ACOLO ESTE ȚARA TA….
Puține țări din lume au pierdut în ultimele decenii atâta populație cum au pierdut românii. Nu doar din cauza declinului natalității, cât, mai ales, urmare a unui exod dramatic, îngrijorător, spre Occident, în căutarea unui loc de muncă mai bun, a unui câștig care să ridice standadul de viață.
Prăbușirea economiei românești, dispariția multor locuri de muncă, așteptările înșelate în privința educației, sistemului sanitar etc. etc. se numără printre argumentele deciziei unor conaționali de a căuta soluții existențiale dincolo de granițele țării natale.
Românilor din diaspora le-am dedicat numeroase pagini în cărțile mele – jurnale, interviuri – din dorința de a afla ce s-a ales de viața lor, după ce au decis „să-și ia lumea-n cap”. Unii au reușit, cât de cât, să-și vadă o parte din vise împlinite, alții au mărșăluit cu greu prin hățișurile existențiale mereu atrași de o himeră.
Despre „aventurile” adaptării, integrării într-o lume adesea ostilă, a scris cu sânge rece târgu-mureșeanca Silvia Urdea, în cartea sa Fragmente din Babylon, o carte tulburătoare, o mărturie și o spovedanie fără farduri, despre căutările destinului său american.
Rămân însă multe lucruri nespuse, despre care nu se va afla niciodată, pentru că nu oricine are harul și puterea de a-și pune sufletul pe tavă.
Dincolo de exilul în țări îndepărtate, există și un exil intern, unul mult mai spectaculos, și nu mai puțin substanțial decât o experiență pe alte meleaguri. Am un exemplu care răstoarnă prejudecăți și infirmă fatalități.
Teli Iacșa, o bucureșteancă sadea, a lăsat Capitala și s-a „exilat” la Țopa, sat aflat la o aruncătură de băț de Sighișoara. Aparent, nu e mare scofală să lași zgomotul și furia unui mare oraș în favoarea liniștii patriarhale a unui loc parcă uitat de lume. Teli Iacșa, însă, nu doar că a renunțat la confortul orașului, dar a ales să se întoarcă în timp, să pună ordine în zestrea lăsată din veac în veac. A ales să cumpere o casă veche, pe care să o readucă la viață și să o facă mai strălucitoare poate decât a fost ea vreodată.
În altă ordine de idei și tot în contrasens cu mersul lumii, cu mirajul Occidentului, o familie de olandezi (cu stare și cu profesiuni în trend) a ales să se mute în… România, dar nu oriunde, ci … la țară.
Janneke Vos de Groot și cu soțul ei au decis să o rupă cu Olanda, în căutarea unui stil de viață pe care și-l doreau, dar care nu mai era de găsit, compatibil cu ceea ce ajunsese – economic, social, cultural etc. – Olanda.
Ne-am cunoscut în jurul unor preocupări comune – literatura și jurnalismul – și am descoperit în Janneke Vos de Groot un veritabil personaj, unul a cărui experiență de viață merită să fie cunoscută, mai ales de către cei care au abandonat orice speranță că am putea renaște, acasă, din propria cenușă.
Povestea de viață a Jannekei Vos de Groot este spectaculoasă, la prima vedere, în realitate ea e marca încrederii în propriile puteri și în perseverență și în puterea de a depăși obstacole și de a avea curajul să mergi mai departe.
Firește că nu putem cuprinde în câteva rânduri complexitatea unei experiențe de viață… de roman.
Janneke Vos de Groot vorbește românește fluent, firește, accentul limbii materne e evident, dar e o marcă de identitate, fiind mai degrabă simpatic decât deranjant.
Dacă vom reuși să materializăm ceea ce ne-am propus, atunci Janneke Vos de Groot va fi cunoscută și cititorilor români – cărțile ei, inclusiv cele în care e vorba și despre partea sa de Românie, au fost scrise în olandeză, lansate în Olanda.
Sinceritatea debordantă cu care spune că a tratat subiectele s-ar putea să nu placă tuturor celor care se regăsesc în paginile ei de jurnalism și literatură. Dar n-ar mai fi avut niciun haz să salte în ficțional realitatea cu care s-a confruntat și se confruntă de mai bine de șaptesprezece ani.
România a devenit și țara sa. Din felul în care ea vede și judecă lucrurile se poate învăța, oricât ne neplăcut ar putea fi adevărul..
I-am transmis un set de întrebări, din multele pe care i le-aș fi pus ca să o cunaștem mai bine.
Nu a răspuns la toate, dar răspunsurile pe care ni le-au dat sunt suficiente pentru a avea un portret după natură al Jannekei Vos de Groot.
1. Cum ați ajuns în România, care a fost impactul primelor întâlniri? Ce v-a făcut ca, până la urmă, să mergeți pe opțiunea radicală: mutarea într-o altă țară, necunoscută, cu o civilizație și mentalități diferite?
– Am ajuns în România pentru că soțul meu avea un vis: propria fermă. Acest lucru este inaccesibil în Țările de Jos. Ne-am uitat mai întâi la pământul din Polonia. Dar soțul meu cunoștea o altă prietenă de școală care locuia deja în România cu soțul ei. Ne-au întrebat de ce nici nu am venit să vedem România, era atât de mult teren de vânzare. Nu voi uita curând prima dată când am intrat în România, august 2005. Zona industrială Oradea era gri, murdară, ploua, erau cerșetori. Asfaltul a fost un dezastru și un câine fără stăpân a fost lovit în fața ochilor noștri. M-am uitat la soțul meu și i-am spus, bine, stau trei zile, trei zile, mă auzi? Nicio zi mai mult în acest pământ uitat de Dumnezeu.
Și acum locuiesc acolo de șaptesprezece ani.
Nu mulți oameni de acasă au înțeles de ce am făcut acest pas. La urma urmei, aveam o casă frumoasă, soțul meu avea propria companie și eu aveam o slujbă bună ca jurnalist. Dar soțul meu avea o companie de automatizare. O lume care se schimba din ce în ce mai repede și în care se bucura din ce în ce mai puțin. Lucram pentru același șef de zece ani și am observat că mi s-a părut mai puțin incitant. Le văzusem deja pe toate. Viața este mai mare decât asta, m-am gândit. A fost un pas foarte mare să părăsești Olanda. Dar odată ce visezi la o viață diferită, este greu să te oprești. Cel mai rău mi se părea dacă voi regreta, mai târziu dacă eram prea bătrână. Așa că am făcut pasul cel mare.
2. Decizia dv. dv. însemna și alegerea unui loc. Cum ați ajuns să alegeți Oarba de Mureș?
– Prietena noastră olandeză și soțul ei locuiau în Târnăveni, așa că am căutat mai ales în vecinătatea acelui loc. Am crezut că Transilvania este o parte frumoasă a României, dar nu știam prea multe despre ea. Împreună cu prietenul nostru olandez, care vorbea bine românește, soțul meu a plecat să caute locuri unde se găseau terenuri de vânzare. A fost în diverse locuri, a călătorit atât de mult încât nu l-am putut însoți de fiecare dată. La urma urmei, aveam slujba mea în Olanda ca jurnalist, eram angajat. Așa că, în cele din urmă, a ales un sat pe care nu-l mai văzusem până acum. Așa cum am descris și în prima mea carte numită „Oarba din Mureș”. Mai jos este un pasaj: Mă mut într-un sat pe care nu l-am văzut niciodată. Așa că îmi convine, să mă mut într-un sat numit Oarba de Mureș. Nevasta oarbă a lui Mureș. Acea oarbă a existat odată cu adevărat, a trăit în satul care acum poartă numele ei. Ea a prezis viitorul oamenilor care veneau de departe pentru a-și afla soarta. Păcat că am întârziat cu ani; aș vrea să-i spun asta ei, soarta noastră.
Prima dată când am văzut Oarba de Mureş au fost imagini de film instabile pe care Ad le-a filmat pe loc cu camera noastră video. Acasă, în sufrageria Drenthe, călătoresc cu el în maşină prin România, pe drumul de pământ care duce prin Sfântu Georghe şi apoi în dealuri până la Oarba de Mureş. Văd multe dealuri, câmpii verzi, floarea soarelui și mai ales nici oameni sau case, până la orizont. Pare frumos.’
3. Cum s-a derulat adaptarea dv. la Oarba de Mureș? Ce a schimbat ea la dv., ce ați schimbat dv. în Oarba de Mureș?
– Oamenii din sat au fost surprinși că am venit să locuim în acest sat. De la frumoasa și bogata Țară de Jos la un sat fără apă și canalizare. Într-o casă de pământ cu două camere și toaleta în gradină. Nu au înțeles-o. Acolo locuiau în mare parte bătrâni, tinerii plecaseră cu toții. În oraș sau în străinătate. Am fost numiți moștenitorii Oarbei. Toți au fost foarte drăguți cu noi. Ne-au dat mere, un pui, o sticlă de țuică. Și ajutor de la un vecin minunat care ne-a „adoptat” din prima zi și ne-a ajutat cu toate. Avusesem deja lecții de română în Olanda, dar acum era serios. Ne-a ajutat cu limba, cu cultura (ecleziastică), cu tăierea pomilor fructiferi și ne-a gătit zilnic ciorba. Am fost foarte ocupați cu renovarea casei, unde a ajutat și el. O mană cerească, vecinul acesta. Din păcate, a murit acum patru ani.
Între timp, sunt atât de obișnuiți cu noi în sat încât ne spun bârfe unii despre alții.
Am învățat de la oarbani că se poate trăi din foarte puțin. Am învățat ce este natura adevărată. Și cât de frumos este să trăiești cu anotimpurile. Am învățat să fiu recunoscător pentru tot, unde oamenii din Occident sunt adesea răsfățați și încă pretențioși. Am învățat că moartea face parte din viață, despre care în Occident preferăm să nu vorbim.
Ce au învățat de la noi? Că poți să faci gard cu curent, ca să nu mai ai nevoie de cioban. Că există mașini agricole cu care poți lucra mult, dar singur. Deci nu ai nevoie de personal, personal greu de găsit. Și că nu trebuie să accepți totul. Că ai și tu drepturi. Sper mai ales să învețe de la noi că nu rezolvi problemele plângându-te sau uitându-te la municipalitate. Doar fă-o singur. Abordă. Dizolvă.
4. Veneați dintr-o profesiune care nu avea prea multe în comun cu ceea ce v-ați decis să faceți aici! Ați renunțat la activitatea jurnalistică pentru agricultură. V-a ajutat profesiunea dv. să înțelegeți lumea, oamenii de aici, să găsiți soluții la dificultățile întâlnite?
-Nu știam nimic despre o fermă. Soțul meu o face. Mi-am dorit mai ales să devin freelancer în jurnalism. Făcând în România ceea ce am făcut în Olanda. Dar realitatea era mai complicată. Anexez și o parte dintr-o poveste din prima mea carte. „Ca într-un vis”. În practică, am ajutat la fermă în fiecare zi, din lipsă de personal. A fost o perioadă dificilă pentru mine, pentru că nu asta îmi doream. Dar am și amintiri foarte frumoase despre ea, care joacă un rol important în cărțile mele. Deci a fost util până la urmă.
Cred că munca mea în jurnalism m-a ajutat să fiu deschisă la toate schimbările. Ești deja obișnuit să privești larg, să ai o vedere largă. Totuși, am fost foarte surprinsă de multe. Mai ales despre incredi-bila birocrație. Nu m-aș putea obișnui niciodată cu asta. Nici asta nu prea înîeleg. Primele cuvinte pe care le-am învățat în România au fost: așa e viața și nu putem face nimic. A doua propoziție a fost: nu se poate. Parcă oamenilor le-ar plăcea să creeze probleme, mai ales în instituțiile guvernamentale.
5. Ați devenit, împreună cu soțul, fermieri în România. Ce obstacole ați întâlnit, ce nu v-a plăcut în România?
– Am avut multe probleme. Cumpărarea terenului era deja o dramă. Oamenii au încercat să ne vândă terenuri care nu le aparțineau. Oamenii au încercat să ne vândă pământ de două ori. Oamenii ne-au arat pământul pentru că au simțit că au cele mai vechi drepturi asupra lui. Am cumpărat o turmă de capre ale căror acte erau complet greșite, deși fuseseră verificate și eliberate de un medic veterinar de stat. Acest lucru a creat probleme majore întimpul verificărilor de către ANAF. Au ajuns în mașini orbite, cu ochelari de soare mari. Toți ne-au sfătuit să le dăm bani ca să plece. Nu am făcut-o niciodată. Am primit amenzi peentru care i-am dat în judecată pentru că nu eram vinovați. Aveam dreptate peste tot, dar până la urmă nu. Asta ne-a făcut să ne gândim la sistemul de justiție de aici.
Am avut probleme cu atâtea lucruri. Cu personalul, cu permise, cu topografi pe care i-am plătit pentru o muncă care nu s-a făcut niciodată. Greu, dificil. A doua mea carte spune multe dintre aceste lucruri. Ambasadorul olandez la acea vreme a recomandat-o fiecărui tânăr fermier care dorea să înceapă ceva în România. Gândește-te cu atenție înainte de a o face.
6. Ați scris despre oameni și locuri din România. Credeți că se regăsesc ei cu adevărat în scrisul dv?
– Da, cred că se vor recunoaște cu siguranță. Oamenii sunt pomeniți și pe nume. Sunt poze cu ei în cărțile mele. Toată lumea știe. Pur și simplu nu pot citi poveștile. Unele povești este poate mai bine să nu le citești. Nu că scriu rău despre ei. Dar bineînțeles că îmi descriu surprinderea față de lucrurile care sunt foarte comune pentru ei. Cum ar fi gestionarea timpului și programărilor. Olandezii sunt foarte punctuali, românii o iau mult mai ușor cu ceasul. Din care putem învăța și noi, cei din Occident, de altfel.
7. Ați încercat să schimbați mentalitățile celor cu care ați intrat în contact, în relații de muncă, dar și în afaceri?
– Fii serios. Fii corect. Fii de ajutor. Cred că aceste trei lucruri sunt foarte importante pentru noi. Asta le-am spus mereu tuturor. În afaceri, dar și în privat. Aici oamenii spun mereu când faci ceva pentru ei: încă îți sunt dator. Întotdeauna spunem: nimic dator. Faci și tu ceva bun pentru altcineva. Și acela pentru altcineva. Asta e mult mai bine decât toate acele „datorie”.
Și fii sincer când faci afaceri. Oamenii spun mereu că e mai bine în Occident. Dar ei uită că afacerile bune necesită încredere reciprocă. Vei fi înșelat și în Occident, sigur. Dar în România pare aproape un sport popular. Întotdeauna spunem: chiar dacă suntem înșelați, totuși ne comportăm corect. Ceea ce face celălalt, trebuie să răspundă singur.
8. Care au fost succesele, care eșecurile dvs.?
– Sunt prea multe de menționat. În toate cărțile mele sunt atât de multe dezamăgiri, atât de multe eșecuri. În linii mari, falimentul nostru, faptul că am fost înșelați, jefuiți și șantajați, am cunoscut multă durere. Dar cel mai mare succes este că nu am renunțat niciodată. Și că am învățat că viața oferă noi oportunități atunci când totul pare pierdut. Credința noastră a fost întotdeauna principiul nostru călăuzitor. A avea încredere. După toți acești ani am trăit atât de multe, încât putem vorbi pe bună dreptate de o viață foarte bogată, în sensul experienței de viață. Este mai valoros pentru mine decât mulți bani. Încă locuim în căsuța de pământ. Dar suntem sănătoși și ne bucurăm de viață, de animalele și de natura din jurul nostru.
9. Cum ați suportat dorul de casă, de cei pe care i-ați părăsit: rude, prieteni?
– Ceea ce mi-a lipsit la Țările de Jos au fost în principal oamenii. Familia noastră, prietenii noștri. Acum este ușor în zilele noastre să ții legătura prin Skype sau Facebook. Departe a devenit de fapt aproape. De asemenea, puteți zbura cu ușurință între Olanda și România. Familia și prietenii vin în vizită, dar desigur nu toată lumea. Trebuie să accepți că viețile merg fără tine. Că nu mai joci un rol în ea, nu ca înainte. Chiar dacă poți zbura în Țările de Jos în fiecare săptămână, viețile vor diverge. Nu mai faci parte din viața lor. Asta a dispărut pentru totdeauna. A fost greu de acceptat. Dar cu cât ești mai mult departe, cu atât devine mai ușor de acceptat.
10. Ați continuat să faceți jurnalism, să scrieți cărți, deși activitățile zilnice erau adesea cele care vă confiscau timpul. Nu ați avut moment în care să simțiți că trebuie să abandonați cursa, să fiți ceea ce ați fost cea de dinainte de a veni în România?
– Dacă ești într-un tren în mișcare, nu poți sări. De fapt, așa a mers. Din 2006 până în 2011, am lucrat alături de soțul meu, deși cu siguranță nu era visul meu să dețin o fermă. Pe atunci eram și corespondent la ANP (Agerpresul olandez) și am scris mai multe articole pentru ziare. Oricum am găsit timp pentru asta. Ce mi-a plăcut foarte mult a fost procesul de la București împotriva tâlharilor de artă de la Rotterdam Kunsthal. Am participat la acele ședințe de judecată pentru presa olandeză. Dacă cineva mi-ar fi spus în 2006 că voi putea urmări un dosar în limba română în 2013, nu i-aș fi crezut. Dar chiar a fost. Chiar dacă a fost greu să-mi urmez visul jurnalistic, primii ani mi-au oferit în cele din urmă și multe alte experiențe. Am reușit să încorporez asta în cărți. Abia când ferma a dat faliment și am vândut toate animalele, un radiodifuzor belgian m-a sunat să mă întrebe dacă pot lucra pentru el. Prin ei am obținut un loc de muncă la un radiodifuzor olandez. Așa că totul a căzut la loc.
11. Ce apreciați la români, ce nu vă place la ei?
– Oamenii sunt politicoși în maniere. Iubesc aia. Chiar dacă îmi folosesc prenumele peste tot, ei tot spun „doamnă”. E o chestiune de respect, mi-au spus. Este frumos. Acest tip de respect a dispărut aproape complet în Țările de Jos.
De asemenea, mi se pare români foarte invent-tivi, creativi. Pot rezolva probleme practice cu un filet sau un șurub. Din cauza lipsei de piese din tre-cut, mulți oameni au învățat să facă singuri lucru-rile. Acesta e un mare avantaj. Îmi place, de aseme-nea, aprecierea pentru toate lucrurile naturale. Mân-care, băutură, medicamente. Totul din natură, cât se poate de natural. Asta e cu adevărat foarte important.
Ceea ce nu prea îmi place este nepăsarea oamenilor față de gunoi. În cele mai frumoase locuri vei găsi saci de gunoi, sticle de plastic goale, câini abandonați. Aruncă tot ce nu-și mai doresc fără să se mai gândească. Că plasticul este acolo de o sută de ani. Că câinii tăi mor sau produc la nesfârșit mai mulți câini vagabonzi. Că și nepoții tăi ar trebui să trăiască în țara asta, nu?
12. Cum vedeți viitorul dvs. în România?
– Aceasta este o întrebare pe care o primim adesea. Când ne întoarcem acasă. Dar aici suntem acasă. Sper din tot sufletul ca eu și Ad să rămânem sănătoși multă vreme de acum încolo, astfel încât să putem trăi în continuare în acest loc frumos. Și chiar dacă asta nu se poate, totuși vom rămâne în România. Nu văd că ne întoarcem în Olanda să trăim. România a devenit cu adevărat casa noastră. Dacă Olanda este tatăl nostru, atunci România este mama noastră. Am început o viață cu totul nouă aici, datorită oamenilor din jurul nostru, aici, în Oarba de Mureș.
* Întrebări la care nu am primit răspunsuri
13. Ați scris până acum doar în olandeză, ați publicat șapte cărți. Cum vedeți destinul cărților dv. traduse în română? Cum au fost primate ele în Olanda? Ați schimbat în vreun fel percepția olandezilor despre români?
14. Alături de scris sunteți pasionată și de pictură. Ați reușit să vă creați un univers plastic după stabilirea în România? În ce măsură publicul roman cunoaște picture dv?
15. Dincolo de activitatea cotidiană legată de afacerile dvs., ce alte preocupări mai aveți?
Nicolae Băciuț