Între cercetătorii cei mai atenți, profunzi și laborioși ai vieții și operei lui Marin Preda, numele criticului și istoricului literar MARIN IANCU se recomandă de la sine. O reală pasiune exegetică, însă, o avem în cele câteva ediții de până acum privitoare la personajele care populează opera marelui prozator. Amintim, astfel, „Personajul în opera lui Marin Preda” (1995), „Marin Preda. Amintiri, reflecții, confesiuni” (2010), „De la Siliștea-Gumești la „Cheia” Rosetti. Dicționarul personajelor lui Marin Preda” (2013; 2019), „Marin Preda, el însuși. Antologie de reflecții, opinii literare, confesiuni și pilde morale” (2013; 2019), „Lumea personajelor lui Marin Preda” (2021).
În același format academic precum precedenta, noua lucrare LUMEA PERSONAJELOR LUI MARIN PREDA (Editura „Univers Enciclopedic”, Prefață de Mircea Popa. Postfață de Stan V. Cristea, 2023, 532 p.) extinde lista acestora până la aproape o mie de fișe (față de cele 936 din lucrarea precedentă), „înregistrând o cuprindere cu mult mai amplă a personajelor din opera literară a scriitorului, prezențe de toate felurile, de la personaje principale, secundare sau episodice, la personaje cu simplu rol de acoperire, doar aparent pasagere, în măsură să poarte însă în ele germeni ai unor structuri ce nu pot fi ignorate.”
În principal, este vorba de „recuperarea” unui număr considerabil de personaje din nuvelele și povestirile prediste, dar și din încercarea de roman „Întâia moarte a lui Micula Mircea” (episoade publicate postum, în „Tribuna” (31-35/ 1981) și „Viața Basarabiei” (Chișinău, nr. 1-7/ 2002-2003), precum și, prin extinderea cercetării, din piesa de teatru „Martin Bormann”, din romanul autobiografic „Viața ca o pradă” (unde regăsim numele unor dascăli, colegi de școală, scriitori, gazetari etc.). Autorul tinde, cum deja observam, cu o scrupulozitate și rigoare de înalt didacticism, la catagrafierea exhaustivă a personajelor din opera marelui scriitor. Nu de mult, cronicarul literar Florin Șindrilaru aprecia corect scriind despre ediția anterioară, din 2021: „Marin Iancu este un spirit didactic, e critic și istoric literar, scriitor în toată puterea cuvântului. Este și o minte bine organizată, stăpânind marțial și magistral multiple forme de textuare.” (Lumea personajelor lui Marin Preda, în „Viața Românească”, ediția 7-8/2022, fragmentul pe coperta a IV-a din această).
Cele aproape 1000 de fișe, redactate după cutuma teoretică îndeobște recunoscută a unor dicționare similare, conțin „descrierea personajelor” sub forma unor texte de factură „explicativ-eseistică”, de mărimi diferite, de la câteva rânduri la zeci de pagini, în funcție de statutul fiecărui personaj, sugerând în acest mod „itinerare eficiente de lectură, o strategie precisă de generare a unei rețele impresionante de interferențe și de surprindere a poziției personajului la nivelul textului literar.”
De la regimul biografic și social al personajului, articolele merg spre „indicii privind direcțiile sale de acțiune” și, în paralel, „relațiile cu alte personaje”, proiectând astfel personajul respectiv „pe pânza largă a conflictului epic” și relevând, în acest fel, interesul și atracția prozatorului față de „peisajul uman” și, deopotrivă, față de „problematica socială”. Totul este însoțit de note, ipoteze și considerații vehiculate de critica literară „cu accentul pus pe diversele particularități în măsură să lumineze portretul emblematic pentru categoria umană a personajului, pentru originea sa socială, semnificația numelui, dimpreună cu o mulțime de comentarii privind aspectul fizic și moral, fapte, relații, limbaj și comportament specific naturii sale ficționale”. Nu lipsesc din fișele respective citate din textul predist, privind în general trăsăturile fizice și cele morale, atât cât acestea pot contura exact imaginea personajului catagrafiat. Unele articole sunt de-a dreptul eseuri extinse, chiar pe zeci de pagini, grație unui spirit analitic care, convocând autoritatea vocilor critice în materie, ilustrează un profesionalism „de catedră” (spunem asta, întrucât autorul vine din rândurile acelui corp didactic strălucit, de la care, prin vârfurile cunoscute, școala românească a beneficiat de cele mai reușite manuale de limba și literatura română, de gimnaziu și liceu). Astfel, „fișa” personajului Ilie Moromete se întinde pe 20 de pagini (250-269), a lui Niculae Moromete numără peste 13 pagini, a lui Victor Petrini peste 16 p., a Matildei 6 p., a lui Călin Surupăceanu peste 9 p. ș.a.m.d.
Se poate ușor consulta și urmări vreun personaj, grație Indicelui de nume (Indexul personajelor, pp. 479-491, în total 944), urmat de o „schiță orientativă de încadrare tipologică” denumită „Lumea personajelor lui Marin Preda” (pp.493-501), urmată de secțiunea de „Note și comentarii”, cu indicarea exactă a trimiterilor din fișe, și, bineînțeles, de o Bibliografie, în care sunt menționate proza scurt și romanele lui Marin Preda. Volume originale și ediții ulterioare (A), teatrul (B), publicistica, memoriile, jurnalul, corespondența (C).
În schița orientativă de încadrare tipologică privind „lumea personajelor lui Marin Preda” sunt prezentate familii întregi precum „Clanul Lemnaru”, Familia medicilor”, „Familia Sterian”, „Familia lui Ilie Moromete. Moromețieni de planul întâi” (Achim, Catrina, Ilie, Ilinca, Niculae, Nilă, Paraschiv, Tita, Veta), „Familia spirituală moromețiană. Moromețieni de planul al doilea” (Cocoșilă, Iocan, Boțoghină, Dumitru lui Nae, Alboaica, Costică al Joachii, Miuleț, Țugurlan, Pascu, Din Vasilescu, Giugudel, Sandu Dogaru), personaje puse „în slujba noii puteri comuniste – spirite primare agresive, cum le numea însuși Preda („cadriști” ca Olaru Mâță, Mânăfoaie, „activiști docili și zeloși” ca Gheorghe Spoială, Mircea, „tovarășul Sergiu, State, Petre Sava, Vătămanu, „reprezentanți ai puterii în lumea satului” ca Isosică, Mărin Lungu, Florica lui Ciupăgeau, Bâcu, Bâznae, Ștefan Pisică, Ouăbei, Albueasa, Bibna ș.a.).
O altă categorie este aceea privind „Lumea universitarilor” (Petrică Nicolau, Ion Micu, Poetul filosof /„Marele poet și filosof”, Bularca, Ben Alexandru, Ștefan Paul, Victor Petrini ș.a.). „Marele poet și filosof” nu este altul decât Lucian Blaga, indexat cu sintagma „Poetul-profesor” (2 p.) de la catedra de Filosofie a culturii, abia trecut de 50 de ani, care în 1946 îl ajută pe Petrini să ajungă asistent (amintim, doar ca informație, că perioada 1946-1948 coincide cu statutul de asistent numit de minister al lui Ovidiu Drimba, regretatul prezident al Colegiului nostru de redacție la trimestrialul „Portal-MĂIASTRA”, apărut din 2005 până în prezent, sine hiatu, la Tg.-Jiu). În 1948, Blaga nu va fi „destituit de la catedră” („scos de la catedră pentru că nu a vrut să facă nicio concesie” cum sta scris în roman, este vorba de restructurarea prin reforma cunoscută din toamna lui 1948, catedra respectivă nemairegăsindu-se în noua schemă, iar poetul fiind numit cercetător la o structură academică din Cluj (Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei). Desigur, prin asta, nu scuzăm odiosul regim ce l-a supus la „un supliciu existențial”, lui Blaga deschizându-i-se DUI, cu microfoane chiar în telefonul familiei (dosar care este închis târziu, după moartea sa, în mai 1961), poetul fiind, în acei ani, foarte aproape de a fi arestat (v. trăirile poetului în romanul autobiografic „Luntrea lui Caron”, scris prin anii 50 și tipărit în 1990). Reținem rezervele protagonistului Petrini față de opera „poetului de la Cluj” (Arghezi): „Nu iubeam pe marele poet nici ca filosof, nici ca profesor”, deși acesta îl susținuse să-i devină asistent, din cauza purtării „distante” a profesorului și complacerii acestuia în a se înconjura de „adulatori găunoși”. Vizitându-l acasă, la locuința de la marginea orașului (Martinuzzi 14), cei doi discută pe teme de strictă actualitate (marxism, revoluție proletară, leninism, Stalin, Troțki, Jdanov etc), poetul destăinuindu-i multe gânduri. Asistentul Petrini îi surprinde, cu vorbele comentatorului, „profilul abătut și fragil al personajului, atacat prin cele mai infame și perfide metode”. De asemenea, Petrini are revelația transfigurării acestui mare creator și om chinuit: „Chipul poetului era frumos, de o albeață de statuie îndelung șlefuită de impulsurile luminoase ale vieții sale interioare, în care mărimea nasului nu mai avea importanță, buzele subțiri nu mai exprimau ascuțimea rea a celor ce au o astfel de conformație a gurii și bărbiei…”, dixit Petrini). Și de data aceasta, autorul apelează la citate foarte bine alese, în cazul de față din Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii române – ipoteze de sociologie literară, 1944-1989” (1999). Părerea noastră este că, atunci când și-a scris romanul „Cel mai iubit…” (apărut în 1980), prozatorul încă nu era în posesia tuturor datelor în ceea ce-l privește pe Lucian Blaga din acei ani, dosarul de urmărire informativă, publicat mult mai târziu, precum și împrejurările în care a trebuit să plece din Universitate (documente), relațiile cu lumea literară și oficialitățile timpului (v. corespondența publicată ulterior) etc. – după 1953, poetul avea contracte cu ESPLA pentru traduceri importante, în 1955 apărând „Faust”, apoi traducerile din Lessing… Sub genericul „Fata poetului-filosof”, tatăl și fiica semănând „cu adevărat câteva clipe, unul cu celălalt”, o întrezărim, de bună seamă, pe Dorli Blaga (1930-2021).
Reținem și figura „Poetului-deținut” (pp.364-365), foarte bolnav, „un ins înalt ca o prăjină, semănând cu o barză, bucureștean, boem,” având tot timpul „un surâs sarcastic”, trimis împreună cu Petrini (în prima detenție) la minele de la Baia Sprie, sub ochii căruia moare după un atac de cord. Cine să fie în realitate acest „simbol al lumii carcerale”, pentru care Victor Petrini devine un narator-personaj asemenea celui din romanul nobelardului rus Alexandr Soljenițân, „O zi din viața lui Ivan Denisovici” (trad. rom. de Nina Grigorescu, 2013) ?! Sau articolul despre „Poetul comunist de la statistică” Ștefan Popescu/ Sabin Vasia sau „Povestitorul din pușcărie” ori „Prozatorul”, avându-l prototip pe Z. Stancu (Cel mai iubit dintre pământeni)
Categoria „Misterului feminin”, destul de amplă, se bucură de o galerie de portrete, surprinzând feminitatea în varii ipostaze, de la „Adolescenta naivă” (Paula, lângă care și-ar fi găsit locul și feminități inocente ca Mariana Bogdan, Drina ori Ana Kolda ), „Autoritatea feminină” (Rodica Sterian) și aceea dând dovadă de „echilibru și respectabilitate profesională” (Lavinia Mureșanu), la „Femeia-enigmă și mondenă” (Luchi Dumitrescu, Maria Bogdan, Domnișoarele Droagă și Durma), până la tipologia femeii exprimând fie „erotism și senzualitate” (Nineta Romulus) și „instinctualitate” (Sora, Fica, Mocanca), fie spirit „malefic”, „tenebros” (Guica, Matilda, Catrina, Hanna Hercker), fie „inteligență” (Cora Petrașincu), „feminitate și bogăție sufletească”, „tandrețe” (Suzy Culala, Căprioara, Tamara Artimon, Tasia Lemnaru, Polina). Nu lipsește ipostaza „iubirii materne” (Silvia Petrini, Catrina, Muma lui Vasile al Moașei), ori ipostaza unui activism de „redobândire a demnității” (Ana Roșculeț). La „cupluri erotice” avem menționat doar pe acela „Polina-Birică”, la „Victima unei mentalități revolute” doar pe Afrodita, iar la ipostaza „pasiunii devoratoare” pe Ciulca…
O altă încadrare tipologică, având în vedere interesul pentru reliefarea morală al scriitorului, este aceea privind „Nivelul existenței abjecte”, ceea ce Marin Preda califica drept „spiritul primar agresiv”, de la abrutizare până la animalitate (demonicii Acojocăriței, Anghel, Cazaciuc Ambrozie, Costache Bacaloglu), de la „forța oarbă” a violenței „la limita dezumanizării” (Victor Bălosu, Iancu Enache, Ganea lui Teican, Bâznae, Beju, Beldie) la „mediocritate și oportunism” (Ion Amăicălițului, Calcan, Roșu Decebal), la „neguroșii” abrutizați și duri (Bâlea, Beldie, Vlăsie, Dan Bădăuță, Calistrat, Al lui Voicu Câinaru, Beleagă ș.a.), „neadaptații” precum Alexandru/ Lixandru, „violenții nestăviliți” (Voicu al lui Câinaru, Didel Bădârcea figurând și la „Neguroșii”, Victor Bălosu figurând și la „Forța oarbă a violenței, la limita dezumanizării”, Hanna Hecker, unica menționată și la „Imaginea tenebroasă a femeii”)…
O categorie importantă de personaje este a acelora aflate „Sub incidența istoriei” (nu declarase prozatorul că „romanul fără istorie se asfixiază”?), de la „Simboluri ale forței politice” (Ion Antonescu, Radu Rușețeanu, George Argeșeanu, col. Zăvoianu, Mihai Antonescu, col. Elefterescu, Grigore Filipescu Nicolae Mareș, col. Roșianu, gen. Rușețeanu etc.), menționându-se „Ipostaza grotescă a conducătorului” (Hitler), „Ideologul legionar” (Nae Ionescu), „Legionarii” (Traian Boeru, Dumitru Groza, seniorii, „nicadorii”, „decemvirii”), „Extremiștii” (Carol al II-lea, Horia Sima, Corneliu Zelea Codreanu, ultimii doi regăsindu-se și la „Politicieni. Oameni ai puterii”, alături de Nichifor Crainic, Iosif Chișinevschi, Armand Călinescu, I. Gh. Duca, N. Iorga, Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, Gheorghe Gheorghiu-Dej cu „eliminarea deviaționiștilor de dreapta” precum Teohari Georgescu, Vasile Luca și cu directiva de la Stalin de a o înlătura pe Ana Pauker), Mihai Stelescu, Tofan, Vasile Mitrea, Grigore Filipescu, ultimul fiind reținut și la o altă încadrare. Avem, apoi, personaje „sub semnul aristocrației (Arhiducesa Ileana /Principesa Ileana, Zizica Negropontes, Dl Hollinger, Anny Hollinger, Ana Kolda, prezentă și la „feminitate și inocență”), dar și „victime ale noii puteri” sau ale „regimului comunist” (Gheorghe al Mariei lui Pițur, Boca, Adriana S., Poetul-deținut /cine este vizat ?/, Proca, Gociman, Cubleș, Culala ș.a.). Categoria „Sub semnul reflecției (între acțiune și contemplare)” este ilustrată doar de Victor Petrini, iar la „Supraviețuitorul adaptabil” îi avem menționați pe Pantelimonescu, Gică Moroianu, Dna Moroianu. Există și o „Triadă Inițiatică”: Sorana Țopa, Dan Mihăilescu, Dna Polihroniade…
Dincolo de aceste nuanțate (cam aproximative, migrante ) categorii, autorul face loc în schița respectivă și „altor încadrări tipologice”, desigur laxe, precum „Dascăli și colegi de la Școala Normală”, „aristocratism și noblețe” (Mama lui Parizianu, este reluat numele Zizicăi Negropontes), „chiaburii-clasicizați” (Tudor Bălosu, Aristide Rădulescu Costică Roșu, Nae Cismaru ș.a.), „demnitate în sărăcie” (Ion Birică, Anghelina Boțoghină, Armeanca, Ilie Resteu, Busuioc ș.a.), „demnitate și forță morală”, „dezinvoltură și umor”, „dorință de învățătură și de depășire a condiției sociale prin studiu”, „conformiștii stupizi”, „convertirea la dogmă”, „bunul simț nealterat”, „fanfaroni și abjecți”, „figuri obscure” ș.a.m.d. Multe personaje din opera lui Preda se pot găsi aici sub diferite încadrări, precum: „Omul acțiunii”, „Omul datoriei”, „Omul revoltat”, „Lume cazonă”, „Oportunism și egoism”, dimpreună cu tot felul de personaje „episodice sau de fundal”: „ambigue”, „benigne”, „dilematice”, „absente”, „pitorești”, „personaje-marionetă”, „răzvrătiți”, „Voci problematizatoare” etc.
Reținem din această grupare (foarte aglomerată, uneori aproximativă, ambiguă, oricând pretându-se la o mai cuprinzătoare simplificare) și „alte încadrări” bine individualizate precum „Lumea medicilor”, „imaginea controversată a scriitorului” sau a „scriitorilor și gazetarilor, colegilor de generație” (Grigore Patriciu, Niki Dumitrescu, Adrian Popescu, Titi Diaconescu, Stelian Popescu, Constantinescu-Porcu, Paul Georgescu, Georgescu-Delafras, Mircea Grigorescu, Ion Caraion, Ion Călugăru, Virgil Ierunca, Nicolae Moraru, Ștefan Popescu, Dumitru Bărbulescu ș.a.). Sau la fel de interesantă lumea procurorilor (Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Sergiu Fărcășan, Ion Vitner, Al. Jar, Sorin Toma, Traian Șelmaru (Viața ca o pradă).
Ordonate după criteriul alfabetic, unele personaje sunt consemnate cu numele lor „strigate” în sat, în familie sau printre prieteni și cunoștințe (Achim al lui Achim, Cârstache al lui Dumitrache, Ion al lui Ripițel din Cotocești etc.), dar și cu nume generice: „Doctorul” din Moromeții (II), „Doctorul A” și „Doctorul B” din Cel mai iubit…, „Secretara”, „Secretara directorului de la Oraca”, „Secretarul organizației orășenești” (Cel mai iubit…), „Secretarul de partid”, „Secretara directorului de combinat” (Risipitorii) sau chiar cu nume articulate nehotărât „Un consătean” (Moromeții, II), „Un controlor” (O adunare liniștită) etc. Tot sub generice apar în dicționar și alte grupuri sociale, precum „Un contestatar” (Moromeții, II), „Colonelul” (Intrusul), „Colonelul ungur” (Cel mai…),), „Bătrânul” și „Bătrâna” (Întâia moarte a lui Micula Mircea), „O fată” (Marele singuratic), „Fiul apucător” (Moromeții, II), „Folcloristul”, „Gardianul torționar”, „Generalul”, „Țăranul de la deratizare” (Cel mai iubit…), „Inginerul” (Marele singuratic, Despărțirea, Viața ca o pradă, Situațiile președintelui etc.), „Istoricul” (Intrusul), „Pedagogul legionar” (Viața…), „Jandarmul” (Delirul), „Maica stareță” (Intrusul), „Maiorul” (Soldatul cel mititel), „Țăranul în flanelă” (Intrusul), „Mogâldeața” (Noaptea), „Moșneagul” (Colina), „Notarul comunist” (Întâia moarte a lui Micula Mircea, Moromeții II, Delirul), „Prim-secretarul” (Moromeții II), „Prefectul teleormănean” (Delirul), „Președintele” (unei gospodării agricole), „Președintele de sindicat” (Risipitorii), „Șeful de cadre”, „Patroana unui local de petrecere” (Cel mai iubit…), „Politicienii satului” (Moromeții, I, II, Delirul, Marele singuratic), „Culturnicii din perioada stalinismului”, Mihai Novicov, Miron Radu Paraschivescu etc. (Viața ca o pradă)…
*
Sunt indexate și personaje „surprinse indirect, mai mult în absență”, precum Regele Carol al II-lea (pp. 74-75), „surprins ca personaj în vâltoarea evenimentelor ultimilor săi doi ani de domnie”, evocat cu citate din lucrări istorice (Dennis Deletant & col., Ion Scurtu). Nu ar fi vorba numai de „ultimii săi doi ani de domnie”, căci din vara lui 1937 când se petrece acțiunea din „Moromeții” (I), până la abdicarea acestuia din septembrie 1940, sunt mai mulți ani. Este o bună caracterizare privind acțiunea politică a Regelui (instaurarea dictaturii regale), cel mai controversat dintre cei patru regi ai României, văzut de unii și ca „rege al Culturii” (D. Berindei), nu numai ca monarh „satanizat de istorie”, iar de prozator drept „un personaj labil și contradictoriu , abordând un aer de fals relativism înțelept, înclinat spre despotism, șiret și nesigur, manevrat din umbră de un grup corupt de influență controlat de Elena Lupescu” (p. 75), „vulpea roșie”, cum a numit-o în romanul său gazetarul Pamfil Șeicaru… Dar, sugerăm autorului, cu prilejul unei viitoare reeditări, să aibă în vedere scena cu „poiana lui Iocan” din „Moromeții” în care Ilie Moromete (abonat la „Mișcarea”) citește, în fața prietenilor săi știrile politice și discuțiile din Parlament din ziarul „Dimineața” (adus în chimir de Cocoșilă), chiar din discursul Regelui la Marele Congres Agricol (de față fiind Cocoșilă, Dumitru lui Nae, Țugurlan, ba trage cu urechea și fierarul Iocan, cel abonat la „Curentul”), pasaje întregi, discutate pe înțelesul țăranilor, în care se aduce vorba și de averea/ pământurile pe care le-ar avea „ăla mic” (alias viitorul rege Mihai, nemenționat). Este o scenă antologică, care pune în evidență adevărata poziție a țăranilor numiți față de monarhie, tonul ironiilor dându-l bineînțeles protagonistul, luând în derâdere discursul regal, mai ales atunci când oratorul se referea la „ocupația manuală” a țăranului și mai puțin la ocupația „mintală” (ideea regală era că agricultura trebui să devină „ocupațiunea mintală a țăranilor”!). Scena cu „spectacolul lecturii ziarului” este comentată de autor la personajul „Ilie Moromete”, punând în evidență spiritul ironic, persiflator, comedia „inocenței”, arta de a accentua unele cuvinte vizând prăpastia dintre parlamentarismul sforăitor și problemele reale ale satului românesc din anii de după „marea criză economică” și cei premergători războiului ce va veni…
După cum se știe și se vede din respectiva „schiță de încadrare tipologică” („spectaculos indice de personaje” – Mircea Popa), lumea personajelor lui Marin Preda este una complexă, mult diversificată, autorul străduindu-se s-o încadreze tipologic, în ciuda faptului că unele personaje pot funcționa la mai multe încadrări, precum deja am menționat…Interesantă este, însă, apartenența socială și relieful moral al personajului, importanța acestuia în desfășurarea epică, în reliefarea conflictelor, în ilustrarea tipologică, căci, fiind vorba de personaje principale, secundare ori episodice, interesul prozatorului mergea în direcția unui realism social cu reliefări psihologice, dincolo de mistificările impuse de proza propagandistică a vremii („tribut plătit proletcultismului” – Mircea Popa), prin care însuși Marin Preda a trecut.
Autorul acestui dicționar de personaje știe, desigur, să le privească „imparțial”, „atent la amănunte, detalii, contexte, relații, semnificații”. Există, între personajele lui Marin Preda unele care, cum observă criticul și istoricul literar Stan V. Cristea în Postfață (reluată, precum Prefața, din ediția precedentă) „reprezintă, întrucâtva, un alter ego al scriitorului însuși, și anume: Niculae Moromete din romanele Moromeții (vol. I-II), Delirul și Marele singuratic (fișa de dicționar trece însă cam repede peste copilăria și adolescența sa), Călin Surupăceanu din romanul Intrusul, Paul Ștefan din romanul Delirul și Victor Petrini din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, personaje care includ în identitatea lor romanescă și multe elemente din biografia reală a scriitorului. În legătură cu ultimul roman, într-un interviu, prozatorul însuși recunoaște că acesta inserează multe din secretele ființei lui, fără a da detalii.” (p. 529).
În ampla prefață semnată de istoricul și criticul literar Mircea Popa, un eseu veritabil de altfel (amintim cartea lui Marin Iancu, „Convorbiri cu Mircea Popa și provincia sa”, 2013), gestul autorului este considerat „un act de o exemplaritate critică și istoriografică extremă”, într-adevăr „nimeni până la el nu a venit cu o listă de personaje mai bogată și mai atractivă” din domeniul onomasticii populare (aproape o mie de personaje catagrafiate, ilustrând „lumea operei lui Marin Preda”, caracteristică pentru o anumită epocă social-istorică). Lucrarea în discuție este „un adevărat tratat de denominație literară românească, iar lui Marin Preda i se cuvine un spațiu prioritar în acest domeniu” (…) Aceasta cu atât mai mult cu cât atitudinea voit «moromețiană», ușor dilematică și ambiguă, l-a urmărit toată viața pe scriitor, trăind, ca și eroul său Moromete, relativa și iluzoria independență a libertății de exprimare, și încercând, pe cât posibil să nu se înregimenteze din punct de vedere politic.” Iar când a făcut-o, era târziu, „când rezistența sa ajunsese la limită”, de unde am putea spune că „a existat, pe tot parcursul jumătății de veac de care vorbim, o instanță Marin Preda, privită ca reper fundamental, care nu a putut fi ocolită și nici ignorată de toți cei care au «făcut» sau au «trăit» literatura în această vreme.” (pp. 8-9, s.n.).
În paranteză fie spus, meritul de a fi descoperit debutul absolut al prozatorului cu schița „Nu spuneți adevărul” în revista „Tinerețea” din 20 ianuarie 1942 este al istoricului și criticului literar Stan V. Cristea, deși Marin Preda va declara într-un interviu că a debutat cu schița „Pârlitu’” în „Timpul” din 15 și 16 aprilie 1942, dată preluată până azi de manualele școlare.(v. Stan V. Cristea, „Marin Preda. Repere biobibliografice”, Ediția a II-a, Ed. Aius, Craiova, 792 p. și „Marin Preda. Anii formarii intelectuale (1929-1948)”, Aius, 2019, 658 p.).
Lumea personajelor lui Marin Preda este o lucrare temeinică, meticulos realizată, sagace ca informație, de un academism didactic riguros și prob, recomandând pe unul din cei mai avizați exegeți ai operei prediste (autor deopotrivă al unui interesant „dicționar de idei” prin „Antologia de reflecții, opinii literare, confesiuni și pilde morale”, ed. II, 2019), după cum Stan V. Cristea rămâne neîntrecut în cercetările din domeniul bio-bibliografiei, al reperelor „biografiei”, „operei” și „receptării”, precum și al „formării intelectuale”… La care am putea adăuga și alți devotați cercetători, comentatori și exegeți, citați de fapt în lista de „Note bibliografice”, precum Voicu Bugariu, Florin Mugur, George Geacăr, Mihai Cimpoi, Rodica Potoceanu Matiș, Ion Bălu, Victor Atanasiu, Monica Spiridon, Florin Manolescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Cristoiu, Mihai Ungheanu, Emil Manu, Rodica Zane, Constantin Miu, Vasile Popovici, Nae Antonescu, Aureliu Goci, Dobre I. Burcea, Ioana Diaconescu, Sorin Preda ș.a.
Desigur, lumea operei lui Marin Preda putea fi catagrafiată și altfel decât o fac astfel de dicționare, pe anumite „genuri” (nuvele, romane, teatru, confesiuni-mărturisiri-interviuri), nu toată la un loc, așa cum procedează istoricul și criticul literar Marin Iancu (sau ar trebui câte un Index de nume pentru fiecare secțiune sugerată) . Oricum, fișele-articole, ordonate alfabetic, ilustrează o lume bogată, caracteristică pentru aproape o jumătate de secol, respirând aerul unei societăți în care istoria și prefacerile sunt foarte prezente, sufocante chiar, surprinzând, în general, destinul țăranului tradițional în ultimele sale ipostaze, „spargerea” satului tradițional prin intruziunea politicului, după cum multe personaje din opera cu temă citadină au de suferit de pe urma aceleiași ideologii de import, destabilizatoare și carcerale.
De departe, „meticulosul” și „acribiosul” critic și istoric literar Mircea Popa observă „onomastica diferențiatoare între medii și clase sociale, între personaje masculine și feminine etc., ”, totul fiind explicat „cu multă competență de autorul dicționarului, care consacră problemei câteva pagini de stilistică poetică și simbolistică a imaginarului.” (p.8)
Lumea operei lui Marin Preda este una foarte bine cunoscută de scriitor, contemporană lui, de unde un anumit spirit al oralității, al contingenței, al congruenței, căci, dincolo de realismul obiectiv al scrierilor sale, putem constata o anumită empatie față de autentic și moralitate, oriunde s-ar manifesta acestea, de-a lungul marilor teme ale operei, în lumea satului sau a orașului, fiecare cu problemele ei în deceniile răvășirilor socialist-ideologice, însuși autorul constituind, la un moment dat, ținta urmăririi informative…
Trebuie punctat, în final, un aspect indimenticabil, potrivit căruia și prin contribuțiile sale exegetice, dl Marin Iancu dovedește, iată, că, la Centenarul aniversar din 2022, posteritatea lui Marin Preda (5 aug. 1922 – 16 mai 1980) a ieșit biruitoare din conul de umbră ce i se rezervase, autorul „Moromeților” și al „Celui mai iubit dintre pământeni” fiind deopotrivă o mare conștiință morală și artistică a veacului său, unul dintre clasicii literaturii române contemporane, comparabil, prin substanțiala sa operă de după război, cu dimensiunea valorică a unui Liviu Rebreanu din epoca interbelică, al cărui „demn urmaș” s-a dovedit „în ceea ce privește pătrunderea și descifrarea universului satului românesc”.
Zenovie Cârlugea