Acum ceva timp, cineva m-a întrebat: „Nu înţeleg, cum poate să-ţi fie frică de Dumnezeu, când se spune că Acesta este pace, blândeţe şi iubire. Apoi, cum să-mi fie teamă de cel pe care-L iubesc?”
Pentru o clipă, n-am ştiut ce să-i răspund, dar, reflectând la întrebarea lui, i-am zis:
– Aş compara frica de Dumnezeu cu dragostea pe care le-o purtăm părinţilor noştri. Atunci când îţi iubeşti mama sau tatăl, nu vrei să-i dezamăgeşti, să-i superi ori să-i întristezi. Aşa e şi cu frica de Dumnezeu. Cel care o are se fereşte să săvârşească răul. Nu minte, nu urăşte, osândeşte, nu este făţarnic şi viclean.
Dar conştientizează că Cel de Sus îi vede toate gândurile, cuvintele şi faptele lui.
Iar un exemplu în acest sens ni-l dă o fetiţă de cinci ani. Întâmplarea spune că aceasta a mers într-o noapte împreună cu tatăl ei pe câmp. Bărbatul s-a uitat în dreapta, apoi în stânga şi, când s-a asigurat că nu-l vede nimeni, a furat câţiva snopi de grâu. Însă, în momentul în care s-a apropiat de căruţă, fata i-a zis:
– Tată, dumneata ai uitat ceva!
– Ce-am uitat, draga tatei?
– Te-ai uitat în toate părţile, numai în sus nu te-ai uitat!
Fetiţa lui i-a reamintit omului ceea ce el uitase demult: frica de Dumnezeu. Că nu trebuie să ne amintim de El doar în clipele noastre de durere şi necaz, dar şi în momentele în care vrem să săvârşim vreun rău, pentru că atunci am putea să ne oprim şi să nu-l mai înfăptuim. Iar fără frica de Dumnezeu ajungem să fim atei, egoişti, nemiloşi şi fără dragoste faţă de ceilalţi. Şi chiar dacă mulţi n-o înţelegem, sunt convinsă că aceasta ne este o sfătuitoare bună, care ne îndrumă să fim mai buni, mai răbdători şi mai blânzi.
Iar acest lucru îl confirmă şi înţeleptul Solomon, care ne spune că: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, dar sfârşitul este cunoaşterea şi iubirea Lui”. Aşa că ar fi bine să ne amintim de această frică sfântă măcar din când în când, fiindcă numai atunci îl vom găsi pe Cel de Sus în inima noastră.
Doina DABIJA