1. Poesisul ca extract cultural
Scriitura comprimată a Doinei Drăguț este emanația unei imense singurătăți. Autoarea noii cărți de poeme mizează într-adevăr pe „Jocul minții”. Ludicul e însă punctualist-convergent „spre limita unui înțeles ascuns în sine însuși”, adică obscur (abscons) în numele acelei ambiguități care oferă fie semnificații alternative, fie simultaneitatea semnificațiilor, fie combinarea lor neconcordantă.
Convinsă de puterea verbului autoarea „Jocului minții” subînțelege un adevăr mai amplu: încercarea de a se armoniza cu lucrurile dimprejur. „Pe poteci necunoscute cu închideri prelungite în deschideri care scapă timpului… cu o formă răsturnată-n așezări.” Ea, poeta de geometrii noneuclidiene, execută un zbor lăuntric „c-un opal în vechi oval” – precum Dan Botta – în eon transbarbian, dar ca să deschidă „clipe adâncite în mister și-n parabole ce poartă-n ele măreția unui sens ascuns” – precum în interbelic, Lucian Blaga – „spre o ultimă finalitate ce transcende spre revelatoare înveșnicire”.
Poeta, una evident tributară poeticilor moderniste, brodează reiterativ pe toposul oglinzilor „într-un sens neperturbat de incertele simetrii ale sfârșirii ca să descopere orizonturi cu întregiri fără contur spre desăvârșite pierderi în neantul formei.”
Însă când „dorurile în cascade năvălesc; vorba perfectă” și tabuiza(n)tă „e absența vorbei”, adică tăcerea imuabilă și temeinică, adică aceea din care s-a născut „lumea ca un vârtej” (Ezra Pound îi zisese vortext iar poeticitatea devenise vorticialitate – n.m.).
Întâlnind adesea în esența sa nepotriviri cu sine, autoarea se simte uneori exterioară lumii ce-o domină pe dinăuntru și atunci își vede chiar „izvorul întregii existențe” de unde o să purceadă într-o nouă autocunoaștere: dinspre arhetipuri spre o altfel de curgere pe „două râuri paralele”; prilej pentru poetă să jocularizeze, să grefeze, pe un fond folcloric (și tot ca Dan Botta – n.m.), balada dedicată propriilor ochi, citându-l postmodernistă, și pe Ion Barbu „După melci”, cum în urmă cu două trei decenii Ioan Stratan: „din somn greu m-am desfăcut / și-am țâșnit către oglindă” (Drăguț, 2022, p.11).
Citindu-i pe îndelete cartea „Jocul minții”, avem revelația cuvenită că poeta Doina Drăguț cultivă poesisul ca extras cultural, sincretic și sincritic. Ca și Petru Mihail Gorca, ea se lasă vegheată de „steaua din oglinda visului”, iar steaua ei de gânduri e fascinată „de gravitatea lumii”. Cerul nopții e unul de proveniență romantică (precum cel din „Existența romantică” a lui Edgar Papu atunci când el comentează lirica eminesciană) și o atrage – citez – „ca o prăvălire-n muzică și în visare fără timp și fără loc”. Poeta se simte „tulburată doar de forța fanteziei”. Izbucnește „într-un elan vital și peste tot se iscă armonie.”, iar „fluturi de lumină în fiori o îmbracă de la creștet până la tălpi”, ca ea să renască „într-o revărsare de faimă temporară”; apoi „sporind spre alte înțelesuri” strânge în brațe necuprinsul, tot în descendența blagiană, „iar în cercuri rupte de început pe copite caii poartă ropot de lumină”.
2. Adeverirea neantului
Ispite constante rămân pentru Doina Drăguț, poeticile lui Valery și Barbu, gândirea abstractă, vederea limpezită și clară, spiritul geometric, vidul semantic al oglinzii, fiorii crescuți în profunzimi înșelătoare „între semn și semnificație” întrucât „și golul este o formă iar un gând cuprins în fapte modelează corpul propriului destin”. În definitiv „într-o perfecțiune a pierderii sensului urcând așezarea între cer și cuvânt nimeni nu te poate înșela / tu singur te înșeli asupra celorlalți”; căci totuși „nimic din ceea ce aparține fondului nu are supremația. Pe când forma învelește totul. Aici este unicul sens al Poeziei” (Valéry, 1989, p.762). „Umplerea vidului nu poate fi sfârșită… iar cel ce știe să vadă frumosul ca expresie deplină a unui punct este un om bogat”. Drept consecință „nu-l afectează pierderile permanent și pretutindeni devine egal cu ceea ce este profund” căci „unicul este cauza tuturor”.
Doina Drăguț – cred eu cu netrucată modestie – și-a identificat unicitatea stilului ei poescovaleryanoeminesciană; în ceea ce-o privește, într-adevăr, „germenele de lumină” este punctul ce deschide calea „profunzimilor de jocuri”. Concomitent – cum ar obiecta Valéry (cu vreo futuristă ocazie – n.m.) – „orice dispozitiv poetic se sprijină pe un fapt de matematică învăluit” (Valéry, 2021, p.248). Automat, „libertățile devin captive formelor abstracte”, iar noi, poeții, „încercăm să dăm o formă informului să armonizăm funcția cu esența… urmând calea propriei naturi”. „Misterioase rugăciuni” se fluidizează în metafore ale unui sistem pur: de „cumpăniri învăluite-n sunet de vioară care ridică-n neștiute sfere topite cântece în misterioase rugăciuni”. Alteori, poeta interpretează – după cum precizează și Hugo Friedrich atunci când se referă la Mallarmé – lirica înțeleasă ca rezistență, ca muncă și ca joc. Idealitatea, absolutul, neantul sunt moduri de cugetare transplatonice. Pentru Doina Drăguț, ca și pentru Charles Baudelaire, transcendența e deseori goală: sfidarea plinului ontologic prin acest concept al neantului trădează radiația unei propoziții celebre mallarméene: „Neantul e adevărul” (Friedrich, 1998, p.122).
Repunând în discuție izotopia neantului-limbaj, Doina Drăguț frapează evident, trezind criticile neavenite ale unor receptori categoric „inculți” inutil patetici și îndârjiți prostește. Metoda lui Stéphane Mallarmé constă în dislocarea realului prin abolire, anulare, suspendare (în apropierea sa întâlnim termeni înrudiți: lacună, gol, absență – n.m.). Călcându-i pe urmele durabile lui Mallarmé, poeta este ea însăși prin jocul cuvântului pentru că din el emană „noțiunea pură” de poezie ca „distrugere a concretului” în favoarea deveninței lucrului în idee pură, entitate spirituală. Consecința e inevitabilă: odată angajată pe acest drum poezia devine o activitate care, foarte singuratică, își proiectează jocul oniric și muzica magică într-o lume anihilată. Căci ceea ce exprimă poezia în ultimele ei straturi semantice sunt figuri și tensiuni abstracte într-o infinită polivalență semantică (Friedrich, 199, p.125).
„Jocul nebun de culori îmbietoare” provoacă semnelor arbitrare o motivare intrinsecă și „nemăsurate preschimbări… în zbor întârziat în alb desfășurat spre infinit… în ceas ascuns… cu contur în vag delir… într-un timp desăvârșit… unde vedenii în dezacord risipesc mișcarea în subtile spații ireale”.
Programatic-doctrinar, Doina Drăguț mizează pe „eliberarea de efemer”, „decantare de imagini”, „acumulări de noțiuni”, „emoții cristalizate în armonii”, „neantul formei”, „atingerea absolutului”, „cultivarea calmului”, triada armonie-delir-frenezie, „urcușul spre sine” pe „calea de regăsire”, stăpânirea de sine prin recursul la extensia în viitor ș.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni