„Horea Cucerzan și prietenii săi”: sub acest generic îmbietor, o amplă expoziție este deschisă în această perioadă, 6- 23 martie a.c., la Cercul Militar Național din București. Este primul eveniment expozițional de anvergură dedicat memoriei artistului plastic Horea Cucerzan(n. 7 iunie 1938, Blaj – m. 1 martie 2021, București). 34 de de artiști din țară, membri UAP, și doi din Italia (Victoria Dedu, Vasile Tolan, Gelu Costea, Neculai Iorga, Vellici Petti, Venera Finocchiaro, Victor Dima, Marina Nicolaev, Valentin Tănase, Vintilă Mihăescu, Grigore Mihuș, Gavril Mocenco ș.a.) și-au reunit creațiile pe simezele Galeriei Artelor, sub semnul unui ceremonial imaginar. Majoritatea lucrărilor sunt de pictură, la care se adaugă câteva de grafică. Din punct de vedere numeric, domină cele ale maestrului dispărut: 10 uleiuri pe pânză , dintre care șase cu tematică feminină, sunt așezate special de curatorii Marina Nicolaev și Victor Dima pe peretele de primplan din al doilea interior al sălii (unde se află pianul ce-și așteaptă pianistul). De amintit că cei 36 de expozanți sunt doar câțiva din numărul mare de artiști participanți la taberele de creație organizate la Blaj din 1997 încoace de regretatul Horea Cucerzan.
Fără îndoială, personalitatea lui H. Cucerzan a fost și rămâne una de mare prestigiu în țară și în străinătate, datorită prodigioasei sale opere – pictură, grafică, sculptură – realizate de-a lungul a cca 60 de ani de activitate artistică, răsplătită cu premii pe măsură. Zeci și zeci de expoziții i-au fost organizate pictorului, începând cu „prima personală”, despre care aflăm citindu-i fișa bio-bibliografică găsită în internet (în enciclopedia Wikipedia), că a avut loc în 1963, când tânărul a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj. Atunci, Casa de cultură din Blaj i-a găzduit primele creații. A fost probabil o dorință a inimii proaspătului absolvent de a debuta în urbea natală. Blaj: un oraș mic pe harta țării, dar intrat pentru totdeauna în cărțile de istorie prin faptul că aici s-a tipărit în 1795 , cu litere chirilice, „Biblia de la Blaj” – a doua traducere a Sfintei Scripturi în limba română, prima fiind „Biblia de la București”(sau „Biblia lui Șerban Cantacuzino”) din 1688. Iată deci un motiv în plus pentru Horea Cucerzan de a iubi cu sfințenie Blajul. Dacă este adevărat că locurile nașterii și copilăriei rămân în noi ca niște repere sacre, pe care trebuie să le facem cunoscute lumii, atunci Horea Cucerzan asta a făcut: s-a zbătut să pună orașul său de suflet pe harta culturală a României. Sub acest deziderat, pornind de la acordul și sprijinul oferite de primăria municipală, artistul a conceput un plan de întemeiere a unui muzeu de artă contemporană în Blaj, unul veritabil, care să intre în circuitul cultural și turistic național și internațional, și care, evident, să funcționeze după toate regulile unui muzeu de artă din rețeaua de muzee a Ministerului Culturii. Un prim pas în acest sens a fost făcut în 1997, când H.C. a inaugurat prima tabără de artă din șirul celor pe care le va conduce sub titlul „Tabăra Internațională de creație artistică Ioan Inocențiu-Klein” (Ioan Inocențiu-Klein – episcop greco-catolic care în 1737 a pus piatra de temelie a Catedralei din Blaj). Înființarea Asociației culturale „Centrul pentru UNESCO Horea Cucerzan” a creat posibilitatea organizării expozițiilor cu lucrările realizate în tabere. Din nefericire, autoritățile locale au făcut atât cât au putut și mai ales atât cât au vrut în privința preconizatului muzeu. În cele din urmă, Horea Cucerzan s-a dovedit a fi un mare vizionar. Peste 1.000 de lucrări de pictură, sculptură, grafică, artă decorativă, inclusiv artă cu tematică sacră, adunate într-o colecție reprezentativă pentru arta plastică românească, așteaptă în continuare să fie puse în valoare în sălile Muzeului de Artă Contemporană din Blaj. Va reuși oare Marina Nicolaev, colega de breaslă a artistului, vicepreședinta Asociației „Centrul pentru UNESCO Horea Cucerzan”, cea care duce mai departe ștafeta maestrului, să câștige pariul în „ping-pong-ul” cu primaria din acest oraș, cu alte instituții, cu diverși oameni de rang înalt etc.?
Ceea ce se știe deocamdată este faptul că organizarea de expoziții sub egida aceastei Asociații continuă. În cea deschisă acum la Cercul Militar Național, am răsfoit mai întâi, la intrare, masivul album de artă al artistului omagiat post-mortem, volum ce numără aproape 500 de pagini color, împărțite pe capitole – pictură, desen, structuri, tehnică mixtă, sculpturi – o capodoperă din punct de vedere grafic, grație editurii FIDES și tiparului executat la Monitorul Oficial în 2008. În caseta de pe ultima pagină citim că însuși autorul, Horea Cucerzan, a conceput macheta volumului, lăsându-le celor doi, redactor Alexandru Nicolae și grafician Valentin Macarie, rolul de a pune în pagină selecția de reproduceri.De presupus este că puțini artiști plastici români pot fi astăzi posesorii unui asemenea tom, între coperțile căruia să-și regăsească „condensată” , ca într-un posibil film al propriei memorii depozitare, întreaga operă. Costul financiar de ordinul miilor de euro ar 
putea fi mult prea mare pentru realizarea unor astfel de cărți prețioase, destinate marilor biblioteci, muzeelor, artiștilor, colecționarilor, studenților, anticariatelor, iubitorilor de artă etc. Un prim criteriu de valorizare a lucrărilor celor ce figurează în astfel de volume pleacă probabil de la cota de piață a artistului în cauză, stabilită corect de experți în domeniu, în așa fel încât gradul de importanță a operei lui pentru cultura românească să reflecte realitatea. Nu știm care este cota artistului Horea Cucerzan, acum, când el nu mai este în viață. Oricum, în sprijinul statutului său de personalitate distinctă în artele vizuale românești stau inclusiv cronicile elogioase scrise de critici recunoscuți de-a lungul timpului, ale căror texte sunt păstrate în arhive, texte dintre care, iată, câteva sunt prezente și în acest album voluminos cu titlul „CUCERZAN”: Virgil Mocanu – „Sensul devenirii stilistice”(România Literară, nr. din septembrie 1997), Corneliu Antim – „Alternative ale modernității” (România Liberă, nr din 14 august 1996), „Tenacitatea ca stil” (revista Luceafărul, nr. din iunie 1991), poetele Carmen Firan („Poezie vs pictură”, revista Luceafărul, nr. din mai 1997) și Magda Cârneci (care semnează fragmentul în română și engleză de pe coperta patru a tomului). Memorabil rămâne textul-confesiune, în deschidere, de la p.9, un fel de spovedanie a lui H.Cucerzan determinată de legătura cu Divinitatea: „Niciodată artistul complet nu va fi un executant, iar măsura operei sale( raiul său inalienabil) va lumina traseul real și ireal al pătimirilor sale, tăinuind-i piramidele bucuriilor și străfundurile suferințelor sufletești(…)”. Eternizând frica și curajul în sfinte pastorale și cupole ale smereniei, el, Demiurgul, împlinește și sacralizează opera …”. Desigur că neliniștile creației îl vor dijmui veșnic pe artist, dar acestea sunt oxigenul și apa existenței lui, focul și cerul înălțărilor sale viitoare”. Redat cu exactitate este și interviul de la p.64, semnat de Marina Preutu în „Adevărul literar și artistic”, nr. din 25 martie 1990, din care aflăm despre gestul de solidaritate intelectuală arătat pictorului de regretatul Vito Grasso, fost director al Bibliotecii italiene din București și apoi al Institutului Italian de Cultură, un intelectual de înaltă clasă, a cărui statuie o vedem astazi amplasată, în semn de prețuire, în fața clădirii acestei instituții italiene, ce-i poartă numele, de pe str Aleea Alexandru, din Capitală. În 1982 , Vito Grasso îi acorda artistului o bursă la Perugia (regiunea Umbria), în contextul schimburilor culturale româno-italiene, deschizându-i astfel pictorului drumul spre periplul italian, cu succesele de mai târziu. Abia după 1990, H.C. va putea călători liber în Italia și în alte țări. Despre reușitele sale pe pământ italian s-a scris i s-a vorbit în mass media. Iată, de exemplu, ce spunea criticul italian Eugenio Gianni, în articolul „Arteinontro. Dialogo tra artisti romeni e italiani”: „Cucerzan este poet, căci peisajul lui, cu sau fără prezența figurii umane, este expresia cea mai înaltă a poeziei.Nu întâmplător regăsim în opera sa ceea ce ni se promite: lumină din lumină. Poet și pictor al memoriei, el trăiește până în profunzime religiozitatea, manifestând astfel revelația divinului din uman și din natură”.
Eugenia Vasile/UZPR