Asemenea ADN-ului fiecăruia din noi, care ne definește și ne individualizează de ceilalți semeni ai noștri, tot așa ne definim și individualizăm ca neam prin tradițiile noastre, prin obiceiurile ce vin din timp, prin sensibilitatea și ardoarea de a iubi acest pământ stropit cu sudoarea frunții țăranului român, dar și cu sângele ostașului anonim care nu se regăsește în monumente sau pe inscripțiile scrijelite pe plăci de piatră. Ne individualizăm prin dorul de izvorul din pădure de unde sorbeam apa în pumnul făcut căuș, prin modul în care ne cântăm acest dor prin șuieratul asemenea ciripitului păsărelelor, prin dorința de a ne reaîntoarce mereu la rădăcini. Toate acestea sunt și formează seva care hrănește din belșug pana poetului, condeiul pictorului sau muza omului de artă, definind și individualizând zestrea culturală a neamului românesc.
Dacă Lucian Blaga spunea că ,,Veșnicia s-a născut la sat,” , tânărul și rodnicul poet din Mălinii Sucevei Nicolae Labiș, care s-a stins înainte de ași arăta strălucirea, întărea cele spuse de profundul poet transilvănean, în poezia Începutul, arătând că izvorul versului său este din tradițiile satului din vreme de bucurie dar și de jale, din ,,cenaclurile” ad-hoc întrunite pe șanțul ulițelor satului, lângă fetele și feciorii întorși de la munca câmpului, care înainte de a intra în case își cântau dragostea și dorul în doinele știute din bătrâni sau încropite pe loc. Trăiau în bucuria și armonia normalului acelor vremuri.
,,Bătăile versului am prins a deprinde
Nu din cărți, ci din horă, din danț,
Rimele, din bocete și colinde,
Din doinele seara cîntate pe șanț.”
Câtă profunzime și câtă zbatere are copilul Labiș când așteaptă căprioara în liniștea din tufișuri alături de tatăl sau, ființă gingașă care le va asigura traiul pentru câteva zile, știind că are acasă o ,,soră bolnavă și pe moarte”. Le-a trăit pe toate.
Poate nu întâmplător, cele mai sensibile opere ne-au fost aduse de oameni care în copilăria lor au fugit cu picioarele goale prin iarba verde din ograda casei sau pe câmpul cu maci sub razele soarelui de vară. Nu aveau multe, însă aveau o inimă curată și dorința de a cunoaște.
Creangă în opera sa ne-a povestit pățaniile copilăriei sale așa cum le-a trăit, care acum poate nu le mai înțelegem, dar atunci erau normalitate. Coșbuc a înghețat cu mâna pe sanie, printre copiii mai mari atunci când mergea pe ulița satului printre nămeți, dar tor el ne-a lăsat moștenire tradiția de nuntă a miresei Zamfira, însă și ritualul de înmormântare a viteazului Vulger. Chiar și acum când aruncăm un ochi peste aceste scrieri intrăm în lumea satului de altădată, auzim chiotul feciorilor în joc și chicotul copiilor pe ulița satului.
Enescu și Porumbescu nu sunt Mozart sau Beethoven, dar în muzica lor regăsim hora țăranului român, legănatul spicelor de grâu în adierea vântului de vară, dar și cântul de păsări sau licăritul izvorului din codrii Moldovei. Nu îți trebuie cultură muzicală ca să le înțelegi opera, fiindcă este trăirea ta, este a noastră, este izvorâtă din inima românului.
Eminescu… Eminescu a trăit în sentimente pe malul lacului sub clar de lună auzind clipocitul apei la săriturile broaștelor de pe frunzele de nufăr. A iubit cum nu a mai iubit altcineva vreodată, ducându-și iubirea de la pământ la cer, fiind în stare să renunțe la nemurirea Luceafărului ,,pentru o oră de iubire,,. A crezut în steaua ce răsare, în floarea albastră, în florile de tei. A trăit cu ele și le-a iubit deopotrivă.
Poate nu întâmplător pământurile Sucevei și Botoșanilor au zămislit atâtea genii artistice și culturale. Sunt ținuturi în care pământul respiră tradiție, codrul vorbește cu cel ce îi calcă poteca, apele în curgerea lor voluptoasă sunt dătătoare de viață, iar soarele și ploaia cerului pun umărul la creșterea pâinii pentru cel ce trudește aceste meleaguri. Nu sunt aici castele și catedrale mărețe, însă sunt biserici și mănăstiri în care intră oamenii care își duc traiul în normalitatea și firescul clipei, în același rit ancestral.
Cânți, plângi, suferi, te bucuri, cazi, te ridici și mergi mai departe, sunt trăirile omului care sunt transpuse prin vârful penei, al pensonului, prin dalta sculptorului sau coarda sensibilă a viorii. Dacă ai inima deschisă le simți, le trăiești, te regăsești și te înnobilează. Dacă nu, mergi mai departe…
Arta nu se poate crea ca și o cerință, ea vine de la sine. Opera de artă se trăiește, nu se crează. Vorbești și crești împreună cu ea. Își are izvorul în inima celui ce îi dă suflare și care se definește prin ea.
Cultura și tradiția multiseculară din vatra satului românesc sunt valori care nu se pot vinde sau da la schimb, sunt valori care fac diferența dacă știm să le prețuim, asemenea diamantului care dacă este străbătut de raza de lumină își arată noblețea. Ori diamantul românesc trebuie înnobilat astăzi și transmis cu mândrie celor ce vor veni, fiindcă ,,tot ce-i românesc nu piere!”.
Ion BURLUI
(Revista UZP, nr.28/2022)
Foto: Wikipedia