Recenta carte a dnei Lidia Vianu, Ƙαλειδοσκόπιο/ Kaleidoscope/ Caleidoscop, vine după ce, în 2022, publicase, la aceeași editură, amplul poem în proză, de cvadruplă alcătuire, „THE WIND AND THE SEAGULL. VÂNTUL ȘI PESCĂRUȘUL. La Mouette et le Vent…”, ediție engleză-română (158 p.). Cartea a obținut recent valorosul Premiu anual de Poezie acordat de revista „Cafeneaua literară” de la Pitești, condusă de poetul și eseistul Virgil Diaconu. Anterior este autoarea unui roman și a cinci volume de poezie.
Reamintim că dna Lidia Vianu, cunoscuta profesoară de la Universitatea din București, este autoare a manualului de învățare a limbii engleze după „Metoda Lidia Vianu” (7 volume) și, din 2006, director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan (MTTLC), înființând Editura universitară online „Contemporary Literature Press” (și revista online „Translation Café”) pentru studiul limbii engleze prin literatură, care funcționează sub auspiciile Institutului Cultural Român, Uniunii Scriitorilor din România și ale British Council. A editat câteva lucrări de critică literară privitoare îndeosebi la literatura britanică modernistă și contemporană, realizând totodată și traduceri în limba română. De menționat antologiile în limba engleză din poezia română de azi, care continuă.
Comentând volumul amintit, remarcam, dincolo de un imagism deopotrivă cursiv și „ezoteric” (eminentul lingvist Gabriel Altmann, matematician și muzician slovaco-german, 1931 –2020, intuise exact, în cadrul volumului precedent, sensul „profund, poetic, fizic, ezoteric, absolut tot”), în texte/versete engramate cu „biografeme” obsedant-mărturisitoare, un mesaj inițiatic, care nu este la îndemâna unei lecturi liniare, și încercam o decodificare a intervalului 1969-2017, în ciuda persistentei atitudini de „voalare”, de „ascundere”, mai bine zis, de menținere într-o anume discreție a autoarei de beletristică, amânându-și mult timp prezența și afirmarea în domeniu. Decantând, în laitmotivele unui lirism grav, o temă legată de viață și moarte (să zicem: „bărbatul care și-a pierdut Umbra”, p. 133), textul exprima oarecum și sensul exorcizant dar și „purificator”, în sens aristotelic, al reamintirii, poeta însăși dându-ne clar indiciul subliniat, scris cu italice, potrivit căruia „Apropierea se face prin tăcere”, totul fiind „un fel de religie și de rugăciune” (v. p. 73). Religie și rugăciune…
Și de data aceasta avem a face cu un text așa-zis „mărturisitor” și „mântuitor” (valoarea terapeutică a „spovedaniei” prozastic-poematice) izvorând dintr-o experiență de viață, în aceeași opțiune/ stare de „penumbră”, totul ținând de o sensibilitate de mare discreție a poetei care, în acest fel, prin eludarea preciziei, a exprimării „zero”, de tip tranzitiv, își apără amintirile scumpe din viață, care încep cu anii copilăriei în care, în loc de jucării, copila își dorea „cristale colorate”, roșii, albastre, verzi, fiecare culoare exprimând bucuria unor etape: „Roșu: fericită. Verde: iubesc. Albastru: zbor.” Dar, din păcate scrie autoarea, „nu le-am avut de-adevăratelea niciodată.” Ei bine, tot acel „mozaic imaginar (…) se odihnește în mine în această prea scurtă clipă a vieții mele.”
Dacă mai amintim și moto-ul cărții (din Biblia de la 1688), așezat sub formă strofică, impresia generală și sensul exact al evocării nu numai că ne sunt accesibile, dar putem realiza și tonul evocării, care totuși este, până la urmă, cu încredere și deschidere către Lumina revelată de registrul caleidoscopic al rememorării (precum în finalul volumului amintit, din tot dolorismul rememorării rămânând „Lumina și o carte”): „Și va șterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor /și moartea nu va mai fi încă;/ nici plângere, nici strigare, nici durere/ nu va mai fi încă,/ căci cele dintâi s-au dus.” (Apocalipsa 21:4, Biblia lui Șerban Cantacuzino). Se vede de departe intrarea în rezonanță nu numai cu spiritul paulin dar, în general, cu tonul de litanie, de pacificare spirituală prin asumarea preceptelor biblice, de unde sensul redempțiunii vizat de întreaga scriere, un „văz” special în profunzimi onto-cosmice, până la a întrevede instanța divină și a înțelege, dintr-o perspectivă finală, inexorabila lege a existențialității, cu precădere condiția umană.
Cu „episodul 2” suntem deja martorii unei biografii concrete, aflând că adolescentul „Gilbert (autorul unui volum de poezie de o mie cinci sute de pagini, n.n.) și-a dorit să mă ia de nevastă atunci când eu aveam paisprezece ani, iar el cu șapte luni mai mult decât mine. Șapte e numărul meu norocos. M-am născut într-a șaptea zi a celei de-a șaptea luni, în anul o mie nouă sute patruzeci și șapte.” La șaptesprezece ani, băiatul îi prevedea „un bărbat cu ochii verzi”. Dar „ochii verzi ai lui Phil așteptau” și dintr-un nou „episod” aflăm că „Phil era redactor la revista „Viața Literară”, cu redacția la stalinista Casă a Scânteii. Așa ne-am cunoscut.”(3). Era prin 1984 când „avea o fetiță de trei ani”, de vârsta acelui Gilbert care „mi-a trimis prima lui scrisoare de dragoste”. Legătura cu Phil începe după publicarea a vreo cinci articole în revista amintită. Și astfel amintirile se succed nu neapărat în cronologia lor trăită, ci într-o desfășurare a reamintirilor asociative, un fel de proustianism psiho-comportamental, evocându-se excursia, la nouăsprezece ani, de la Mănăstirea Văratec împreună cu niște prietene, Helen și Hemera din partea locului, apoi revenind la scena când la patru ani adormea cu cartea de povești exotice alături („la patru ani, cititul este o inițiere solitară în misterul și puterea semnului scris”). Din nou, revenirea la amintirea de la Văratec, unde primește o scrisoare de la Gilbert, colegul de școală de la paisprezece ani și camaradul de „club literar”. Dar nu a fost să fie, mai târziu va afla de la diriginta băiatului că Gilbert o iubea mult, de vreo cinci ani chiar… Era „prima scrisoare de dragoste din viața mea, și ultima”… Revin imagini din copilărie, cu tatăl adorat citindu-i povești, care avea pentru copilă „mai mult decât grija de părinte”, apoi moartea tatălui, pasionat de cardiologie, la „Caritas”, când naratoarea, după patru ani de predare la un liceu („de coșmar”), devenise deja, prin concurs, asistentă la Catedra de Engleză a Universității din București. Va avea o fetiță, pe Alma, care, iată, conduce mașina în care se află, trecând pe lângă vechiul spital Caritas. Fiica Alma, care poartă ca studentă halatul alb al bunicului, va fi peste șase ani doctor ca și tatăl ei. Povestirea sare șase ani mai târziu când Alma trece cu succes examenul de medic rezident la Cluj, de unde cu mașina, la întoarcere, merg să viziteze ruinele cetății Slimnic. O nouă scenă narativă privitoare la procesul intentat de mamă pentru recuperarea casei/ vilei, „naționalizată de comuniști în 1940”!, desigur e vorba de naționalizarea din 1949, din 1950 spațiul fiind închiriat unor „stimați muncitori!” („un bloc și o vilă, construită de strămoșii mei” cu parter și două etaje), în care funcționau acum un cabinet medical, o editură și o firmă de construcții. Vila fusese cumpărată de o chiriașă, femeie de serviciu la Tribunal, care, cunoscând „toate șmecheriile sistemului, s-a înstăpânit”. Bunica fusese împinsă în odăița cea mai mică, iar povestitoarea nu revăzuse apartamentul din 1971, de la moartea aceleia. Intră în scenă fratele mamei, „unchiul Emanuel”, iar protagonista are patru ani. Cu el și cu bunica, altul era farmecul copilăriei. Și din nou revenirea la proces, la Gilbert (la 53 de ani, constatându-se „am greșit, fiecare în felului”), la verișoara lui (colegă de facultate) revenită de la Washington, unde tatăl fusese „persoană oficială importantă”, și măritându-se cu un băiat „cu ochii negri și vocea molcomă” de care va divorța, după care, răvășită și alienată, se va sinucide. Se revine la anii de studenție, având colege pe Helen, devenită profesoară la un liceu, și pe Hemera, oprită asistentă la Catedră (tatăl, fiul unui om politic de dinainte de război, va fi arestat din motive politice, fiica urmând școala ca fiică de „deținut politic”). Gilbert poetul vine și el să le ofere „ultima lui carte”, cu postfața eroinei noastre. Amintiri din studenție, concursul pe postul de asistent, după trei ani de la absolvire, anularea concursului și întoarcerea la liceul nr 38, cu ședințe de partid, directori terorizanți, bârfe în cancelarie, intrigi… Phil se căsătorise, dar iubirea pentru ea nu încetase, i-o mărturisește chiar ca „om în vârstă”… Și apoi anul de liceu petrecut la Berkeley, la Universitatea din California, apoin în 1991, când cu o bursă Fulbright studiase la University of New York, având-o alături pe Alma care studia spaniolă și biologie, lipsa de socializare (reținem magazinele de pe Telegraph Street cu „multitudinea de cristale colorate, care se vindeau la tot pasul”) și iar revenirea la vârsta de șapte ani, la școlărița cu ghiozdan și tăbliță, la fiica Alma care va urma același liceu ca mama și Gilbert, la sărbătorirea Crăciunului în familie înainte de comunism, după 1947 fiind interzis. Și din nou referiri la mai vechiul prieten Gilbert, care-i spune că „am îmbătrânit amândoi. Eu, una, semăn cu Tata atât de bine”. Mai există și un Estefan, coleg bun, săritor, cu ani buni petrecuți la Paris. Ei bine, acest Estefan – devenit scriitor notoriu ajuns director al Institutului de Filologie – este tatăl Almei. El dă numele fetei, urmând o cutumă onomastică a neamului. Dar de la trei ani, Alma va avea pentru mulți ani un nou tată, pe inginerul Marcu, cunoscut încă din studenție. În mai multe episoade, desigur, intercalate, avem povestea cuplului, mai întâi cu excursia în Bulgaria, apoi legătura maritală de la București, tinerețea oarecum acceptabilă, căsnicia cu multe plăceri, până la căderea soțului în alcoolism și subtilizarea banilor familiei, ceea ce va duce la despărțire.
De observat că, față de volumul precedent, poematic, în care observasem figurile retorice ale „ascunderii”, minimei devoalări, în general ale „discreției”, în proza memorialistică scrisă la persoana întâi din „Caleidoscop” (toate „biografemele” se pliază exact pe viața autoarei), autoarea a lăsat deoparte anumite „încifrări”, cu trimitere la fie ezoterologie ori numerologie, mărturisindu-se cititorului ca unui duhovnic, într-un confesional de senectute, cu atât mai prețios cu cât sensul mai general este acela de „mântuire”, de „eliberare”, de „despovărare”. Încă de la început, autoarea își propune cu rigoare: „Nu trebuie să uit absolut nimic. Despre toate voi scrie cândva.” (ep. 105).
E clar că autoarei i s-a clarificat, de la un timp, dar nu prea devreme, ideea că totul va trebui mărturisit într-o carte. Așa după cum suna ultimul verset al volumului precedent: „Atunci când Flacăra la noapte va arde, din tine și din mine va rămâne – Lumina și o carte.” (DuhUmbră Aură Flacără Lumină). Și credința că, dincolo de extincție, există un univers (Etheronom) căruia îi aparțin și atomii corpurilor trecătoare, forțe după principiile cărora ne va fi hărăzită altă existență, deocamdată necunoscută („Sunt în noi atomi din tot universul./ Șansa de a ne reface exact ca acum este nulă.”). Cu alte cuvinte ideea de consubstanțialitate in aeternum, pe care o găsim încă în motto-ul părții a doua, The Wind and the Seagull/ Vântul și pescărușul…
Iată, bunăoară, din episoade destul de disparate (care cuprind mai mult decât intervalul 1969-2018, cadru temporal în volumul precedent), dar urmând o logică interioară a epicii episodice, evocare relațiilor cu bărbații din viața autoarei, de la adolescentul Gilbert, poet care o ceruse în căsătorie la paisprezece ani, dar care se va căsători cu Felicia (romanul începe cu excursia de la Văratic, făcută împreună cu bunele prietene colege Helen și Hemera, la relația cu un coleg mai în vârstă, poet recunoscut pe nume Estephan, căsătorit de conivență cu Gloriana, o unguroaică, devenit VIP cultural, director-general al Institutului Național de Filologie, căruia îi va traduce o carte, foarte apreciată în Occident). Memorialista reține cuvintele acestuia precum un motto al viitoarei sale vieți: „Pe tine n-o să te mai iubească nimeni niciodată? Oare tu îți alegi bărbații, ori te aleg ei pe tine?”(ep. 87).
Apoi relația conjugală mai îndelungată cu inginerul Marc (cu toate păcatele lui, alcoolism, afemeiat, subtilizator de economii etc., Marc „fusese chiar singurul care a contat”, împreună „scăpaseră de grija de a ne căuta perechea” – ep. 171, 107). Un rol important l-au avut în viața protagonistei Phil, redactor la „Viața Literară”, cunoscut în 1984, pe când ea avea o fetiță de trei ani (acuzat de „atitudine dușmănoasă față de patrie” și devenit călugăr, ep. 42), pe care „l-am ales eu” („nu el pe mine ca alții”), dar, în primul rând, trebuie amintit profesorul-asistent de la Catedra de engleză Den-Disco, conducătorul lucrării de licență cu care, studentă de 20 de ani, fusese la o conferință la Stockholm, considerat „unicul”, mai în vârstă cu paisprezece ani. Den-Disco rămăsese în străinătate, transfug undeva pe o plajă de la Mediterana (scena îmbrățișării de la 18 iunie 1969 din poiana de la Snagov, prilejuită de excursia cu fetele, sau revederea târzie din Grădina Icoanei, la bătrânețe, sunt greu de uitat!). La un moment dat, protagonista aude vocea asistentului fugar Den, amintindu-și de îmbrățișarea de la 22 de ani, de la Snagov, cel care i-a mărturisit că „ești tot ce mi-am dorit în viață”: „Caleidoscopul amestecă. Am fost – sunt – voi fi. Am fost fotograf. Am fost profesor. Am fost cititor. Am fost viu. Am fost fără tine. Acum ne unim. Roșu – Verde – Albastru. Vom fi Caleidoscop. E vremea noastră. Sufletul.” (ep. 176, p.527).
„Nu pot așterne incidentele cronologic. Se rostogolesc toate deodată într-un mozaic. Mă simt copleșitor de prezentă acum, când îmi trăiesc toate vârstele deodată.” (ep. 34), scrie autoarea acestui tulburător roman cu caracter caleidoscopic. De aceea, consemnarea proustiană a vieții trăite, în episoade frizând fragmentarea mărturisirii după ineluctabile și imprevizibile predispoziții ale rememorării, se desfășoară pe o largă plajă evenimențială, cu scene de viață și întâmplări din familie, din relațiile cu puținii prieteni, îndeosebi cunoscuții din cadrul Catedrei de Engleză (Universitatea la care preda cursuri postuniversitare vis-a-vis de Academia Militară, schimbând până acolo două autobuze). Își susținuse doctoratul și devenise profesoară, după patru ani de liceu plini de intrigi și abuzări, chiar la adresa feminității sale. Iată-i, apoi, pe colegul de catedră Estephan (bine crescut, „dar cu apetit pentru oamenii de Partid cu față umană”), pe profesorul Hypnos (care, deși o amână un an, o va ajuta efectiv la obținerea doctoratului), pe odiosul profesorul Pin, secretarul de partid al catedrei, mână în mână cu Securitatea (o femeie implantată acolo), care, prin interpuși, îi solicitase colaborarea („informatoare, să-mi torn prietenii”!). Va fi chiar șantajată pentru o relație închipuită cu Hunter, americanul care lucrase câțiva ani în cadrul catedrei, dar protagonista nu va derapa, dimpotrivă va refuza să semneze odiosul angajament. Aflăm astfel că „din catedra de Engleză profesorii fugeau în străinătate ca gângăniile către lumină. Lumina Apusului.”(ep. 52)…
În ciuda tuturor acestor amintiri care se învălmășesc, există totuși un sens al decantării lor, al alegerii bobului de grâu din grămada de secară, autoarea exprimându-și recunoștința pentru Decanul „care m-a făcut universitar”, pentru Hillard care a dus-o pe copilă în Anglia, în ciuda Cortinei de Fier, pentru Den-Disco, conducătorul lucrării de licență”, „pentru profesorul care m-a luat la doctorat, pentru omul care mi-a dat un copil (Estephan)” etc.
Mai aflăm date despre familia sa (mama – profesoară, dedicată menajului și creșterii copilului, tatăl – medic cardiolog, mort în urma unei comoții cerebrale), despre grădinița cu program prelungit, la care se ducea singură, rămânând zile întregi acolo și despre multe întâmplări din copilărie, adolescență, tinerețe… Dar și despre Alma, care devine doctoriță, ca și bunicul, purtându-i halatul alb (la îndemnul mamei de a nu se mai certa cu Marc, fiica îi scrie că nu are „nimic în comun” cu el, „decât aceste certuri”). Foarte interesante însemnările tatălui (despre venirea sa în București de la Iași, tribulațiile căutării unui serviciu, povestirile despre tâlharii-haiduci care atacau trăsurile etc. etc.), dar și schimbul de scrisori dintre mamă și fiică, Alma devenind o femeie matură, capabilă să judece pe tatăl adoptiv Marcu căzut în băutură și care-i scosese din bancă banii rezervați de mamă pentru pregătirea sa școlară.
Găsim, de asemenea, multe informații despre abuzurile regimului comunist din perioada postbelică, naționalizarea vilei (veche de câteva secole, începută de ceasornicarul Mann, din oastea lui Mihai Viteazul!) în care trăiau bunica, unchiul Emmanuel și familia sa, plecarea acestora din propria casă, anii de școală, prima ieșire în afară, la 17 ani (în Laponia). Multe episoade se referă la deplasarea în America, la San Francisco, unde, în două rânduri, profesoara beneficiază de burse Fulbricht. Alte episoade privesc evenimentele trăite în regimul comunist (anii „de pionierat” când „uram școala”, revoluția din Ungaria din 1956, războiul din Israel, invadarea Cehoslovacia de Rușii și sateliții Tratatului de la Varșovia, din 1968, cutremurul din 4 martie 1977, înfometarea populației și frigul din locuințe din anii ’80, urmărirea draconică a populației de către nenorocita Securitate a lui Ceaușescu, România devenită un „lagăr de muncă”…).
„Nu m-am schimbat. Am rămas același copil de cinci ani care a cules zmeura și altcineva i-a mâncat-o” (ep. 40), scrie autoarea, referințele la casa pierdută a familiei nefiind puține. Sunt reproduse chiar depoziții făcute în fața instanței atât de proprietăreasa nouă, femeie de serviciu de la Tribunal care cu relații și tot felul de mașinații, tertipuri avocățești reușise să intre în posesia casei, înstăpânindu-se acolo vreme de 20 de ani, până la deschiderea acțiunii de retrocedate, când casa va reveni familiei. Dar bunica va muri, de asemenea unchiul iubit Emmanuel, iar cartea se sfârșește cu vizita făcută la casa acestuia din Dealul Mitropoliei, care „acum este din nu a noastră”, retrocedată „după patruzeci de ani de comunism și treizeci de ani de postcomunism”. Neavând bani „s-o reconstruim”, notează autoarea, casa a fost închiriată „pentru o vreme”. Acolo trăise Bunica, acolo sus era camera lui Emmanuel, care o încânta pe micuța care nu avea nici trei anișori cu povești și albume, neuitat fiind albumul cu picturile lui Chagall care scrisese: „Pictorul își pictează sufletul. Singura țară cu adevărat a mea este țara din sufletul meu. Acolo nu îmi cere nimeni pașaportul, toate străzile îmi aparțin, doar că pe ele nu sunt case. Au fost distruse în copilăria mea.” De unde oamenii și cuplurile zburătoare prin văzduh, fericiri imponderabile pentru personajele chagalliene…
Revenind să vadă casa lui Emanuel („chemarea casei”), autoarea/ „cea mai dulce nepoată” își aduce aminte de caleidoscopul spart, dar oricâți bani ar avea acum „cu ei nu pot cumpăra viața prizonieră într-un Caleidoscop”: „Tot ce poți face este să te rogi ca, atunci când Caleidoscopul prinde viață iar [și iar, și iar], să te regăsești pe tine. Înăuntrul lui.”
*
Metafora-simbol a „caleidoscopului”, instrument optic cu etimologie grecească – un fel de „metaforă obsedantă”, cum ar zice Charles Mauron în cartea sa de psihocritică (între psihanaliză și critică tematică) „Des métaphores obsédantes au mythe personnel” (1962) -, care dă titlul cărții, este una structurantă, întregitoare și destul de expresivă. Imaginea reiterară a „caleidoscopului” , în cadrul unei bogate rețele asociative, de bună seamă ar fi o „matrice” imaginativă a ceea ce psiho-criticul Ch. Mauron numește „mit personal”.
Ea poate fi urmărită de-a lungul scrierii, în varii momente ale biografiei, dezvoltând, oarecum, un „complex” sufletesc al reamintirii și „recuperării” vieții, timpului pierdut. Astfel, aflăm încă din primele pagini că, încă din copilărie, autoarea avea o atracție deosebită pentru scoici și „pietre prețioase”, se retrăgea în colțurile camerei „petrecând în lumea feerică a jucăriei” (rolul protectiv al pietrelor prețioase vine de departe în istoria umanității, amintim doar „turcoazul” cu virtuțile lui magic-protective din Egiptul faraonic). O vecină, Layla, fata „cu cocoașă”, care va muri în urma unui incendiu, îi dăruise, cu prilejul unui Crăciun: „când mă uitam la el, parcă mă scufundam în nenumărate realități paralele”. Nicio altă jucărie nu exercita asupra fetei o atracție „atât de tare”, dar bucuria a ținut doar o săptămână, căci, șapte zile mai târziu, caleidoscopul i-a scăpat din mâini („m-am uitat îndelung la cioburile colorate”). Ce semnificație mai profundă va avea caleidoscopul în viața autoarei, aflăm din același fragment memorialistic: „Sufletul meu mă bântuia la fel cum mă urmărea caleidoscopul făcut cioburi. Nici nu-mi dădea prin minte că îl voi elibera, cândva, la bătrânețe. În englezește” (ep.86). Așadar, o „eliberare” târzie a sufletului prin imaginea-simbol a caleidoscopului…
Jucăria respectivă devine, dincolo de rolul ludic de distracție prin jocurile de oglinzi dinăuntru, un fel de „amuletă”, de obiect optic fascinant cu virtualități elevate, de evaziune/ călătorii în spații feerice și lumi paralele. La împlinirea vârstei de doi anișori, mama îi cumpără fetiței Alma nu mai puțin de cinci caleidoscoape, pentru că, în caz că unul s-ar sparge, să aibă imediat altul la îndemână („nu vroiam să treacă prin ce trecusem eu”). Acum, când fata e deja medic, mama le păstrează în sertarul biroului, simțindu-se în siguranță: „Culorile sunt lumile sufletului meu. Am să le țin până când vine vremea. Până când am să înțeleg ce legătură este între mine și Toamnă, între Den-Disco și dornail.” (ep. 87).
La un moment dat, într-o confesivitate tranzitivă, autoarea ne lămurește pe deplin în privința aceasta, mărturisind că „viața mea întreagă este un caleidoscop” (ep.147), însă „un Caleidoscop spart” (ep. 172). De unde se înțelege destul de clar că aceste „peisaje” rememorative, pe care noi le-am numit «episoade», „nu sunt povestiri. Sunt priveliști ale sufletului. Fragmente din ființa mea. Un Caleidoscop.”
Prin urmare, vorba autoarei din ultimul „episod” cu nr. 177: „Sfârșitul sfârșește și începutul începe. Un lucru este necesar ca să ne bucurăm de viața Caleidoscopului: Lumina. Dacă Lumină nu este, nici culori nu sunt.” Căci, după „o viață de amintiri și așteptări”, acum, privind în urmă, eul mărturisitor constată că „m-ai adus aici în pragul neființei, ca să mi le dai pe toate. Înzecit. (…) Abia acum văd altfel decât cu ochii. (…) Caleidoscopul ne învață să slobozim în noi Lumina. Amândoi, din Lumină am plecat și în Lumină ne vom întoarce.” Și ultimele rânduri rămase și în textul românesc tot în engleză, sugerând cu aceeași discreție un mesaj inițiatic, aproape încifrat, poate de la Den-Disco, desigur mărturisitor : „When thou hast dne, thou hast not done. For I have more. Love, D.” (care s-ar traduce cam așa, oarecum sibilinic, dar cu un punct forte pe Love/ Dragoste: „Când ai făcut, n-ai făcut. Căci am mai multe. Dragoste, D.”
Dintr-un episod final, înțelegem că scrierea nu este decât viața unui universitar pe care „profesia l-a făcut fericit”: „Am studiat, i-am citit pe cei mai recenți autori britanici, am predat cursuri interactive”, lăsând în urmă un „programul masteral”, o aventură „fascinantă” (MTTLC). A scris „Censorship in Romania” (Editura Southern European Press”, 1997), despre care un profesor american a evidențiat pe copertă „O carte ca asta nu am mai citit. Puține cărți sunt atât de răscolitoare”, o carte cu „scriitori vii”, intervievați și prezentați cu opera, care „tocmai scăpaseră din comunism”, unii foști disidenți, persecutați de securitate, urmăriți, interziși. (ep. 173). A tradus în engleză cartea lui Eugen Simion, „The Return of the Author” (Northwestern University Press, 1998), nominalizată pentru Scarglione Translation Prize. Sute de autori contemporani, fie în engleză, fie în română, au fost traduși în „Contemporary Literature Press”, apoi peste o sută de poeți români și englezi în ediții bilingve.
Desigur, simțul lingvistic al profesoarei Lidia Vianu este pretutindeni prezent, de unde și unele englezisme, sintagme și chiar citate, de care însă nu se face caz, romanul fiind scris nu numai inteligent și conceput într-o formă originală, dar oferindu-ne prilejul de a cunoaște viața interesantă a unui om, recte a unui profesor, pe parcursul a mai bine de o jumătate de secol și, odată cu aceasta, societatea românească în forma comunismului celui mai întârziat din Estul Europei și a postcomunismului din deceniile ce au urmat „loviturii de stat” din 1989, mascată sub forma unei „revoluții populare”, o tranziție deloc „justă” (de inerțiale și remanente prejudecăți stângiste) care nu se mai termină nici după trei decenii și, ceea ce este mult mai grav, în expectativa unui Occident/ Uniuni Europeană care ne-a „copleșit” cu binevoitoarele măsuri și intenții, ținându-ne însă (viței buni de tăiat!) la poarta intrării în Schengen… Vorba autoarei: „Am crezut că, după căderea regimului, totul se va schimba. Am avut cu toții un moment de entuziasm.” Însă, „unii dintre noi „s-au catapultat din stânga extremă – aceea cu funcții și putere socială – în dreapta extremă. Securitatea nu moare.”
După șapte ani de lucru la cartea „Censorship in Romania”, care cuprindea „vocile celor mai buni poeți și prozatori români, care se fac auzite în lume pentru prima data”, autoarea va fi întâmpinată de unii confrați cu un egoism specific spiritelor mărunte. Deziluzionată rămâne și în urma vizionări unui interviu luat de jurnalistul Archer scriitorului Estephan, ironizând apariția manualului de engleză al autoarei („apă de ploaie”), clipă din care tatăl fetei i-a rămas „străin”. Același Estephan, „VIP al vieții culturale”, tradus de autoare, își va lansa, într-o scenă din final, cartea de poezii, cu prilejul expoziției cu tablouri și sculpturi organizată de Alma, fiica lui.
Un lucru este evident: dincolo de consistentul poem în proză „The Wind and the Seagull / Vântul și Pescărușul” / La Mouette et le Vent… (2022), romanul confesiv în text bilingv, „Καλειδοσκόπιο/ Kaleidoscope/ CALEIDOSCOP”, este o reușită indimenticabilă, care înglobează într-o țesătură artistică modernă o mărturie de viață substanțială, deopotrivă fluentă și plină de referențialități biografice, din care se poate deduce exact contextul social, cultural și politic al cronotopului ce înglobează intervalul evocat în volumul precedent, acum renunțându-se la poeticitate în favoarea unei memorialistici vii, unei epici consistente, palpabile, carnale, uzitând de varii mijloace de realizare artistică.
Zenovie Cârlugea
Un comentariu pentru “Lidia Vianu: „ƘΑΛΕΙΔΟΣΚΌΠΙΟ/ KALEIDOSCOPE/ CALEIDOSCOP” – Parallel Texts”
Mulţumesc Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România pentru publicarea eseului criticului literar Zenovie Cârlugea despre romanul meu:
https://uzpr.ro/14/11/2023/lidia-vianu-ƙαλειδοσκόπιο-kaleidoscope-caleidoscop-parallel-texts/
ZENOVIE CÂRLUGEA
Caleidoscopia romanului-confesiune : LIDIA VIANU: „ƘΑΛΕΙΔΟΣΚΌΠΙΟ/ KALEIDOSCOPE/ CALEIDOSCOP”
Parallel Texts. Ediție bilingvă. Editura EIKON, București, 2023, 531 p.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. The Union of Professional Journalists of Romaniawww. uzpr.ro 15.11.2023.