Așa cum J.S. Bach și-a lăsat amprenta asupra tuturor tipurilor de compoziții din cele 48 de preludii și fugi, adunate în cartea cu același nume, „Clavecinul bine temperat”, așa și Geni Duță, autoarea romanului prezentat și-a lăsat amprenta personală în această călătorie printre amintirile personajelor, o călătorie imprevizibilă, alunecând din prezent în trecut și invers, plină de simboluri și uneori, cu sentimentul de deja-vu. Așa cum forma fugii bachiene nu este una fixă și scrierile Dnei Geni Duță sunt dinamice, în mișcare, cuantificabile în date esențiale, oferind o perspectivă amplă asupra unor situații de viață.
Probabil că titlul ales nu este întâmplător. Cum sunetele clavecinului sunt obținute prin ciupirea coardelor, tot așa și autoarea „ne ciupește” cu scrierile sale sufletul, analizând situații, accentând simboluri și trezind amintiri din vremuri trăite de cei de vârsta mea.
Cartea aduce în lumina rampei o perioadă în care existau ziduri, îngrădiri, cenzură. Perioada modelului nou de familie în comunism, în care se promova transferarea responsabilităţii pentru educaţia copiilor către stat și separarea timpurie a copiilor de mamă prin micşorarea concediilor postnatale. Lipsa unei relații mamă-fiu, a unui canal de comunicare între Antonia și Anton, nu fac decât să ne reamintească lipsa de respect faţă de sentimentul matern, un element care poate caracteriza cel mai bine comunismul. Părerea lui Anton despre propria mamă, această fabulare pe marginea unor relaţii imorale în cadrul familiei „O privea cu un ochi supercritic. I se părea că e prea tânără și prea frumoasă. Că poartă rochiile prea scurte și că bărbații o privesc cu un interes pe care el îl considera murdar – şi anularea tututor modelelor morale este tot o dovadă a lipsei unui sistem de valori, promovată de acea epocă.
Antonia este femeie și mamă singură, stigmatizată de o societate bolnavă, în care sterotipul influența modul de judecată, un atribut pe care îl însușește și Anton, o caracteristică ce îl marchează ca fiind diferit de ceilalți și care determină devalorizarea, „stricarea“ identității sale sociale. Mențiunea „necăsătorită” asigura o poziție codașă pe listele ierarhiei sociale și această poziție se transfera și către Anton, care considera că problema lui era „liniuța aceea care era trecută pe certificatul lui, în dreptul numelui tatălui și tăcerea discretă și aproape jenată cu care profesorii, pe vremea liceului, ocoleau întrebările despre părinți, pe care le adresau celorlalți copii. Sau privirile pe care colegii și le aruncau…”.
Și totuși, din când în când rămânea pe gânduri „La îndârjirea cu care el se străduia să mențină legătura lor la stadiul de fals-artificial, la pojghița superficială a politeții de suprafață”, întrebându-se „Pentru Dumnezeu, e mama mea! Chiar nu am nici un sentiment normal pentru ea?”.
Cu toate aceste porniri, deși își recunoștea doar lui că greșește, tânjea după prezența ei, „Nu voia să recunoască faptul că lipsa mamei era un punct vulnerabil în viața lui. Așa că rămânea la serviciu cât mai mult posibil, preluând și proiectele colegilor …”
Autoarea reușește să creioneze foarte bine relația mamă singură – băiat, o relație de tip „lasă-mă-n pace”, care pune probleme reale în navigarea către mamă – fiu adult, în lipsa unui tată disponibil. Relația lui Anton cu șeful apare, așa cum spun și specialiștii psihologi, din nevoia băiatului de a se distanța de mama sa și nevoia emoțională suplimentară pentru apropierea de un bărbat adult.
„Clavecinul bine temperat” ne aduce în atenție, în dinamică, probleme sociale specifice perioadei descrise: de la violență domestică la relații extraconjugale, de la lipsa unor valori la relații nefirești, de la abuz în serviciu la acceptare, fenomene ignorate în aceea perioadă, care la acel moment nu erau tratate ca probleme sociale.
În capitolul „UN BĂRBAT SINGUR ÎN CĂUTARE DE PRIETENI…” este descrisă invizibilitatea violenței domestice și lipsa de reacția a celor din jur, care poate fi explicată în parte de omniprezența ideologiei patriarhale, autoarea plasând controlul în mâinile bărbaților. Violența este vazută de Geni Duță prin prisma relației individului cu societatea, care e considerată un spațiu de manifestare a inegalităților sociale structurale, specifice perioadei din care vin scrierile.
„Oamenii își arată adevărata față și adevăratele sentimente la furie. Conflictele sunt cele care ne definesc, felul în care le gestionăm ne arată măsura proprie… degeaba încercăm, după ce ne-am calmat, să părem civilizați și să trecem, chipurile, peste conflict. El rămâne acolo, cu agresivitatea exprimării din acel moment…”, este concluzia autoarei, care cu o atitudine feministă consideră că atunci când bărbații nu pot să-și satisfacă nevoile conform dorințelor lor si când pot lupta, ei devin agresivi.
Volumul de față descrie foarte bine legătura cea mai importantă din viața unui copil și anume, atașamentul față de mamă, constituind „matrița” biologică și emoțională pentru oricare dintre relațiile ulterioare ale lui Anton, ca viitor adult. Deși pare o relație „nesănătoasă”, cu punți de comunicare rupte, cu un atașament deficitar, sărac din punct de vedere sentimental, asociat cu deficiențe emotionale și comportamentale care apar pe parcursul relațiilor viitoare, relația dintre Antonia și Anton este una în care se caută instinctiv unul pe celălalt, ca un fluviu de preocupări ce nu se oprește si care se revarsă dinspre mamă spre copilul adult, ajutându-l astfel să depășească momente de singurătate sau nefericire.
„Nu putea să înțeleagă de unde intuise mama că e din nou singur. Dar reîncepuse cu vizitele și cu sfaturile. Tăcea și o asculta cum încearcă să-i dirijeze viața, cum încearcă să acopere tăcerea lui cu un fluviu de vorbe care nu se mai opreau.”
Autoarea vine și contrazice specialiștii care consideră că, factorul cel mai important in crearea atșamentului este contactul fizic direct, îmbrățișările, sărutările sau mângăierile. Antonia reușește, chiar si atunci când au o relație instabilă, să intuiască starea sufletească a lui Anton, simțind când ceva nu este în regulă cu acesta, fapt ce o determină să acționeze ca atare. „Uneori… am nevoie de tine” este într-un moment dificil replica lui Anton, anulând toate respingerile, răutățile și criticile pe care le manifestase tot timpul.
O altă problemă socială, ignorată de societate și adusă în fața reflectoarelor de Geni Duță este violul, justificat de faptul că victima era sub influența alcoolului și de faptul că Antonia nu a refuzat în mod clar sau nu s-a împotrivit fizic în momentul agresiunii. Frica sau rușinea a oprit-o să reclame abuzul, autoarea confruntându-se cu tradiția realităților reprobabile care a rezistat întotdeauna mai mult decât aceea a realităților benefice. Lipsa educației sexuale, refuzul de a discuta în familie, lipsa planificării familiale sunt probleme sociale care apar discret în viața personajelor, justificând greșelile Antoniei.
„Clavecinul bine temperat” scoate la lumină, într-o poveste, cutumele comunismului.
Dacă rămâneai însărcinată, era problema ta. Dacă soțul te părăsea, era vina ta. Plăcerea ta nu conta. Corpul tău nu era al tău. Singura lecție primită de la părinți: să nu ne faci de rușine. Singura lecție dată mai departe fiicei: să nu rămâi însărcinată.
Am învățat ceva din această lectură? Da. Nu suntem vinovați întotdeauna pentru ce ni se întâmplă. Cum se termină povestea? Nu este important, așa cum ne spune însăși autoarea. Important este că Antonia și Anton se descoperă, își descoperă sufletul, aplecarea către ceilalți care au nevoie de ajutor, învață că „… timpul e cel care ne stăpânește și ne dă toate răspunsurile…”.
Maria Petrescu / UZPR București