„Ce mândru sună acest cuvânt!”, spunea acum un secol și jumătate scriitorul Maxim Gorki, autorul atâtor scrieri despre Om, iar umanitatea din care facem parte cu toții, fie că vrem, fie că nu, ne conține și ne cuprinde, ne apără, ne înalță și ne coboară, după harul fiecăruia.
„Homo sum, nihil humani a me alienum puto – Sunt om și nimic din ceea ce e omenesc nu-mi este străin”, spunea la rândul său Terentius, citat preluat de o sumă întreagă de scriitori și poeți care nu s-au putut sustrage de la dimensiunea umană … dar și „Homo homini lupus – Omul îi este lup omului (semenului) său”, maximă lansată de Plaut acum 2.000 de ani.
Sunt om și cea mai bună dovadă că sunt, sunt versurile mele, care, în ciuda dispariției mele, atunci când îmi va veni vremea, rămân să mă continue, așa cum urmașii îi continuă pe strămoși și copiii intră-n părinți, și părinții intră-n copii, până la nașterea sinelui celui dintâi purtător de nume.
Nici poeții contemporani nu s-au lăsat mai prejos
„Sunt un om viu. / Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. / Abia am timp să mă mir că exist, dar / mă bucur totdeauna că sunt” (Sunt un om viu – Nichita Stănescu)… „Viu, pipăibil cu mâna” – am adăuga noi, tot din neasemuitele lui versuri, rămase spre împărtășire.
„Sunt nenăscut. / Ceea ce se vede de jur împrejur / Nu sunt decât părinții părinților. Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește” (Nichita Stănescu)
Iată ce frumos se desfășoară trecerea dintr-un om în altul mai mic, din care va răsări un altul și mai mic, născut din același izvor de viață flămândă de mirabila perpetuare, dar care au aceeași rădăcină viguroasă și trainică.
Ce taină sublimă și cu omul acesta! Nimic nu-i mai fascinant decât acest miracol al facerii! O dată născut, intri în uriașa familie umană, căutând, cercetând cu toate simțurile deodată locul în care ai aterizat, ca de pe altă planetă, planeta-minune a mamei, a mamei-mamei și a străbunicii cea mult roditoare. Căușul de trup și de suflet care a zămislit viață.
Un om, o istorie, cu început și sfârșit … iar între acestea două, cu dragoste, ură, oboseală în râvna de a fi de folos … urmărindu-i evoluția, ”ești tu” care înveți istoria lumii, de la Geneză până la Apocalipsă. Cât mister, câte taine! O viață cu o mie de povești, pentru fiecare noapte, precum cele ale Sheherazadei. Sau o poveste cât o mie de vieți? Oricum, istoria Omului este atât de fascinantă și plină de surprize. O istorie în care înveți a răstigni iubirea la cumpăna dintre păcat şi virtute…
Viața omului este o mică zburătoare, fără căpestre … încălecând caii de lumină ai timpului, inviolabil trapez de pe umerii căruia omul execută salturi mortale peste trambulina cuvântului, singurul care-l mai ţine – rob al unei posibile şanse – pe linia de plutire; iar umanitatea este stupul în care albinele trebăluiesc pentru dulcea, hrănitoarea și vindecătoarea, chihlimbarie lumină … oameni forfotitori, gâlcevitori, mereu nemulțumiți, neștiind să facă diferența dintre bine și mai puțin bine … în timp ce noi, aidoma lumii, încercăm disperați să ne aliniem, să ne obișnuim cât de cât cu semenii noștri, neputând să ne desprindem total de cele lumești, jinduind la cele divine.
„Născută aici pe pământ / lacomă de cer / sunt”… scriam cândva un micropoem care ilustrează condiția omului … într-o pendulare perpetuă între omenesc și ceresc. Vorba lui Nichita: „Iar pământescul mănâncă de foame cerescul”.
Dar tu… poți tu să conviețuiești cu altcineva în același suflet?
Nu… pentru că fiecare are o conexiune exclusivă cu sufletul său, nepereche. Doar gândurile se împrăștie care-ncotro, de la unul la celălalt, pe cărări neștiute.
N-am întâlnit omenirea, dar am întâlnit oameni, fiecare în drumul lui trasat de Providență. Sunt clipe și clipe, așa cum sunt suflete și suflete, aparținătoare de oameni și oameni.
Îmi vin în minte gânduri și trăiri confuze…
obosesc, palpit… sângele se prăbuşeşte în vene. Ce vor toţi oamenii? De unde mă ştiu? Văd numai feţe necunoscute, iar încet-încet devin un chip străin chiar şi pentru mine. Din nefericire, există și astfel de clipe, în care domină înstrăinarea, alienarea, deruta. Cine, unde, când, în ce fel? Câţi cunoscuţi, tot atâţia potrivnici. Ce mai rămâne?
Deodată, știu: singură, eu mă mai nasc în pământul lui Dumnezeu dăltuită-n granit, fruct oprit dintr-un pom cu nume de OM.
Cezarina Adamescu
(gazetanord-vest.ro)