, apoi „Pro și contra” fondată de poetul și publicistul Mircea Gorun, „Minimum” a lui Al. Mirodan, „Vața noastră” având ca redactor-șef pe Nando Mario Varga, „Punct” editată de soții Mariana și Solo Juster, „Ultima oră” condusă de Jean Steiger, „Bună dimineața, Israel!” condusă de publicistul Uly Friedberg ș.a.).
Dintre cei 54 de autori lirici reținuți de autor, de diferite profesii (filologi, cercetători, medici, avocați, ingineri, regizori, militari etc.), unul este născut în secolul al XIX-lea (inimitabilul umorist Ion Pribeagu, 1887-1971), alții pe la începutul secolului al XX-lea (A. Clain, M. Rudich, Sesto Pals, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul), cei mai mulți provenind din perioada interbelică (Shaul Carmel, Sebastian Costin, Sandu David, Andrei Fischof, Maria Găitan-Mozes, Albert Goldenberg, Solo Har, Iulius Iancu, Radu Klapper, Tania Lovinescu, Riri Sylvia Manor, Silviu Sanie, Eran Sela, Benedict Solomon, Elena-Esther Tacciu, Zoltan Terner, Mircea Aristide, Octav Moscuna, Sadi Rudeanu). Din epoca postbelică sunt reținuți: Livia Abba, Emilia Ataba, Etgard Bitel, Delia Bodea Iacob, Luiza Carol, Adrian Grauenfels, Bianca Marcovici, Rely Schwartzberg, Vlad Solomon, Ion Știubea, George Vogdor, Dan Voinescu. O seamă de scriitori nu au consemnate datele biografice, fiind prezenți, obișnuit, doar prin comentariul unor cărți (Gabriela Baddour, Beatrice Bernath, Felix Carol, Andy Ceaușu, Iudit Coman, Madeleine Davidsohn, Mircea Gorun, Mioara Iarchi-Leon, Rabanit Debora Landman, Riri Sylvia Manor, Liana Maxy, Ada Negreanu, Ion Știubea, Yona Atlas, Lică Bluthal).
Majoritatea au emigrat în Israel în deceniile: 50 (ca Paul Kidron), 60 (Iudit Coman, A. Fischof, Solo Juster, R. D. Landman, R. S. Manor, A. Goldenberg), 70 (Felix Caroly, M. Davidsohn, M. G. Mozes, L. Maxy, A. Negreanu, B. Solomon, I.Pribeagu, S. Rudeanu), 80 (L. Abba, B. Bernath, D. B. Iacob, M . Gorun) și chiar în deceniul 90 (E. Ataba, B. Marcovici, G. Vigdor). La unii nu se specifică data emigrării/ stabilirii în Israel, fiind total lipsiți de date biografice (Ion Știubea, Mioara Iarchi-Leon, Lică Bluthal etc.).
Din cele de mai sus rezultă ca avem a face cu o însumare de recenzii/ cronici (probabil deja publicate) și mai rar cu o carte de portrete literare, ceea ce ar fi de dorit pentru o astfel de „istorie” a literaturii de limbă română din Țara Sfântă. Desigur, important este că dl Ion Cristofor a dat drumul acestui proiect editorial de anvergură, perfectibil, urmând probabil să apară volume dedicate prozei, teatrului, publicisticii (nici din prefață nu aflăm mai mult privind acest demers de recuperare „sistematică” a scriitorilor români din emigrația israelită).
În ceea ce privește temele acestor poeți din diferite generații, reținem disconfortul unor amintiri, unele de-a dreptul traumatizante, obsesii, drame, boli, prigoniri, înălțări fulgerătoare și tragice prăbușiri (E. Tacciu), meditații pe marginea unor evenimente dramatice din viața țării părăsite (Riri Sylvia Manor), refuzarea infernului dantesc și opțiunea pentru zonele paradisiace ale existenței, dragostea și întoarcerea spre sine (Radu Klapper), cântarea clasicizantă a „amurgului”, a „bucuriei și suferinței”, dar și „dorul fără sațiu” față de pământul sfânt al unei etnii „prigonite” (R. Debora Landman), „istoria personală” și feminitatea unei sensibilități exprimată într-un limbaj poetic tonic, purificator, poemul devenind și „o cale de exorcizare, de alungare a demonilor” (Bianca Marcovici), opțiunea pentru candoare și taină, dar și viziunea pustiului existențial și premoniția „brizelor aherontice”, ca în lirica regretatei actrițe Ana Negreanu (+1985, Ierusalim), teme și motive clasice îmbinate, la modul livresc și intelectualizat, cu repere spirituale din lumea iudaică, dar și cu un acut sentiment al originii (Tania Lovinescu), biografeme dramatice dintr-o lume torturată, cu viziuni fantasmatice, trecute prin „purgatoriul unei istorii tragice”, apropiate „priveliștilor” lui B. Fundoianu (M. Rudich), tulburătoare meditații privind destinul tragic al evreilor (Silviu Sanie), tensiuni și crispări violentând grav feminitatea, într-un limbaj ironic-blasfematoriu care o apropie pe poetă de generația ’90 (Noemi Pavel), modernismul moderat al unei personalități polivalente, cu propensiuni prozastice în analiza relațiilor interumane (Rely Schwartzberg, n. 1979, Tulcea, laureată a Festivalului Internațional de Poezie de la Tel Aviv, 2018)…
Ne-a reținut atenția profilul dedicat lui Paul Păun, colaborator fervent al revistelor românești de avangardă, asupra căruia păstrează „o vinovată tăcere” chiar „Dicționarul Scriitorilor Români” (M-Q, 2001), creația lui Paul Păun (10 septembrie 1916, București – 9 aprilie 1994, Haifa), caracterizată de un discurs prozaic, ironic, desolemnizant, whitmanian chiar, precum în volumul „Plămânul sălbatic” din 1939, constituindu-se „ca una din paginile cele mai incitante ale poeziei avangardiste românești”.
Dintre cei șase umoriști (pp. 251-281) ne-a atras atenția numele lui Ion Pribeagu/ Isac Lazarovici (n. 27 octombrie 1887 Sulița, județul Botoșani – d. 1971, Tel Aviv, nu 1973 !), întâlnit de noi, alături de numele lui Vasile Militaru, în colecția săptămânalului independent „Gorjeanul” de la Tg.-Jiu (1924-1947), „organ de cultură și informațiuni”, cea mai importantă publicație gorjeană apărută fără întrerupere și condusă de talentatul gazetar director-proprietar Jean Bărbulescu, dâmbovițean de origine (1890-1957), al cărui ziar ajungea de la gorjenii din Banat și Ardeal, până la cei din Bucovina, Dobrogea, Basarabia, în toată Moldova și fosta Țară Românească – Muntenia și Oltenia. Gazetarul Jean Bărbulescu a fost ales președinte al Federației Presei din Provincie, calitate în care a cutreierat întregul teritoriu românesc și a cunoscut foarte bine o serie de scriitori români (Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu ș.a.), fiind, bunăoară, prieten cu Tudor Arghezi, căruia i-a făcut „suportabilă” detenția în Lagărul de deținuți politici de la Tg-Jiu (3 octombrie – 20 decembrie 1943), ca un apropiat al comandantului lagărului, col. Șerban Leoveanu (v. Z. Cârlugea., „Tudor Arghezi și spiritul Olteniei”, Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008; „Tudor Arghezi – un elogiu al Gorjului”, Editura Măiastra, 2010).
„Pline de haz – constată Ion Cristofor – , poemele lui Ion Pribeagu sunt lipsite de sarcasm căci sulițele sale ironice nu rănesc”. Sunt „pline de fantezie și umor”, spirituale, spumoase, rareori satirice. „Genul de poezie cultivat de Ion Pribeagu solicită mai degrabă inteligența și spiritul de observație (…), liricul sau epicul se topesc în cazanul în care umorul clocotește de zor (…)”. Spirit afin cu contemporanul său Topârceanu și Cincinat Pavelescu (precum al altor umoriști evrei: Yona Atlas, „un Cilibi Moise al Israelului”, sau Lică Bluthal), Ion Pribeagu a cunoscut lumea românească de-a lungul aproape al unui secol, fiind gustat deopotrivă de generațiile interbelice și postbelice, indiferent de regimul politic (se zice că Gh. Gheorghiu-Dej le citea colegilor din conducerea comunistă a țării poeme de Ion Pribeagu, cu un anume tâlc!).
În totul acest prim volum dedicat POEZIEI, dintr-o mai amplă lucrare aflată în desfășurare, „O istorie a literaturii de limbă română din Israel”, constituie un început bun. Poet el însuși din aceia care au simțul limbii și deopotrivă un discurs poetic original și vizionar în sensul artisticității („laureat al norilor”), Ion Cristofor convinge prin comentariile aplicate celor 54 de poeți, relevând particularitățile tematice și stilistice ale fiecărui poet în parte, care și-a regăsit rostul și sinele „pe locurile unde s-au ivit marile revelații ale profeților, într-o țară aflată mereu în stare de veghe”, dăruind „un plus de măreție, de vibrație umană, de fertilă neliniște literaturii noastre, dar și celei din Țara Sfântă.”
Zenovie Cârlugea