◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.02.2024

Prima „sinteză vie”
despre literatura română pentru Occident. Basil Munteanu: „Panorama literaturii române contemporane, 1938”

Recent, dna Mihaela Albu – cunoscuta cercetătoare în recuperarea exilului românesc – ne trimite revista „Antilethe”, ajunsă în anul al șaptelea cu numărul 1/19 din 2023, dedicat lui Miron Kiropol, și lucrarea lui Basil Munteanu, „PANORAMA LITERATURII ROMÂNE”, în traducerea lui Vlad Alexandrescu (Ed. AIUS, Craiova, Colecția Cărțile Exilului, 2023, 286 p.). În Prefață, editoarea se întreabă retoric: „De ce nici acum, la peste treizeci de ani de la căderea comunismului și de la abrogarea (parțială, totuși) a interdicțiilor impuse de acel regim, adevărata istorie nu se învață la școală?”…

Pentru mai dreapta recuperare a exilului românesc, îndeosebi a celui provocat de „comunizarea” României de după Al Doilea Război Mondial era nevoie, credem noi, de înființarea de către Statul Român a unui Institut de Cercetare și Recuperare a Exilului Românesc (bine că a fost creat unul „al Revoluției Române”, bugetivor, parazitar și mistificator, care, iată, nici după trei decenii și mai bine de bâlbâială complicitară, de la Evenimentele din decembrie 1989, nu a „reușit” să clarifice împrejurările și natura actelor comise, inclusiv responsabilitatea față de cele peste o mie de crime comise împotriva românilor ieșiți în stradă, genocid imprescriptibil!)… Și totuși, nici acum nu e târziu pentru crearea acestei instituții cu subordonare academică, cu o schemă de încadrare credibilă, dincolo de orice  tendințe și influențe, ridicând mai departe construcția chiar pe bazele puse până acum.

Dar până atunci cercetători precum Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Doina Jelea și atâția consacrați contributori în domeniu au realizat pe spese proprii punctuale cercetări care, instituționalizate, ar fi putut beneficia nu numai de fondurile necesare editării unor lucrări cât mai complete și temeinice, dar mai ales de o concertare a tuturor pârghiilor de informare, inclusiv cu apel la parteneriate culturale și canale diplomatice…

Apreciată drept „o culme”/ „un sommet” a operei de istoric și critic literar a lui Basil Munteanu (Marcel Bataillon, în „Révue de littérature comparée”, vol. 46/1972), PANORAMA DE LA LITTÉRATURE ROUMAINE CONTEMPORAINE, care vine deja pe un teren pregătit, căci autorul, odată stabilit în Franța (1922-1940, apoi după 1946) și în afara oricăror inhibări, conjuncturi, rețineri, va realiza (ca un adevărat „recenzent expert”) cronici și studii privind „la vie littéraire en Roumanie”, abordând opera unor scriitori români din epoci diferite, de la romantici la moderniști și avangardiști (Nicolae Filimon, V. Alecsandri, O. Goga, I. Al. Brătescu-Voinești, N. Crainic, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ilarie Voronca, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga ș.a.). Numai între 1926 și 1936, observa prefațatorul Eugen Lozovan (stabilit la Skodsborg, lângă Copenhaga), Basil Munteanu semnează nu mai puțin de 180 de recenzii, note și comentarii în reviste străine (precum „Révue de la littérature comparée” și „Europe Centrale”), dovedind o „deschidere” a spiritului său cultural vizionar și interpretativ, abordând până și un subiect de literatură comparată, ce ne-a preocupat și pe noi în relație cu „Faust”-ul lui Blaga (traducerea de la E.P.L. din 1955, terminată în toamna lui 1953): „Goethe et l’influence allemande en Roumanie” („Europe Centrale”, I-II, 20 & 27 ian. 1934). Nu este vorba de o simplă preluare a articolelor din reviste (cum se mai fac azi unele „Istorii…” ale literaturii române!), ci de reluări în formulări noi și „alte epitete” fără „a face împrumuturi”. Din 1936, când cu articolul despre N. Filimon încetează brusc colaborarea sa la revista cehoslovacă „Europe Centrale”, Basil Munteanu se va dedica  muncii efective de realizare a „Panoramei”, mobilizându-i toate energiile vreme de trei ani, în decembrie 1937 notând în corespondența sa: „Cartea mea trebuie să pornească la tipar”. Va apărea în vara lui 1938, autorul fiind absent din țară de două decenii, dar fără ca civilizația franceză să-i fi retezat rădăcinile.  „Panorama” se bucură, în presa culturală din țară, de aprecieri deosebite, fiind lăudată de însuși istoricul literar, doctor în litere sorbonard, laureat al Academiei Franceze, Charles  Drouhet (1879-1940), profesor din 1915 la catedra de lb. franceză de la Facultatea de Litere  a Universității din București. Un cercetător foarte apreciat pentru interpretările sale pozitiviste în care, alături de elemente de istorie și biografie, urmărea, în opera scriitorilor abordați, latura comparatistă, analiza lingvistică și, desigur, relieful stilistic (de ex. studiul despre „Vasile Alecsandri și scriitorii francezi”, 1924). După decesul lui Drouhet, Basil Munteanu îl va evoca într-o prelegere din 6 februarie 1940 și va prelua catedra acestuia (în intervalul 1940-1946), după susținerea doctoratului în 1939. Secretar literar al Elenei Văcărescu, B. Munteanu editase împreună cu această ambasadoare a culturii române în capitala Franței o antologie de poezie românească. A făcut parte dintr-o delegație la Conferința de Pace de la Paris (împreună cu M. Ralea și Al. Rosetti), alegând să rămână în Franța. La moartea sa, în 1972, Virgil Ierunca observa că „Basil Munteanu n-a încetat să fie obsedat de valorile spirituale românești”, ceea ce este pe deplin adevărat. O dovedește nu numai cercetarea sa de ansamblu, dar și Corespondența purtată cu mari scriitori români (Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Ion Chinezu, Al. Busuioceanu, N. Cartojan, N. Iorga, Cezar Petrescu, Ion Pillat ș.a.), fiindu-i foarte utilă pentru realizarea articolelor din revista „L’Europe Centrale”.

Deși este editată în urmă cu mai bine de 85 de ani, mai întâi în franceză (1938), apoi în engleză, germană și italiană, „Panorama” lui Basil Munteanu, încercând și „o integrare a literaturii române în context universal”, se poate citi cu real interes și azi, îndeosebi de generațiile tinere, constituind, observă prefațatorul E. Lozovan, iată, „un act de justiție prin scoaterea în evidență a judecăților mereu valabile ale lui Basil Munteanu”, devenite azi „un bun comun de la sine înțeles”. Considerată o lucrare substanțială, cu judecăți de valoare „sigure și definitive” (Olimpiu Boitor), o „lucrare sintetică” fără precedent (S. Mehedinți), „Panorama” era apreciată de însuși Lucian Blaga (în vara lui 1938 poetul era ambasador extraordinar și plenipotențiar la Lisabona, unde a primit-o) drept „cea mai bună care există despre literatura română”, iar N. Crainic, bucuros de „dreptatea” ce se făcea gândirismului de la revista ce-o conducea de aproape două decenii („proporționându-l în ansamblul celorlalte curente și atitudini”),  o considera cu certitudine promptă „cea mai bună istorie literară pe care o avem”, cuprinzând în totalitate „drama spiritului românesc” („Certitudini”, în „Gândirea”, 23 iulie 1838).

În 1941, având în vedere „o nouă literatură românească”, Basil Munteanu scria aceste fraze pe care timpul nu numai că le-a validat, dar sunt mereu actuale: „Actuala criză europeană a lovit România și românismul în mod sângeros. Se vorbește puțin de ce am pierdut și de ce suferim, dar nimeni nu uită. Sufletul românesc și-a pierdut volubilitatea lui obicinuită, e drept, mai mult la orășeni decât la țărani. Sufletul românesc a învățat să tacă; avem nădejdea că această tăcere nu e tăcerea pasivității vegetative, ci tăcerea meditației și a reculegerii (…) /Vom recolta mâine ceea ce am semănat de douăzeci de ani încoace și ceea ce evenimentele seamănă azi în noi. Vom  recolta o literatură românească nouă. O literatură fără etichetă și patentă românească vizibilă de la o poștă, dar românească prin fatalitățile adânci și autentice ale sufletului nostru. Într-un cuvânt, o literatură de stil românesc. (…) /O literatură de adânci fatalități românești, nu de aparente afirmații și evazive terminologii. Conflictul dintre modernism și tradiție își va fi pierdut sensul, dar își va fi împlinit misiunea lui de ferment. Va rămâne doar expresia stilului românesc pe care Lucian Blaga, unul din marii gânditori ai Europei de azi, a încercat să-l configureze și să-l prefigureze profetic. /Trăim poate în aparenta stagnație a sufletului românesc, zilele decisive ale spiritualității de mâine, ce se plămădește tainic dincolo de rațiune.” (E. Lozovan, „In medias res”, „Cuvânt înainte” la ed. I, din 1996).

Că previziunea lui Basil Munteanu din anii războiului (1941), când apărea și „Istoria” lui G. Călinescu, este, nu în toate datele ei, exactă, o dovedește însăși evoluția culturii române, mai întâi în epoca dogmatismului proletcultist, după care are loc „deschiderea” neomodernistă a „generației Labiș”, prin reușite restabiliri de legături cu modernismul interbelic și cuceriri de noi teritorii ale lirismului, apoi, prin promoția 70, înspre optzecismul postmodernism care la ora de față pare să-și fi consumat „experiențele” libertăților de limbaj, prefigurându-se, dincolo de canonizări de tot felul, noi orientări ale artei în general, reflectând lumea subiectului creator și a limbajului creat, în alte direcții ale esteticului, ideologicului etc.

Interzisă vreme de decenii întregi, precum „Istoria” lui Călinescu, „Panorama” lui Basil Munteanu, precedând-o, a rămas aproape necunoscută, în general tineretului studios, foarte puțin mediatizată, în comparație cu aceea, ambele pornind cu o introducere în istoria poporului român aflat „la răscrucea imperiilor moarte” și care, prin vitalitate și gând cultural, a perseverat întru salvarea sa, dovedind un „suflet complex” și îndârjit în stabilitatea sa, eminamente o rezistență de „fond popular” confruntată cu factori geo-istorici și social-politici, foarte receptivă, prin tipuri de intelectuali caracteristici epocilor, la fenomenele europene (Eminescu, Blaga, Barbu), menținând în același timp legătura tradițională cu Orientul ortodox, cu misticismul slavo-bizantin, când nu avem a face cu „oscilații extreme” ale spiritului din epoca interbelică, conflict rămas deschis când autorul își publica lucrarea (v. ascensiunea dreptei legionare, succesiunea dictaturilor etc).  Autorul scrie despre „poporul român : o sinteză originală”, aflat la „răspântia imperiilor moarte”, despre „țărani și oameni de carte”, stabilind câteva „trăsături generale ale literaturii române”. Începe efectiv cu „Renașterea (1866-1916)”, epoca de reforme cuziste privind indubitabil modernizarea României, tratând apoi în sinteze monografice scriitori de seamă (de la „multicordul” Alecsandri, la „aristocratul prin vocație” manifestându-se în direcția limbii, literaturii esteticii, filosofiei Titu Maiorescu, continuând cu filologul și istoricul B. P. Hașdeu, cu „lecția de fond seducătoare” a istoricului Al. Xenopol. În continuare, Mihai Eminescu este comentat ca „poet universal și teoretician național”, iar Creangă și Odobescu fiind socotiți drept „creatori de stil”.

Într-un alt capitol, Basil Munteanu scrie despre „Diferențierea curentelor și doctrinelor (1885-1916)”, comentând pe C. Dobrogeanu Gherea și discipolul său H. Sanielevici („Idealul socialist și studiul științific al literaturii”), pe „poporanistul” C. Stere, pe filosoful culturii C. Rădulescu-Motru, pe N. Iorga cu „cruciada naționalismului”, pe teoreticianul simbolismului Ovid Densușianu, pe „esteticianul integral” Mihail Dragomirescu ș.a.

Dacă întreg capitolul al III-lea este dedicat „Înfloririi nuvelei și nașterii romanului” (I. Slavici, I. L. Caragiale, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, I. Al. Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Gala Galaction, Al. Cazaban ș.a.), următorul, intitulat „Renașterea poetică”, îi privește pe „poetul misionar” Al. Vlahuță, pe G. Coșbuc „expresie a neamului”, pe „iredentistul profetic” O. Goga, pe „nostalgicul” Ștefan O. Iosif, pe singularul reflexiv Panait Cerna, pe „marele precursor” Al. Macedonski, evoluând „de la Parnas la simbolism”, pe liricul „savant” Duiliu Zamfirescu, pe „poetul transparențelor” Dimitrie Anghel, pe V. Eftimiu, I. Minulescu ș.a.

Foarte substanțială este partea a doua a lucrării, dedicată „Elanului creator de după război”, urmărind în sinteză dezvoltarea minorităților naționale și interesul pentru literaturile străine (italienistul Al. Marcu, germanistul Simeon Mândrescu, shakespearologul Dragoș Protopopescu,  clasicistul George Murnu ș.a.), apoi interesul pentru sociologie, psihologie și lingvistică, pentru filosofie, în special pentru „homo metaphysicus” (husserlianul Camil Petrescu, spenglerianul L. Blaga, cu mai largă deschidere etc.). Sunt trecuți în revistă câțiva „istorici ai liberalismului” (Șt. Zeletin, E. Lovinescu), dar și reprezentanți ai „naționalismului constructiv” (Iorga, Mehedinți, A.C. Cuza, O. Goga), apoi „românismul” lui C. Rădulescu-Motru, doctrinarul mistic Nae Ionescu, spiritul de „autohtonie și creștinism” de la „Gândirea” lui Cezar Petrescu și Nichifor Crainic, Lucian Blaga („metafizician al misterului și filosof al culturii”), gruparea „tinerilor în tumult” (Mircea Eliade, E. Cioran, C. Noica), unele „prefigurări estetice” (T. Vianu) și opțiunea critică pentru „estetică și modernism” (E. Lovinescu, F. Aderca) sau pentru „impresionism”, „intelectualism” și „analiză” (N. Davidescu, Perpessicius, Paul Zarifopol, criticii de la „Capricorn” ș.a.), în sfârșit „anarhismul literar” (Sașa Pană, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Tristan Tzara)… Capitolul al VI-lea privește „Avântul romanului”, de la Mihail Sadoveanu („vraja amintirii”) și tradiționalistul „de autoritate” Ion Agârbiceanu, la „diferențierea narațiunii” (Brătescu-Voinești, I. A. Bassarabescu, G. Galaction, Al. Teodoreanu, Mateiu Caragiale, Em. Bucuța, N. Condiescu ș.a.), culminând cu „romanul de moravuri și fresca” (Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, C. Stere, Victor Papilian, G.- M. Zamfirescu) și cu „romanul psihologic” (Hortensia Papadat-Bengescu, Gib. Mihăescu, Camil Petrescu…) ori alte formule (Mihail Sebastian, Mircea Eliade…

Marele elan al lirismului” (VII) îi privește pe „simbolismul grandilocvent” Ion Minulescu, pe „simbolismul fără muzică”, „nevrozatul și blestematul” Bacovia, pe „staționarul” Al. Stamatiad,  pe traducătoarea „Păsării albastre” de Maeterlinck, pe baladiera feministă Elena Farago,  pe senzuala Claudia Millian, alte „căutări”: Vinea, Demostene Botez, Al. Philippide… Tudor Arghezi ar fi „un ireductibil”, în slujba căruia a pornit o întreagă „cruciadă estetică” (ca în cazul lui Blaga, îi sunt dedicate opt pagini), apoi din nou N. Crainic cu „certitudinile divine”, Ion Pillat cu „frumusețile limpezi”, Vasile Voiculescu cu „tragicul creștin”, „primitivul rafinat” Adrian Maniu, din nou Blaga „poet al misterului cosmic”, tumultuosul Aron Cotruș, humoristul G. Topârceanu ș.a.

Un „creion final” intitulat „Perspective  propune o privire „mai de sus” a dezvoltării noastre literare animată de idealuri „naționale” ale unui popor neo-latin „perfect distinct” și „adaptabil”, cu „griji patriotice, iredentiste și sociale”, „cu excepția lui Eminescu, al cărui geniu depășește epoca”. O literatură care după Primul Război s-a dovedit însuflețită „de un puternic spirit creator, exagerând uneori în proslăvirea sufletului românesc, a sevei sale senzuale”. Alteori „lirismul acesta cu nuanță metafizică nu este lipsit de riscul excesului”, evocând „infinitul, cosmosul, iraționalul, realitățile secunde, și tot vastul simbolism ce se desprinde din ele și din care literatura română face în zilele noastre un consum atât de mare”, asemănător unui „abuz” prin clișee „sublime cam peste tot”, un „automatism verbal” care trădează o anume „nesinceritate în inspirație”, obnubilând „pistele de comunicare directă cu realitățile vii”: „A înfrânge această modă și, cu bogăția celor cincisprezece ani de experiențe metafizice, a regăsi izvoarele simple ale adevărului, este pentru literatura română o nouă etapă de parcurs; și este fără îndoială misiunea sa de mâine.”… Cuvinte profetice rostite de cel ce avea să dispară în 1972, nemaifiind contemporan cu optzecismul prozaic, ba chiar cu esteticile oralității de mai târziu, ale unui postmodernism gâfâitor, care până la urmă își consumă și el energiile, sunând a muzică… „déjà vu”. Mă tem că viitorul receptării critice va fi foarte aspru, având toate datele istorico-literare și extraestetice, reducând plutonul la minimum de individualități…

În general, afirmă dna Mihaela Albu, Basil Munteanu „a adus la cunoștința Apusului o istorie literară pe fundalul Istoriei mari, o literatură și o istorie mai puțin cunoscute”, o istorie despre „secretele fenomenului românesc” („recuperare a timpului istoric pierdut”), făcută cunoscută străinătății, în definitiv „o nouă literatură” însuflețită de „un puternic spirit creator”, reliefând vitalismul creației, naturismul cosmic, umanismul integral, spiritualizarea…

În acest sens, putem vorbi, fără exagerare, de „spiritul european” al acestui mare cărturar, istoric și critic literar recunoscut în epocă, universitarul Basil Munteanu, care face cunoscută Europei tradiția culturală românească, spiritul românesc creator în ipostazele lui cultural-istorice, specificitatea acestuia, autenticitatea, „deschiderile” către universalitate, de la condiționările istorice la resurecția avangardismului românesc.

Dincolo de anumite reluări și de o analiză foarte sumară, dacă putem zice așa, făcută literaturii noastre vechi (sec. XVI-XVIII), axându-se pe vectori/ valori care corespundeau țintei propuse (de a se adresa străinătății prin tot ceea ce cultura și literatura română avea mai distinct, original și de valoare), „Panorama” lui Basil Munteanu  marchează o dată importantă în receptarea istorică și deopotrivă critică a literaturii noastre, precedând apariția unei „Istorii” cu adevărat „monumentale”, aceea a „literaturii române de la origini până în prezent”, a lui G. Călinescu, apărută în 1941, ambele rămase „interzise” multă vreme, cu atât mai mult a celei în cauză, circulând însă în limbi ale Occidentului și, cu siguranță, mai cunoscută acolo decât în România (apărută în franceză în 1938, a fost reeditată în limba engleză în 1939, în germană în 1943 (reluată în trei ediții succesive) și în italiană în 1947.

Gestul Mihaelei Albu de a relua, în Colecția „Cărțile exilului” de la Editura craioveană „Aius”, traducerea lui Vlad Alexandrescu (apărută într-o primă ediție îngrijită de Eugen Lozovan și Ruxandra D. Shelden, Clevland & București, Ed. Crater, 1996) este, desigur, nu numai salutar, dar și binevenit, în cadrul acțiunii ample de valorificare a scriitorilor din exilul românesc, puțin cunoscuți generațiilor mai tinere.

 

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *