PASCU HETEȘ ar fi putut face parte din generația optzecistă. Pe când cei pomeniți mai sus umblau prin cenacluri, băteau la porțile redacțiilor revistelor literare, își alcătuiau o biografie literară și prietenii poetice, Pascu Heteș și-a văzut de carieră și familie, acumulând autoritate instituțională și profesională prin Oradea și hălăduind, mai apoi, pe la copiii stabiliți în Agadir, Nisa, Dordrecht, Dijon, Vence etc. Ca și mine, a pornit cu timiditate, din sat de munte, să-și caute un rost în viață, amânând chemările sufletului și pasiunile estetice. Noi am venit la oraș să ne facem „domni” și să scăpăm de colectivizare, de țărănie. Am dus cu noi bunul simț, dorința de împlinire, tenacitatea, curiozitatea, „complexele rurale” și voința de identitate. Aveam totuși privirea întoarsă spre spațiul copilăriei libere. Aveam și dorința de scăpa de povara psihologică a rusticității. Când a venit vremea cântatului, Pascu Heteș s-a apucat de poezie, arzând etapele și grăbind împlinirea, coacerea. Debutul l-a făcut cu un volum despre „Florile spiritului liber” (2018), urmat de altul despre „Toamna inimii mele” (2019), ambele frumos ilustrate și capabile să dea măsură talentului poetic al autorului. În „Cuvântul meu despre poveștile mele” (2019) aduce omagiu „închipuirii”, ca „intenție expresivă”, prin intermediul căreia dezvăluie „povestea poveștilor mele”, considerând fiecare poem „un copil adulat” și iubit. „Poveștile”, adică temele, sunt rupte din propriul suflet, din experiențele sale de viață, un fel de ”fiice ale închipuirii mele”, afirmă autorul. Ca să-și susțină ideea, îl invocă pe Eminescu cu ”uluitorul” vers ”Din povești ai apărut…”.
Viața noastră, reflectează cu nesaț Pascu Heteș, este o poveste, care așteaptă mărturisitorul, poate trubadurul ori bufonul, dar de fiecare dată cel mai fidel este însuși autorul, inspirat de Marele Creator. Iar creația are întotdeauna mesaj pozitiv, înălțător, moral și decent. E un fel de crez poetic, care-i susține interesul pentru cuvântul, purtător de sacralitate. Prima ilustrare din volum este „Doina românească. Schițe și povestiri educative”, cu grafica unui baci pletos, cântând oilor din fluier, urmat de „Odă cuvintelor”, o inspirată elegie a scribului pentru rostire: „Cuvântule, nu mori în nici un context;/ Eu scriitorul, cititorul, te cinstesc./ Specia umană merge înainte/ Doar prin voi, mulțimilor de cuvinte.//
E un volum amplu, organizat pe cicluri tematice: Poveștile se scriu cu cuvinte și riscuri; Să trăim prin fapte de legendă; De dragoste; Filozofie perversă; Ultimele amintiri; Domnul Eminescu; Un alt gen de patriotism; Să-i mulțumim Domnului și Sonete. Ultimul text ar merita citat în întregime (dacă nu ar fi prea lung pentru o recenzie), purtând titlul „Credință”, din care selectăm: „Cum e posibil, un individ de vârsta a treia/ De sus, din cer să i se dăruiască cheia/ Sfintei împărății unde domnește și rodește poezia?”// Mai apoi continuă: „Doamne ce m-ai adăpat din picătura ta de har.// Îți mulțumesc și mă îndrept spre Tine/ Senin și cu convingere că n-a fost în zadar/ Lăsând în urmă fructele sfințitului Tău dar.”// (cu mențiunea că își dedică poezia sieși de ziua sa, 15 martie). În același sens, volumul următor „Călăuzirea inimii, către Dumnezeu” (2019) devine o prelungire a poemelor religioase din carte precedentă (prolog efectuat de un înalt teolog). Poemele sunt un omagiu și o recunoștință pentru harul divin dat autorului de a prelua, în felul său, CUVÂNTUL DOMNULUI și a-l preface în rugăciune: „ușa Domnului/ Este întotdeauna deschisă/ Pâinea și vinul te așteaptă pe masă./ Îndrăznește!/ Cu bună cuviință,/ Foame și sete n-o să mai ai/ Niciodată!/ Amin”// Sunt excelente cântări înălțate, cu credință și dragoste, pentru Dumnezeu pornind de la călăuzirea inimii spre divin până la vorbirea cu Dumnezeu, ca mulțumire și rugăciune, mărturisire de credință, spovedanie și pocăință.
Pascu HETEȘ a publicat în ultimii patru ani șapte volume cu texte versificate. Astăzi, evaluarea scrisului cuiva așteaptă prudență. Dacă în anumite epoci puteam stabili virtutea biologică a unei generații (ex. pașoptiștii, moderniștii, optzeciștii), însoțită de o șansă publică, acum, în vremea libertății culturale, drumul este liber spre eticheta de autor cu reverență literare. „Generația în blugi” (Cărtărescu, Băciuț, Mihăieș, Borbely, Chifu, Iaru, Vișniec, Pantea, Morar, Bucur, Cârneci, Dan, Ștef, Lefter, Stoicu, Vasiliu etc.) s-a suprapus peste proletcultismul ideologic și a modificat „felul de a scrie”. S-a renunțat la metaforizare și la idei explicite, creând o altă manieră, textualistă ori postmodernistă, eliberată de tezism. Majoritatea erau intelectuali stilați, mulți filologi, filozofi, sociologi, ucenicind pe la cenacluri literare studențești, găzduiți de reviste scriitoricești și beneficiind de asistența experților universitari în critică literară (Manolescu, Ungureanu, Pop-Corniș, Raicu, Negrici, Simion, Zaciu, Al. Călinescu, Ciocârlie etc.). Cohortă de adulatori și felicitatori împânzesc spațiul virtual cu emoticoane înroșite de prieteni aplaudaci. Generația cu persinguri și cu tatuaje duios trece pe cărările versificației. Revigorarea formulelor clasice fulguie ca un selfi cu scriere literarizată de false talente. Uneori, în spatele lor se află veleitari, dar este nevoie ca cineva „să se amestece în cerneala lor și să o supună terorii creionului roșu”.
Pascu HETEȘ e vecinul meu din Tăgădău, de la poalele Codrului Moma, ne aflăm în relație de naș-fin și sunt mândru că se dedă cu ale scrisului, o nobilă și gratuită îndeletnicire, iar poeziile sale mărturisesc sensibilitate, generozitate, cochetărie și intelectualitate. Curierul îmi aduce un colet cu următoarele volume pe poezii: Florile spiritului liber (Editura Aureo, Oradea, 2018); Călăuzirea inimii către Dumnezeu (Aureo, 2019); Toamna inimii mele (Aureo, 2019), 101 sonete (Aureo, 2020), Poeme și rondeluri de la un spirit călător (Aureo, 2022), Gândurile mele prin cuvinte (Aureo, 2021), 105 sonete (Aureo, Oradea, 2022). Șapte volume bogate în texte versificate. Variate ca tematică și ca gen poetic.
Aș exprima o obiecție legată de autorii prefețelor. Sunt semnate de ing. M. S., cetățean(-că) de onoare al/a Municipiului Oradea, și de avocat dr. P. B., membru USR. Cu aceste formalități protocolare, vom intra în text, fiindu-ne îngăduit să evităm „recomandările” „prefațatorilor” pentru o reală înțelegere a „florilor spiritului liber”, adică a reprezentării motivației de a versifica. Prefețele pomenesc de „frământări sufletești”, „cuvinte simple”, de o „diversitate deosebit de atrăgătoare de versuri”, care, „datorită curiozității firești, provoacă un mare interes pentru a fi cunoscute” (sic!!!); apoi prefațatorii pomenesc de „complexitatea poeziilor”, de „generozitatea autorului”, dispunând de „un orizont impresionant de complex”, „pentru că poeziile poartă amprenta imaginației vulcanului creativ, a dorinței și perseverenței cu care a conceput versuri cu cele mai variate idei și teme” etc. D. P., prefațatorul pentru 105 sonete (2022), îl numește ”Un poet de nota 10”, considerând cu Hetes Pasc (sic!) a ajuns, să fie „proprietarul unei poetici personale”, iar vocea sa „nu are cum fi estompată de vanități locale, de căprări estetice sau clasificări aleatorii” (sic!!!, p. 5). Virgula dintre subiect și predicat („Echilibrul scriiturii, dă consistență și garanție cărții”) vulnerabilizează credibilitatea. Multe gratuități, fără sens și fără semnificație.
Desigur că un cititor mai exigent a resimțit indignarea că asemenea paratexte nu sprijină promovarea cărților și nici a autorului. Nu că ar avea nevoie de filologie, adică de o iubire față de cuvânt pentru a scrie, deoarece nicicine nu te învață să scrii. Nu există o școală de poezie sau proză și cu atât mai puțin o școală de prefațatori. Nu te poți juca de-a cuvintele, așa cum ai întocmi un raport administrativ către primar. Ca să poți scrie literar sau despre literatură (poezie, proză), ai nevoie de școală, de ucenicie, de cultură și de cunoașterea vieții cuvintelor, pentru că arta nu e doar inspirație. Fiecare autor vrea laude, chiar dacă acestea turtesc și ceea ce este de relevat în spațiul valorii. Cuvintele dedate prin mlaștină nu susțin idei, sentimente, gesturi generoase și emoționante. De aceea, criticii literari nici nu spun cum să se scrie, ci cum să nu se scrie, identificând viciile textului, care împiedică aderența lor către cititori.
Ne oprim aici cu extrasele din (inutilizabilele) prefețe inginerești, chiar și pentru că am fi fost nevoiți să corectăm tacit greșelile de punctuație, gramaticale și de expresivitate (de ex. „Creativitatea autorului, este bine redată în versurile poeziilor…”, „în care poetul își modelează imaginația”). Asemenea „prefețe” aduc un evident deserviciu autorului, cu atât mai mult cu cât nu sunt necesare, dacă nu luminează calea de înțelegere a discursului liric.
Pascu Heteș nu avea nevoie de atâtea prefețe, întrucât, respectând opinia sa, „poveștile, poeziile, poemele, sonetele, rondelurile sunt sufletul meu”, deci analiza estetică a criticului – „cerber profan” – „stinge, cu verbul său sec, focurile sacre ale creatorului de artă”: „Normal, o analiză estetică se poate…/ Dar cu natura-n rând să steie./ Creatorul de geniu peste timp răzbate;/ Va fi o veșnică scânteie// Din care focuri sacre se aprind./ Eu criticul, cu verbul sec să sting;/ Să-arunc găleți de apă peste jar…/ Un creator de artă peste lume-i far.// (Creatorul de artă și criticul). Criticul e „spirit patruped”, agresându-se capodoperei „unui geniu biped”. Sit tranzit…
În cele șapte volume există o tematică variată, motiv de inspirație pentru confesiuni lirice și peisaje poetice. Poezii cu formă fixă (sonete, rondeluri), versificație grupată în catrene, rime clasice, o muzicalitate ritmică tinzând spre armonie, titluri condescendente și altele dau impresia unui discurs clasic, conservator și plăcut amatorilor de rime alecsandriene. Evoluția lirismului spre stilul „generației cu tatuaje” nu lasă nici o urmă de noutate, textele fiind un fel de frondă vizavi de ceea ce înțelegea Umberto Eco prin „ființa lingvistică”. Pentru Pascu Heteș, scrisul e pasiune hobistică, el se joacă în retorta limbajului, scoate cuvinte alese din limbajul său, pe care le încălzește la sufletul pasionat, apoi le rânduie după o adorabilă exaltare emotivă. Imaginația autorului capătă accente spectaculoase: „Un strop și-un fulg s-au întâlnit pe fruntea mea;/ De sus veniră, de pe o necunoscută stea./ – De unde vin e frig, îmi zise fulgul…/ Aici e cald, plăcut și m-am topit în mintea ta!/ (Stropul și fulgul).
Versificatorii se sprijină, și ei, pe o poveste, căreia cei mulți în spun temă, idee, chiar dacă alunecă discret și emoțional, cu delicatețe și limpezime din psihicul zgândărit al acestora. „Povestea” pretinde să fie bine spusă, vocabulele să valseze în ținută de gală, în ritmul unei muzici înălțătoare, iar ecoul să întrețină admirația privitorilor, cu dorința de a fi cititori fideli și cultivați. Acest „CUM” e arta înflăcărată. Unii cred că e vorba de metafore, viziuni, comparații, când, în realitate, e harul de a vedea cu sufletul ceea ce numai ei pot cuprinde într-o îmbrățișare iubitoare de logos.
Cum rezolvă Pascu Heteș acest „CUM”, desprinzându-l de aspectele comune și cotidiene ale inspirației? Fie că e vorba de credință, de întâmplări zilnice, de povești prelucrate, de anotimpuri, de lună, vânt, soare ori stele, transpunerea în cuvinte poetice e un exercițiu clasic de organizare a scrisului. Romantic în atitudine, riguros în gândire, încrezător în inspirație, muzical și ușor filosofal, Pascu Heteș dispune de știința folosirii vocabulelor, de gramaticalitatea cuvintelor, regăsind adeseori combinații lexicale care traduc sensibilitatea (impresivă) în frazări elegante. În elanul său vehement, grupajele de versuri (strofe, poeme, sonete, rondeluri) sunt răsuflări entuziasmate, trecute rapid în formă scrisă (clipa de grație a zilei), fără reveniri, ajustări ori lustruiri semantice. La o ediție selectivă, multe „piese” s-ar pulveriza în rezervorul de potențialități, iar ceea ce rămâne i-ar da șansa de a purta aura de poet și versificator. Limbajul frumos arcuit în strofe, ideile luminate de aserțiuni morale, dedicațiile pentru familie și prieteni, admirația pentru peisaj, încântarea în fața spectacolelor cosmice și multe altele întrețin curajul lui Pascu Heteș de a continua să viseze la cuvinte și să dea limbajului haina duminicală. Scrie ușor, epatează cu citate din literatura ori filosofia universală, deși ignoră discursul liric contemporan, preocupat de libertatea totală de exprimare și debarasat de întreaga recuzită a poeziei clasice.
Plăcerea lui Pascu Heteș de a locui în sufletul cuvintelor, grija de a împărtăși altora din zbuciumările ori bucuriile inimii sale, credința în valoarea textelor arondate în volume sunt temeiuri pentru continuarea aspirației de a-și regăsi afirmarea în lumea ielelor, a celor ce cuvântă frumos. Căci, spunea Nichita, nu poți fi zânatic dacă n-ai văzut zâne. Poezia e tărâmul zânelor, în care Pascu Heteș a pășit cu virtutea celui ademenit de frumusețe. Exemplificăm cu sonetul „Privesc”: „Dimineața privesc în zare,/ Mă uit în trecutul meu./ Din nebuloase-mi apare/ Venirea și creșterea celui ce-am devenit eu.// Începutul, fără a fi greu/ A avut și zile amare./ Țăranului, munca i-a fost dată mereu;/ N-a avut nici de el îndurare.// Privesc la copilul crescut lângă casă,/ La tânărul sclipitor îndrăgostit de o fată,/ La mersul pe văi și pe dealuri,// La omul cuprins de bănuite idealuri,/ Regrete nu am, doar nostalgii…/ Astăzi privesc înainte prin poezii.//
Credem într-o grijulie și elegantă gospodărire a poeziilor scrise, într-o îmbunătățire a semanticii, o aderență la stilul contemporan de expresivizare a stărilor lirice și la asumarea complexității filosofice a mesajului poetic. Lectura liricii actuale românești și universale dă scriitorului o referință de îmbunătățire și estetizare a modului de a răzbate spre gloria împlinirii.
Anton ILICA / UZPR