Context
Corindele își au originea în lat. Calendae (de la vb. în lat. calare, care înseamnă „a vesti”). Denumirea literară „colindă” a suferit, în unele regiuni, forma de „corindă”, datorită fenomenului lingvistic de rotacism la care a fost supusă pronunțarea.
Corindatul cu banda:
Această formă de „vestire” a Marelui Praznic diferă de la o zonă la alta, dar și la forma de manifestare. Se corindă în grup sau individual. Se corindă „pe la uși/pe la ferești”, pe glasuri sau pe voci, în cor sau cu banda.
Banda este o formă tradițională de a corinda, din Ajun, de către adulți.
Banda (n.n: taraf, figurativ) este muzica instrumentală însoțitoare (acordeon, dobă, clarinet ș.a), iar corindătorii, în chip de îngeri pe pământ, în costumație adecvată, șube, sumane, cojoace, căciuli, pantaloni cioareci la bărbați ori căbate (paltoane), cârpe după cap (marame) cheptare, la femei, merg din casă în casă, cu țângălău (clopoțel) și strigă: „-Sclobodî-i a corinda?” / „-Sclobod, sclobod”, răspunde găzdărița sau găzdoiul!
Odată ajunși, corindătorii își fac întrarea în scenă, cu versete ușor satirice: „Noi merem a corinda/ cu oița de-a făta/ și oița pică-n tină/ și gazda-o trage de lână”. Apoi, ritualul concertistic se derulează frumos, atmosfera find de „aur/ smirnă și tămâie” în casa gazdelor care îi va răsplăti cu bucate alese.
La plecare, corindătorii încheie la fel, satiric, așteptând, prin „guda cu sacul” (cel care aduna banii) să fie răsplătiți: „Puică neagră/ bagă-n sac/ scoală gazdă/ dă-mi colac/ nu-mi da mic/ că mi-i frig/ dă-mi mare/ să fug tare/ ca rotița plugului/ să se ducă trudii lui”.
În satul meu de baștină, Macea, din Pusta Aradului, se corindă de peste veacuri, din Ajun și în prima zi de Crăciun, ca o tradiție îndatinată, de la mic și pîn ‘la mare (în seara de Ajun, Moș Crăciun venea pe hornul casei, cu Pom și țucur de Pom, cu nuci și beteală din hârtie creponată, cu mere șicluite și… nins… cu fulgi de pămucă (vată).
Una din cele mai vechi corinde este „Când pământu’ s-o făcutu’”, ca o variantă cântată, dar să nu uităm nici varianta locală a corindei: „Noea cu ortacii lui” (a cărei vechime se pierde în negura anilor).
Există alte forme, încetățenite local, care încă se mai declară de bătrânii rămași: „Găzdăriță cu minchie/ dă-mi un pahar de răchie/ găzdăriță cu cheptari/ dă-mi și mie o doi bani/ găzdăriță cu păpuci/ dă-mi și mie niște nuci/ care le place la prunci”.
Corindele, cântări dumnezeiești
Au fost menționate, în timp, de etnologi sau cercetători și, astfel, ne vom opri la cartea
„Cântări dumnezeiești la praznicile Mântuitorului (…) și ale altor sfinți care se prăznuiesc.” Această cărțulie (50 de pagini) a apărut în 1815 la Tipografia din Buda, prin grija lui Ioan Tincovici (preot, dascăl și cantor, născut în localitatea Tincov, Lugoj, din generația lui Moise Nicoară și a altor cărturari ai vremii). În carte se regăsesc opt corinde, dar și alte cântări religioase, pentru diferite sărbători de peste an. Trei sunt corindele cunoscute și astăzi, „Trei păstori”, „În oraș la Vifleem”, „O,ce veste minunată” (aceasta a suferit ușoare modificări de text). Se cuvine amintit aici un lucru despre care se vorbește prea puțin (sursa: Maria Berenyi). Este vorba despre compozitorul Bela Bartok (care a avut legături și cu marele Enescu). Bela Bartok (1881-1945) a scris un „Cântec de Stea” sau „Colindă populară” (publicat în Cultura poporului, 1923), din care, redăm o strofă, spre exemplificare: „Steaua sus răsare/ ca o taină mare/ steaua s-a ivit/ de la răsărit” (modificările de text sunt neesențiale).
În concluzie, Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei și a dărniciei iar noi, fie magi, fie păstori de neam, trebuie să fim mai buni și mai chemători în cele tradiționale și neîntinate, datini, din străbuni lăsate. Și, într-un final, va răsună unica glăsuire: „Să fii gazdă sănătoasă/ să plătești corinda noastă/ c-on colac ghi grâu curat/ cu vin roșu străcurat.”
Florica R. Cândea / UZPR Arad
Foto: „Macea. Înscrisuri monografice”, Florica R. Cândea, 2018
Bibliografie: „Însemnări”, Maria Berenyi, 2013