Foarte multe lucruri se învață în facultățile de jurnalism, însă adevărata meserie „se fură” de la jurnaliștii cu experiență. Chiar și așa, fiecare jurnalist trebuie să-și dezvolte stilul propriu, în baza acumulării tuturor acestor cunoștințe.
Am întâlnit jurnaliști tineri care nu acceptă să învețe de la alții consacrați, considerându-i depășiți, cu mentalitate învechită.
Personal, i-am admirat mereu pe cei de la care am preluat ștafeta. M-a inspirat Virgil Vochină, care, de altfel, m-a și îndrumat să studiez jurnalismul și m-a dirijat către radio. Apoi, mi-au fost profesori de jurnalism de radio, respectiv de televiziune, Vasile Traciuc și Horia Moraru. Doi oameni, buni prieteni, cu stiluri diferite de predare: primul blând, sfătos, celălalt dur, dar care explica perfect.
La Redacția Radio MAI a trebuit să umplu un mare gol, lăsat de Marin Constantin și Alexandru Rusu, care se reîntorseseră la postul național de radio. Colegii care m-au învățat tainele jurnalismului de radio, Viorica Dragoș și Silviu Podea, mereu mi-i dădeau ca exemplu. Viorica era mai apropiată de stilul lui Marin Constantin, un foarte bun „știrist”, iar împreună cu Silviu, reascultam, periodic, materiale realizate de „maratonistul de radio” Alexandru Rusu, primul jurnalist care a realizat primul reportaj despre viața oamenilor care trăiesc în canalele bucureștene. De altfel, radioreportajele realizate de „Sandu” Rusu m-au făcut să cochetez și eu cu acest gen publicistic dispărut.
După un timp, mi-a venit și mie rândul să „predau” ceea ce am învățat unui nou coleg. Era ca o piatră neșlefuită, nu știa nimic despre jurnalism, dar am zis că e mai bine așa, pentru că e mai greu să corectezi deprinderi greșite. În schimb, spre deosebire de mine, avea avantajul „vocii de radio”, acesta fiind și principalul motiv pentru care i-am propus să îmbrățișeze această meserie.
După ce l-am cam neglijat, atât eu, cât și colegii mei, într-o perioadă plină, i-a venit rândul să realizeze prima emisiune. „MAI în slujba comunității rurale” s-a difuzat aproape un deceniu la Radio Antena Satelor. Era, inițial, o emisiune de o jumătate de oră, „ruptă” la mijloc de o melodie populară, de regulă din repertoriul Ansamblului Artistic „Ciocârlia”.
Recunosc, am fost puțin răutăcios când am pus la cale „botezul” lui Cătălin pe calea undelor. I-am explicat fugitiv ce avea de făcut, iar el mă privea nelămurit. Mi-am amintit cât de greu îmi fusese mie la început, m-a încercat o umbră de compasiune, așa că i-am aranjat un interviu cu un polițist șef de post, care tocmai destructurase o rețea de hoți de animale. Polițistul părea un bun vorbitor, iar după o scurtă descriere a faptelor, i-am întocmit lui Cătălin și planul de întrebări. Tot nu părea suficient. Am dat fuga în fonotecă și m-am întors cu o bandă mai veche, pe care era înregistrată una dintre cele mai bune emisiuni realizate de mine. O premieră de altfel, pentru că descria primul „atentat” cu bombă din mediul rural românesc. O familie din comuna gălățeană Liești amplasase în casa unei familii rivale un dispozitiv exploziv improvizat. Avusesem noroc și de un bun interlocutor, căpitanul Ștefan Constandache, un polițist cu talent de jurnalist, care tipărise o revistă a Poliției Rurale, ce era distribuită locuitorilor comunei.
În timp ce îi înmânam lui Cătălin banda, ca să o aibă ca model, cutia a scăpat pe jos. Semn rău? Acesta a fost, de altfel, și momentul în care i-am predat ștafeta emisiunii. I-am mai spus că, dacă nu se descurcă, poate apela cu încredere la prietenii noștri de la Antena Satelor, în acea perioadă la emisie fiind Clara Iancu și Florentina Mihalache.
Lucrurile fiind aranjate, fără a crede în superstiții, plec în concediu, la țară. Pornesc un vechi radio, iar pe unde medii, printre interferențe, printre „paraziți”, găsesc în sfârșit frecvența Antenei Satelor. Aveam emoții pentru prima emisiune a lui Cătălin. Ascult genericul, o melodie populară, apoi… recunosc vocea mea: „Bună seara, stimați ascultători!”. Am rămas stupefiat. Starea mea cu greu se poate descrie în cuvinte, mai degrabă în simboluri, în emoticoane. Era ora 12.10. Ora de difuzare se schimbase de câțiva ani. Și… urmează interviul… meu… cu căpitanul Ștefan Constandache. Între timp, Poliția se demilitarizase, iar acesta fusese promovat, era deja subcomisar. Așteptam ca emisiunea să fie întreruptă din clipă în clipă și să primim criticile postului, ceea ce nu s-a întâmplat.
După o săptămână, m-am dus cu emoții la radio, direct în biroul redactorului-șef, Gheorghe Ghelmez. Nu a adus vorba de emisiunea reluată, în schimb a subliniat că este încântat de colaborarea pe care o avea cu noi.
Lui Cătălin i-am reproșat: cum să apar pe post, cu o reluare, spunând „bună seara” la amiază? Ce a motivat el? Șeful de post, de teama interviului, nu i-a mai răspuns la telefon. Că doar… postul de poliție, o fi el tot post, dar nu de radio. Emisiunea trebuia predată, redactorii nemaiavând timpul necesar să acopere o jumătate de oră din grilă. Așa că, el a identificat soluția cea mai bună, din punctul său de vedere, omițând să taie măcar salutul de seară, iar emisiunea a fost, probabil, percepută ca o reluare.
Pe Cătălin l-am admirat, deși nu i-am spus-o niciodată. El m-a urmat în cariera jurnalistică, însă pe un drum paralel, având un alt mod de a aborda lucrurile. De aceea, nu știu în ce măsură pot spune că i-am predat ștafeta. El a devenit un jurnalist cunoscut, care a știut mereu cum să procedeze pentru a ieși din situații dificile. A identificat singur modul în care se pot realiza foarte multe dozând eforturile, scoțând în evidență că un jurnalist trebuie să fie și eficient.
De aici concluzia că și jurnaliștii mai experimentați pot beneficia de ideile și inovațiile unora începători. Jurnalistul, cât trăiește, învață.
Paul Ulieru
(Revista UZP, nr. 31/2023)