„Dragi prieteni, n-aș fi vrut niciodată să scriu acest text. Destinul a făcut să fie așa. Și cum orice întâmplare are un tâlc, poate că și sfârșitul vieții pământești a profesorului Alexandru Surdu ne vestește că, undeva , nevăzută, încearcă să licărească o lume nouă. Mai frumoasă, mai bună, sau, din contră, mai cruntă, mai tragică, noi nu știm. Să mergem zile astea la Biserică și să aprindem o lumină pentru sufletul profesorului Alexandru Surdu”, scriam în urmă cu un an, la 11 septembrie 2021 cu ocazia comemorării unui an de la plecarea la stele a unui mare Învățător al Neamului, atunci când am sfințit și Crucea de marmură și Placa de granit de la mormântul său, de la Cimitirul Bellu, Aleea Academicienilor. Scriam și semnam: „Vă îmbrățișez frățește, M.N.”. Puțini au răspuns atunci invitației mele de a-l onora pe profesorul nostru de filosofie. Mult mai puțini chiar dintre aceia care au beneficiat din plin de bunăvoința și de generozitatea Domniei-sale, toți, fără excepție formați profesional la Școala și sub îndrumarea sa filosofică.
La doi ani după acest trist eveniment, sâmbătă 10 august 2022, situația s-a repetat la indigou, aș spune. Cu excepția unei familii de suflet a profesorului, ce-i păstrează încă vie amintirea și care nu uită de îndatoririle creștinești, firești în aceste ocazii, nimeni de la fosta Instituție academică pe care Alexandru Surdu a slujit-o cu devotament timp de peste 25 de ani, și căreia i-a împrumutat ceva din firea sa romantic-revendicativă, nimeni de la fostul For științific central al Țării, și nici chiar de la Patriarhia Română, instituție ce a căpătat și prin strădania sa recunoaștere academică, nu și-a adus aminte să-i aprindă o lumânare, ori să trimită măcar o simbolică jerbă de flori la mormânt. Așa trece gloria lumii, spuneau romanii și multă dreptate aveau. Iar această pildă nu este singulară. Se pare că recunoștința e floare rară pe la noi și că, pentru om de rând sau cărturar, nu amintirea contează, ci mai degrabă egoismul și pizma.
Și totuși… Pentru eternitate, Alexandru Surdu (24 februarie, 1938, Brașov – 11 decembrie, 2020, București) rămâne cel mai important filosof contemporan, autor al unei opere inegalabile, poate chiar ultimul creator român al unui „sistem filosofic” original, Filosofia Pentadei, lucrare în șase volume (ultimul, Filosofia Realului, nefiind încă publicat) ce depășește timpul prezent și care îl face egalul unei lungi serii de filosofi enciclopediști de la noi, de la Cantemir, la Hasdeu și Eminescu, și de la Titu Maiorescu, la Lucian Blaga și Constantin Noica.
După vremuri și întâmplări ale sorții, Alexandru Surdu a fost, pe rând, cercetător la Centrul de Logică, bibliotecar, etnograf, psiholog, estetician și meloman rafinat, dar și jurnalist cultural, cu peste 4 decenii de activitate publicistică la activ. Timp de peste 3 decenii a făcut parte din cel mai înalt for științific al țării, Academnia Română, o vreme fiind și vicepreședintele acestei instituții. A scris mult, a și tipărit (adesea în regie proprie) cam tot de a avut de comunicat posterității, dar a și avut ghinionul ca, după moarte, să se repete, „cazul” Noica, în sensul că unii dintre „apropiați” i-au refuzat, prin omisiune, „ultimul cuvânt” în materie de filosofie.
De-a lungul a peste trei decenii, cât a dominat cultura și filosofia românească, profesorul Alexandru Surdu s-a străduit, și ne-a insuflat și nouă, foștilor săi discipoli, acest sentiment, să demonstreze că filosofia este o știință vie, chiar plăcută și folositoare, după sintagma foarte îndrăgită de Domnia sa, și care a folosit-o și ca titlu al unei cărți aniversare, Filosofia ca o sărbătoare. La fel, a dedicat un întreg ciclu publicistic Vocațiilor filosofice românești, încheiat parcă intempestiv și premonitoriu, la al 13-lea volum. În mod fericit, în ultimul an de viață, Alexandru Surdu a fost răsplătit de UZPR și cu Diploma și Trofeul Eminescu Jurnalistul, o recunoaștere a publicisticii sale dedicate impunerii, în conștiința publică, a Poetului Național, ca un mare filosof de factură kantiană. În cazul său, „Bufnița Minervei” a avut și menirea de a ne stimula aducerea aminte.
Chiar și judecând după aceste succinte aprecieri, nu putem să nu constatăm că, în filosofie, Alexandru Surdu a avut destinul lui Epimenide. Dacă Zeul Chronos s-ar ține de cuvânt și ar întoarce înapoi roata timpului, ne-am putea trezi într-o zi cu bătrânul profesor reîntors din disputele filosofice cu anticii, glorios ca și „leii deșertului” și cu fruntea albită de pulberea grea a Gândirii, gata să ne ofere un răspuns lămurit la eterna întrebare: Ce este Ființa? Desigur, răspunsul îl avem deja: Ființa este durata ajunsă la desăvărșire (Teoria Ființei, București, Editura Academiei Române, 2020, p. 23), dar poate că profesorul ar dori, în stilul său ironic-îngăduitor să-i trimită pe cei mai neîncrezători, direct la mormântul lui Noica, de la Păltiniș, pentru confirmare.
A fi înseamnă a gândi, ne spunea adesea profesorul Alexandru Surdu, iar opera sa filosofică, impregnată de referirile despre Ființă, ne pune pe gânduri. Oare care este locul (toposul) figurativ pe care se situează Ființa, pe tărâmul Existenței?
Marian NENCESCU