În anul 2002, am publicat, la editura „Sinapsa”, cartea „Echilibru și dezagregare”, având ca subtitlu „Antinomia eminesciană”. Introducerea la această carte se numește „Înțelesul titlului”. Reiau aici această Introducere sub titlul „Infinirea lui Eminescu”. Termenul „Infinire” îi aparține lui Constantin Noica. Termenul sau conceptul acesta vrea să sugereze diferența dintre Infinitul cantitativ, adică spațio-temporal (S-T) și Infinitul calitativ, asociat cu valoarea. Trecător în această viață, Mihai Eminescu rămâne în Cultura noastră prin Infinirea valorii lui, care este una eternă. La sfârșitul acestei precizări, se cuvine să invocăm un vers al poetului Grigore Vieru: „De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece”.
În limbaj simplu, cotidian, fenomenul se cheamă nebunie,înnebunire. Poetul „a înnebunit”, zicea și doamna Slavici, pe care Nichita Stănescu- pe drept sau pe nedrept-nu o iartă. Noi preferăm să numim fenomenul final, din biografia și destinul lui Eminescu, dezagregarea logicii.
Ipoteza de lucru a cărții poate fi exprimată relativ simplu: nici fiecare factor explicativ, luat în considerare de către exegeți, nici suma factorilor -fie ea matematică sau nematematică-nu pot lămuri până la capăt dezagregarea logicii poetului. Acești factori sunt explicativi necesari, dar nu sunt și suficienți.
Când este vorba de un geniu -poetic și reflexiv totodată- , trebuie să mai
intre în joc un factor, unul spiritual și perfect conștient-și anume: Eminescu este unul dintre puținele spirite ale umanității care a luat în serios tema și problema Infinitului. Alte spirite ale umanității -de altfel, eminente-au găsit, pentru această temă-problemă, doar modele analogice, substitute sau surogate; în esență sau în ultimă instanță, paleative. Eminescu însă, a refuzat, cu toată ființa lui,orice paleativ.Armonia poetică superioară, cu toate tipurile sau formele ei, a fost doar o încercare sistematică de prevenție, de oprire a dezagregării logicii, care este aproape inevitabilă, dacă te confrunți total cu tema tuturor temelor: Infinitul. De aceea, Eminescu a murit la vârsta la care mor poeții.
Prin subtitlul cărții –„ Antinomia eminesciană” – am vrut să subliniem că antinomia care a marcat destinul spiritual al lui Eminescu, are un caracter generic, de aceea este eminesciană. În cazul lui Eminescu, ea are nu numai un caracter dramatic, ci și unul tragic, întrucât „dezlegarea” ei coincide cu auto-suprimarea ei, deci cu „dezagregarea logicii” și cu moartea gânditorului-poet.
În alte cazuri, ea poate rămâne în regim dramatic și se poate conserva – într-o formă blocată, atenuată sau „soluționată”, prin paleative –, până la dispariția, mai degrabă sau mai târziu, a autorului ei, din alte motive; deci, până la moartea lui naturală. Acesta este cazul lui Pascal în cultura franceză, sau cazul lui D.D. Roșca în cultura română.
Antinomia eminesciană, care la francezi s-ar putea numi antinomia pascaliană, este legată de asumarea totală a Infinitului extensiv, ca fiind disociat de finit, și pe care, poate nu întâmplător, Hegel l-a numit „răul infinit”, iar, la noi, Constantin Noica l-a definit ca pe un „cancer al finitului”.
Tudor Cătineanu / UZPR