Când, în urmă cu exact șaptezeci de ani, aflându-mă pe atunci la vârsta adolescenței, și, datorită unor neașteptate împrejurări am pătruns în lumea presei, luându-o iavaș-iavaș sau mai iute prin orizonturile de lumină, dar și prin hățișurile și șleaurile ei pline de capcane, pentru mine jurnalismul devenind una din meseriile pe care am iubit-o/o iubesc cu fervoare, am avut naivitatea, de care nu m-am lecuit nici acum, să cred că a fi ziarist este nu numai o profesie liberală, ci și una nobilă menită să-l facă pe om mai bun, mai demn, mai informat asupra destinului său, și pământesc, și cosmic.
Dar trebuie să fiu sincer cu mine însumi și cu opinia publică, oricât ar fi ea de schimbătoare că, din păcate, de atâtea ori m-am înșelat, sau am fost forțat să mă înșel, și, pe lângă momente faste, au existat și momente de compromis și de luptă cu propria-mi conștiință, dar și de rezistență la politica dogmei. Pentru că, în cele șapte decenii, aproape în măsuri egale mi-am exercitat pasiunea/profesia de ziarist atât în societatea comunistă, cât și în asta de acum a democrației liberale capitaliste. Ca atare am avut de învățat, cu discernământ, multe, și învăț și astăzi, căci cine spune că, de la o vârstă încolo, nu mai are ce învăța se înșală, se păcălește pe sine și devine un rutinier expirat. Și iată de ce. De la „carnetul de reporter”, de la creion, stilou și mașina de scris, și de la transmisia radiofonică directă la microfon, live, cum am zice astăzi, la calculatorul smart și social media în care sit-web-urile conectate prin hiperlink-uri au invadat, irepresibil, spațiul/piața comunicării, vorbind acum de World Wide Web (WWW), timpul de evoluție, de „schimbare la față” a presei a fost extrem de scurt, obligându-i pe adevărați jurnaliști să învețe pentru a se adapta și a performa. Iar dacă mai ești și creator de școală de presă – cum este și cazul celui ce semnează acest editorial – a învăța în permanență pentru ai învăța pe cei tineri, viitorii jurnaliști virtuali, te obligă, indiferent de vârstă, la o perseverentă autodepășire.
Pe acest background revoluționar evolutiv, când, apropo de World Wide Web (sau Internet) ceea ce teoreticienii comunicării virtuale definesc a fi „noua morală” prin conceptul de netiquette (eticheta pe net), etica profesiei îți impune, ori ar trebui să-ți impună, să acorzi mai mult ca oricând, atenție mărită și responsabilă principiilor fundamentale, cum ar fi „audiatur et altera pars”, „primatul Adevărului” (oricât ar fi de relativ, eludând capcana „political correctness” în mariaj cu „presa mainstream”), „servirea interesului public”, principii, de altminteri stipulate și în Codul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Dar se știe prea bine din experiența vieții sociale că între teorie și practică s-a manifestat întotdeauna clivaje produse de subiectivitatea umană. Și ar fi de spus că mercenariatul de presă și înfeudările față de factorul politic și de interesele afacerismului economic au devenit, din păcate, și în România – nu generalizez, dar ca veteran al presei mă simt obligat să trag un semnal de alarmă – un „mod de existență” mai ales după invadarea spațiului comunicării publice de online-uri. Este evidentă tendința, de la o vreme încoace, de „independentizare” a multor canale de comunicare mass-media, fie tradiționale (presă scrisă, radioul), fie moderne (televiziune, internet, complexele multimedia), breaking-news-urile, de pildă, care, în aparență, produc senzația de „fapt real” (fotografie, imagine pe „micul ecran”), în foarte multe cazuri nefiind altceva decât instrumente (fake-news-uri) de manipulare a opiniei publice.
În ultimii ani s-au „format” o serie de… formatori de opinie (analiști pe diverse domenii) și care sub „cover-ul”, utilizat cu obstinație, al dreptului democratic și constituțional la „libera exprimare”, afișează o pseudo independență în rostirea unor păreri pe care – și un ochi avizat imediat își dă seama –, le vor a fi induse în conștiința marelui public ca adevăruri indubitabile, dar, în fond, sunt mesagerii/agenții unor varii interese nu întotdeauna în profitul cetățeanului, al societății, al ADEVĂRULUI.
Însă mai gravă maladie de presă este aceea de a face justiție înaintea justiției, uneori cu furie/„mânie proletară”, unele canale mass-media deconspirându-se ca manipulatoare într-un joc politic și de profitabilități corporatiste obscure economice. O asemenea maladie decribilitează ideea de „a patra putere în stat” cu rol de „clopot de veghe” al societății și de gatekeeping.
De bună seamă, ar fi multe de spus, ceea ce este cinstit, însă, de a fi reținut (repet, nu în spiritul „political correctness”), își are sursa motivațională în evoluția spectaculară și plurivalentă a mass-media, acum și în viitor – chiar unul foarte apropiat dacă este să avem în vedere că deja trăim în acest domeniu în „era digitală” – stare de lucruri ce incumbă întregului spectru jurnalistic, datorită multiplelor provocări și reînvățări, redefiniri esențiale, aș zice obligatorii. Iar rațiunea supremă de a fi a jurnalistului, în aceste vremuri amenințate de vortexuri distopice – a se lua și în sensul de profesiune de credință –, este aceea, onorându-și astfel meseria, de a face eroicul efort de voință și de conștiință de-a nu fi un odios/insidios manipulator, ci, măcar atât, un corect și demn CRONICAR AL CLIPEI dublat, la fel de corect, de un INFORMATOR/FORMATOR DE OAMENI.
Iată, bătrânul gazetar, nevindecat nici acum de unele frumoase naivități, încă învață tainele meseriei, mereu și mereu altele, îndemnându-i și pe tinerii săi confrați s-o facă, și, totodată, visează să privească din stele, cândva, cum este să fii CRONICAR AL CLIPEI, care, uneori, devine ISTORIE și în „era jurnalismului cosmic”. O astfel de eră, vă asigur, va fi, dar și atunci jurnalistul va trebui să fie nu numai un cronicar și formator de oameni, ci și lampadofor al lumii.
George Coandă
(Revista UZP, nr. 32/2023)