Doamne, cum au trecut 25 de ani! Tocmai am deschis o mică agendă veche și i-am văzut numele: „Fulga Mihaela – transl. chineză 092383…”.
Tragica soartă a Mihaelei m-a impresionat, nici nu avea cum să fie altfel! În tot acest timp, de multe ori, când realizam un material, indiferent că era de radio sau de presă scrisă, gândul mă ducea la colega care agasa profesorii cu întrebările, iar noi, ceilalți studenți, viitori jurnaliști, profitam de îndrăzneala ei și învățam lucruri pe care, ulterior, le-am pus în practică.
Era în anul 1997, când am văzut-o pentru prima dată pe holul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, în fața sălii de cursuri. Era o fată frumoasă, cu părul foarte bogat, fapt ce atrăgea atenția tuturor. Ea și Liana-Carina Tătăranu, o jurnalistă din Craiova, s-au remarcat în mod deosebit în rândul studenților, animând cursurile, chiar dacă erau mai plictisitoare, cum mi se păreau cele de deontologie profesională și legislație.
În scurt timp, în jurul celor două fete s-a format un mic grup în care se dezbăteau teme de jurnalism, o „bisericuță” din care am avut și eu șansa să fac parte. Poate și pentru că mergeam la cursuri direct de la serviciu, în uniformă, atrăgând astfel, la rândul meu, atenția, deși aș fi preferat anonimatul.
Grupului nostru i s-a adăugat, la început stingher, un tânăr căruia o să îi folosesc doar inițiala numelui, anume M. Am aflat, după ce profesorii au întrebat pe fiecare unde lucrează, că este ofițer în Ministerul de Interne. La ore era cel mai tăcut dintre toți, însă în pauze socializa, mai ales cu mine, poate pentru că lucram în același minister. M-am și mirat când mi-a mărturisit că instituția îi plătise cursul postuniversitar, care nu era deloc ieftin. Am presupus că urma să lucreze în presa ministerului sau să devină purtător de cuvânt.
Însă, mi s-a părut că M. era îndrăgostit de Mihaela, pentru că se ținea după ea mai mereu. Ieșea Mihaela în pauză, hop și el, pleca Mihaela, la fel și el, în grabă.
Mihaela mi-a spus că este profesoară de limba chineză. Îi cunoștea pe mulți dintre colegii mei de serviciu, deoarece era și translator. Era solicitată frecvent de diverse structuri din Poliție, pentru a asigura traducerea începând cu simple infracțiuni rutiere și terminând cu crime în care erau implicați cetățeni chinezi. Și, nu erau deloc puține în acea perioadă! Mihaela mi-a mai spus, râzând, că primise amenințări de la astfel de infractori!
Amintirea Mihaelei mi se sfârșește la o terasă, vizavi de facultate, chiar înainte de încheierea cursurilor. Stăteam cu toții la o masă din fier, sărbătorind cu bere și schimbând adrese și numere de telefon. Pe ea o văd și acum, râzând, plină de viață.
După un timp, la serviciu mă caută M. Părea abătut și mi-a spus, parcă pierdut:
– Am scăpat-o pe Mihaela, am scăpat-o!
– Cum adică, ai scăpat-o?!, l-am întrebat, nelămurit, dar bănuind că nu a reușit să o cucerească.
– A murit! Au omorât-o chinezii, așa se pare.
M. nu urmase cursurile pentru că dorea să ajungă jurnalist. Se știa că Mihaela primea amenințări, însă a refuzat constant să-i fie acordată protecție. Așa că, cineva a decis să primească măcar o minimă protecție, fără ca ea să știe. Iar M. și-a îndeplinit rolul, vizibil, dar și discret în același timp, însă era imposibil să o aibă în vedere permanent sub această formă. Mai ales că atenția lui era îndreptată spre infractori chinezi, nu și către apropiați ai Mihaelei.
Timpul a trecut, iar despre cazul profesoarei de chineză ucise nu s-a mai pomenit ani buni în presă. Mă gândeam că rămăsese un simplu dosar cu A.N., uitat într-un sertar.
Într-o bună zi, un distribuitor de ziare mi-a înmânat o publicație gratuită. Am găsit un articol al unui jurnalist de investigație foarte bun, al cărui nume, din păcate, nu mi-l amintesc, însă l-am urmărit cu interes și în edițiile următoare. Scria despre o serie de cazuri rezolvate de o echipă de specialiști de la Serviciul Omoruri al Poliției Capitalei. La un moment dat, la sfârșitul unui articol, pentru ediția următoare, a anunțat că va publica un alt caz, al profesoarei de chineză ucise în urmă cu aproape două decenii. Am așteptat cu înfrigurare să iasă revista, însă am fost, cumva, dezamăgit, pentru că în aceasta a apărut explicația cum că nu poate fi publicat cazul Mihaelei Fulga, deoarece nu s-a încheiat ancheta.
Însă, la scurt timp, presa a vuit din nou despre acest caz, mai ales că cel care a omorât-o nu avea nicio legătură cu vreun criminal chinez.
Și… cu toate că nu ar trebui, îmi pun întrebarea „dacă”. „Dacă” nu are loc în presă! Așa îmi repeta deseori colegul jurnalist Silviu Podea. Presa prezintă faptele așa cum sunt, nu trebuie făcute presupuneri.
Totuși… dacă Mihaela nu era ucisă, ar fi ajuns o renumită jurnalistă de televiziune. „Sigur”, nu „dacă”!
Paul Ulieru