Structurată în cinci capitole, axate pe începuturile gazetăriei în vestul țării, raportul echilibrat regional-național, tangențele cu stilistica, gramatica, lingvistica, lucrarea lui Ioan David, Presa românească din Banat (editura Davis Press Print, 2012) nu a apărut pe un sol arid, dimpotrivă, existau antecedente datorate chiar unor cărturari/dascăli ai locurilor, inclusiv din mediul universitar, Ion Iliescu, Aurel Cosma-Junior, de aici și șansa filtrării, disciplinării vastelor informații, în altă manieră, mai alertă, cu punctarea aportului bănățenilor la emanciparea culturală globală.
Capitolul I, Reprezentați bănățeni ai Școlii Ardelene relevă teza că fenomenul social, politic, ideologic, artistic, umanist a depășit cu mult spațiul arondat și propagat de media scripturală și învățământul liceal și academic, înmugurind și în Timiș, Caraș etc., un punct de vedere îndrăzneț, dar și insolit din moment ce modernitatea ar fi demarat încă de la finele secolului al XVIII-lea, în iluminism, cu ramificații pregnante în Timișoara, încă de pe la 1788, prin Ioan Molnar Piuariu (autorul unei gramatici românești în limba lui Goethe), Vasile Coloși, Ioan Cornali, contributori la Lexiconul de la Buda. În plus, Paul Iorgovici (pp.20-24) a demonstrat că ar fi – zice sursa citată – un precursor al științei lingvistice românești, alcătuitor, printre altele, al unui glosar de neologisme. De apreciat și C.D.Loga, cu cinci decenii în patrimoniul spiritual, un venerat de către contemporani și posteritate, semnatar și el al unei Gramatici românești pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1822, dovadă elocventă a rolului acestei discipline în perimetrul educației și formării generațiilor de mâine. ,,Un Loga pentru Banat”, decretează cu entuziasm Ioan David. În acest context, răsar și primele gazete în citadela de pe Bega și în proximitate. Sunt menționați Pavel Vasici, colaborator la Gazeta de Transilvania (18550, Telegraful român (Sibiu), precum și Nicolae Tincu Velia, cu articole la Foia pentru minte, inimă și literatură. „Limba română literară – dixit profesorul David – era pe deplin formată, deși pare-se că Eminescu contribuise decisiv la cristalizarea ei”.
Capitolul următor, Limba română în perioada dualismului austro-ungar, certifică eforturile (cam minimalizate de către o parte a specialiștilor) unui Țichindeal – amintit de Eminescu în Epigonii -, Vincențiu Babeș (Cauza limbilor și a naționalităților în Austria,1860), unul dintre fondatori ai Partidului Național Român, evadare (inspirată?) în politic, situație valabilă și pentru Alexandru Mocioni, deputat în Parlamentul Ungar (1868), susținător al egalității în drepturi a tuturor naționalităților conlocuitoare. Un om instruit, cu inițiative și finalizări lăudabile. Nu la mare distanță de primii ctitori (Ion Heliade Rădulescu, Gh.Asachi, George Barițiu) ai presei la noi, spre finele secolului, se înregistrează și primele periodice în acest colț al patriei – Priculiciu (1874), Dreptatea (1887, Timișoara), Educatorul (1910, Oravița), Drapelul (1901, Lugoj. Având în vedere legătura indisolubilă dintre jurnalism și gramatică, stilistică, devine plauzibilă ipoteza că presa era implicată organic în apărarea și afirmarea limbii literare (substanța capitolului al III-lea), alături, desigur, de scrierile literare. (n.n). Întâi a fost Luminătorul (1880), cu trei apariții pe săptămână – ancorat, totuși, partinic, la P.N.R. (Partidul Național Român) -, cu profesioniști precum Alexandru Mocioni, Vincențiu Babeș, Coriolan Brediceanu, cu miza pe deșteptarea poporului român, dotat cu inteligență, prețuitor al limbii materne (p.45).
Un ziar (1880-193) dinamic, polemic cu un condeier acerb ca Pavel Rotaru, ce s-a duelat cu mai titrata Tribuna, lui Slavici pe tema deznaționalizarea. A venit vremea ieșirii la rampă a personalităților din muzică, teatru, de nivel național, de talia Agathei Bârsescu, a Elenei Teodoroni, ce au încântat scenele lumii cu prestațiile lor. De asemenea, profesoratul a ridicat cota evaluativă a universitarilor bănățeni din străinătate, de la Budapesta în sus. La periodicul Dreptatea (1893-1897) s-a remarcat Valeriu Braniște, un vizionar, cu modelul Tribunei în minte, ce a adus un spor de prestigiu presei scrise regionale. În opinia cercetătorului timișorean, ziaristul sus-menționat a utilizat o paletă aerisită de specii de profil și metode, de la dialoguri imaginare cu un filolog/filosof la microsondaje în capitală, scrisori imaginare de la cititori, trucuri de captare a atenției. S-a reluat cazuistica provincialismelor, a principiului fonetic în rostire, a străinismului. Nu puține articole de și despre Eminescu (p.65). Periodicul Drapelul (1901-1920) a fost considerat drept cea mai importantă rețea de informare până la Marea Unire. Sufletul ei: tot Valeriu Braniște. Lângă deja numiții Mocioni, Brediceanu, un alt coleg: Alexandru Birăescu. Carieră a făcut expresia simpatică, a lui George Garda (p.84), subiectivă până la un punct/moment ,,Banatu-i fruncea”, provincie unde se conturase o cultură de masă, cu țărani-sculptori, scriitori, compozitori, dirijori, semn că nu originea conta, ci harul, perseverența, produsul finit. Același neobosit Valeriu Braniște pune la cale Tabla de la Lugoj, 1903. Capitolul celălalt upgradează conceptul de limbă română literară-căruia universitarii Ștefan Munteanu și Vasile Țâra i-au dedicat un tratat -, pentru ca primul să se focuseze pe stilistică și convingerea că mai mult decât oaze de artisticitate puteau fi găsibile în gazete din Banat. Demne de semnalat și Gazeta poporului (1881), Progresul (Oravița, 1907), Voința Banatului (1921, înființată de Sever Bocu).
Iulian Bitoleanu / UZPR