În anul în care se împlineau 200 de ani de la tipărirea primului sonet românesc, dna Florica Gh. Ceapoiu (10 iunie 1948, București), – istoric și critic literar, eseist și chiar poetă de notabile realizări, despre ale cărei cărți revista „Portal-MĂIASTRA” a mai scris în câteva rânduri, – ne surprinde cu lucrarea FILE DIN ISTORIA SONETULUI ROMÂNESC , prefațată de eminentul eminescolog acad. prof. Theodor Codreanu. D-sa amintește de „pregătirea inginerească a autoarei” care a performat în domeniu până la brevete de recunoaștere națională, iar după 1989 și-a deschis creativitatea și spre literatură, fiind fie membră a unei publicații („Paradox”, 2003-2009), fie colaborând la periodice centrale și regionale. A debutat editorial în 2004 cu „Melodii din taina serii”, dovedindu-se chiar exersată în poezia cu formă fixă (sonet, rondel, triolet, catren, haiku, tanka, tanrerga), cultivând totodată și versul liber.
În 2018 a publicat tot la editura MNLR masivul volum INTEGRALA SONETULUI EMINESCIAN (514 p.) – o reconstituire „atipică”, desigur, „din laboratorul lui Mihai Eminescu”- care ne-a prilejuit plăcerea unei cronici detaliate, analitice în periodicul amintit (nr.2/55, 2018, pp. 5-6) și având subtitlul „lucrare tehnică și estetică” ce a atras atenția lui Nicolae Manolescu în cronica sa din „România literară” (nr. 10-11, 2 martie 2018).
Autoarea, total necunoscută în editologia și exegeza eminesciană, a surprins, de vreme ce clasifica atât sonetele antume cât și pe cele postume după conținutul lor tematic, o tripartită clasificare (meditativ-filosofice, satirice și erotice), cam cum făcuse Petru Creția în ediția Sonete din 1991, întâia antologie de acest fel de la noi, considerând cele 31 de sonete (cu 32 de reproduceri) „lirice” și „satirice”, în a doua ediție din 1997 revenindu-se la criteriul cronologic (după prima ediție dedicată sonetelor eminesciene, doar zece în transpunere franceză, datorată preotului catolic Louis Barral, Sonnets, Imprimeria Socec, 1933, 15 p. cu ilustrații). Ar mai fi de amintit și ediția bilingvă realizată de Emanoil Marcu (Élègii și sonete/ Elegies et sonnets, Junimea, 1994, 85. p.), precum și aceea semnată de Ion V. Boeriu (Sonete, „Dacia”, 1995, 124 p.), dar și mai recent lucrarea scriitoarei Emanuela Bușoi, Mihai Eminescu. Sonnets / Sonete, traducere (în limba franceză) şi studiu introductiv (Editura Aius, Craiova, 2020), amintind de alte retroversiuni inspirate datorate unor scriitori români sau francezi: Elena Văcărescu, Michel Steriade, Emanoil Marcu, Elisabeta Isanos, Annie Bentoiu, Valeriu Rusu, Alain Guillermou, Jean-Louis Courriol…).
Ceea ce frapa/șoca în intreprinderea „tehnică” (și estetică) a autoarei, stârnind spiritul unui foarte meticulos cercetător și editolog (N. Georgescu, Eminescu și editorii săi, I-II, 2000), era încercarea de „reconstituire abuzivă” de sonete din devălmășia manuscriselor eminesciene. Ideea autoarei (avându-l alături pe muzicologul orădean Florin Chelu Madeva) era aceea de a realiza împreună „integrala sonetiană” eminesciană, drept care s-a trecut la descifrarea manuscriselor aflate în volumele editate, sub egida Academiei, de un colectiv de cercetători condus de Eugen Simion. Manuscrisele facsimilate au fost „scanate și cercetate cu lupa electronică” și, pe baza volumelor de Opere II, III și V ale lui Perpessicius, „am adus la lumină întregul sonet al lui Mihai Eminescu, inclusiv variantele necunoscute încă.” Considerând prioritară structurarea sonetelor eminesciene pe principiul „grupării tematice” (o consemnare cronologică fiind „imposibil” de realizat, poate, doar aproximativă), autoarea a intenționat să refacă „arborele genealogic al fiecărui sonet în parte”, respectând punctuația (cu multe sugestii și valori aici). Și a stabilit totodată că în perioada 1869-1880, autorul Luceafărului a scris zeci de sonete (31 în ediția Petru Creția), cu sunet genial și de acuratețea cristalului. Lucrarea își propunea astfel o cercetare foarte aplicată, de amănunt și revelații editologice, care să pună în evidență textele respective, „din stadiul lor embrionar” și terminând cu elaborarea „pieselor muzicale”. Autoarea, conștientă de a fi „adus în lumină sonetul eminescian în întregul său”, a trăit cu mari emoții acel „miracol de descifrare și interpretare corectă a semnelor grafice”. Ba mai mult, în cadru sonetului „Veneția”, după analiza tuturor celor peste 20 de variante, autoarea și-a propus să treacă toate acestea printr-un „filtru logic”, propunând o variantă desăvârșită, reconstituită „dinlăuntrul” manuscriselor și „mult mai apropiată de spiritul geniului nostru național”.
Departe de a vorbi de „diletantism”, de vreme ce spiritul ingineresc al autoarei mergea deseori în inima lucrurilor, deopotrivă „tehnic” și „estetic”, cum și-a propus dintru început, nu puteam a nu observa meticulozitatea și implicarea cu știință de carte specifică în domeniul de cercetare, prin urmare „trebuie dat Cezarului ce i se cuvine!”, după cum ne încheiam noi cronica amintită.
*
Acum, cu prilejul împlinirii a două sute de ani de la tipărirea primului sonet românesc (datorat lui Gheorghe Asachi, datat „31 decembrie 1820” – v. Opere, I, note și comentarii de N. A. Ursu), autoarea – exersată (alături de compozitorul, interpretul și orchestratorul Florin C. Madeva, scriitor de sonete) în identificarea și susținerea noului concept cultural-sincretic de „sonet muzical”, numit așa prin analogie cu „sonetul literar” – realizează o culegere de articole, unele deja publicate prin reviste din întreaga țară, sub titlul „File din istoria sonetului românesc”, rod al aceleiași „colaborări multidisciplinare”, care a necesitat „extinderea implicării noastre dincolo de hotarele literare și muzicale ale sonetului românesc, atingând domeniile istoriei literare și eseului”. La rândul lui „omul de cultură și creatorul de excepție” dl Florin Chelu Madeva a urmărit definitivarea „Dicționarului sonetiștilor români”, aflat încă în lucru.
În secțiunea „Primele sonete românești publicate”, dna Florica Gh. Ceapoiu scrie despre „Sonetele românești publicate în presa anului 1829”, în primul rând Gheorghe Asachi, „părintele eseului românesc”, autorul primului sonet românesc publicat în 1821, în prefața la romanul „Bordeiul indienesc”/ trad. rom. de Leon Asachi, tatăl, a volumului „Chaumière Indienne” de Bernardin de Saint-Pierre (Paris, 1790). Mai este amintit ca „sonetist” în vers dodecasilabic cu ritm trohaic, din același an, Iancu Văcărescu, cu „Sonet pentru pace” din „Albina românească” (6 iunie 1829), pe care muzicologul Florian C. Madeva l-a pus pe muzică, inventând „sonetul muzical” (în ultima secțiune a lucrării, „III.Sonet literar – sonet muzical”, autoarea ne face cunoscută colaborarea în cadrul programului „sonet muzical” cu muzicologul-„creator de excepție”, autorul acelei „integrale” sonetiene eminesciene, integrabilă într-o „Europă muzicală”, considerente „sentimentale” care unor N. Manolescu sau A. D. Rachieru nu le sunt pe plac (Fl. C. Madeva, Sonet. Mihai Eminescu. Ediție prostheitică, Editura Primus, Oradea, 2016).
Un alt studiu privește Sonetele românești publicate în presa anilor 1838-1840, în care se reiau câteva date deja menționate amănunțit și întâlnim iar numele lui Asachi sub textul Palladiul moldovenilor, sonet scris la inaugurarea Academiei Mihăilene, la 3 iulie 1838 și publicat în revista „Alăuta românească” (Iași, II, 2, 15 iulie 1838, pp. 22-23, cu ortografie chirilică, cf. facsimilului publicat la p. 84-85). Tot în 1938 scrie și publică Sonet XXI.3 Timotei Cipariu, în „Foae pentru minte, inimă și literatură” (Brașov, 5 nov. 1938, tot cu litere chirilice), care beneficiază iarăși de un amplu comentariu, text devenit și el „sonet muzical” grație muzicologului Fl. C. Madeva, printr-o laborioasă orchestrație (sunt reproduse partiturile muzicale respective). Din aceeași perioadă, avem sonete scrise de I. H. Rădulescu, tipograf, editor, poet, prozator, critic, întemeietorul „Curierului Românesc” (1829), cu suplimentul „Curierul de ambe sexe” (1837), și alte merite…
Urmărind evoluția istorică a speciei, autoarea se apleacă și asupra Sonetelor românești publicate în presa anilor 1845-1850, în care întâlnim iarăși numele unor personalități culturale importante precum Gheorghe Asachi, I. H. Rădulescu, Alexandru Pelimon, Ioan Catina, cel cu Un sonet urât pentru o femeie frumoasă („Curierul românesc”, XVIII, 65, 10 aug. 1846, p. 260), text necuprins în nicio antologie, nici de Radu Cârneci în „Antologia Sonetului Românesc”, în care, din fericire, suntem și noi prezent cu sonetul Intermezzo, din volumul de debut „Fericirile” (1995), făcându-mi plăcere să-l amintesc aici: „Deseninat ca fagur de prisacă/ eu am ales să ocolesc Sublimul/ că-i o silabă rece, fără stimul/ încopciată la dosar să zacă…// Și ar mai fi tării diamantine,/ o noapte de coral atât de mută/ cât un răgaz îngăduit de tine/ și jinduit de clipa asta slută!// O, licurici astenici, o, tu, noapte/ mai fremăta o carieră, unde/ scoici de cristal, părând ca dinți de lapte,// iluminau din maluri, vii, fecunde -/ încât de-atunci cu tâlc prelins în Faptă/ se deslușea că nu mai pot răspunde…” Am comis acest adaos sentimental, poate din pricina „sechestrării” poeziei mele, odată cu dedicarea în ultimii ani comentariului critic, dar pentru care întrevăd cât de curând un timp al ei, solicitându-mă zilnic, potrivit zicerii nulla dies sine linea… Va fi, cu siguranță! (Radu Cârneci, Antologia Sonetului Românesc, Postfață Acad. Mihai Cimpoi, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2009, vol. I-III, III/p. 221).
Remarcăm peste tot acribia de istoric literar și comentariul filologic, dincolo de un anumit sentimentalism structural, recomandând un cercetător care merge la surse și este stăpân pe mijloacele sale de investigare și pe un simț estetic sigur, nedubitativ, chiar indimenticabil aș zice.
Aplicând sonetelor românești scrise în prima jumătate a secolului al XIX-lea metoda „analizei prozodice” introdusă în cercetarea poeziei, ca ramură incontestabilă a stilisticii („fonetică stilistică”, nu numai „lexicologie” și „sintaxă stilistică” – Ladislau Gáldi), de teoreticianul ieșean, savantul eminescolog Adrian Voica (valorosul nostru colaborator care la ora de față se află pe patul de suferință), autoarea studiază arhitectura prozodică a acestor sonete, ajungând la concluzia că „ceea ce caracterizează «forma fixă» a sonetului românesc este, în ultimă instanță, alcătuirea lui din 14 versuri, deoarece, uneori, s-a renunțat chiar și la spațiile care împart sonetul în catrene și terține (ca în „Sonet XXI. 2” al lui Timotei Cipariu). De asemenea, endecasilabul și ritmul pot varia, de la cel iambic (Gh. Asachi, T. Cipariu), la dodecasilabul în ritm trohaic sau în ritm amfibrahic (Iancu Văcărescu, Ioan Catina), ba chiar la alexandrinul de 14 silabe (cu varianta catalectică de 13 silabe), în ritm iambic (I.H. Rădulescu, T. Cipariu, Al. Pelimon, Ioan Catina, N. Capeleanu) sau mai amplu de 16 și, catalectic, 15 silabe, în ritm trohaic (Gh. Asachi). Să amintim și versul mai sprinten de 9-10 silabe întâlnit la Ion Heliade Rădulescu în „Sonet. De gratulație pentru anul nou”…
E de reținut că autoarea a avut la dispoziție nu numai volumele de autor sau antologiile cunoscute, dar a mers direct la sursă, adică la publicațiile originale din epocă (gazetele „Curierul românesc” și „Albina românească”, revistele „Alăuta românească” și „Foae pentru minte, inimă și literatură”), la lucrarea lui T. Cipariu, „Elemente de poetică, metrică și versificațiune”, și „Drama pastorală” a aceluiași.
Al doilea capitol, Recitind sonetele lui Mihai Eminescu, vine cu „aprofundări” precum studiul „Urme ale înaintașilor în sonetul eminescian”, atestând atenția specială acordată de poet înaintașilor literari, endecasilabul iambic „statornicindu-se profund în mintea poetului, firesc, sub influența literaturilor apusene, iar sonetele sale, oferindu-i posibilitatea de a-și exercita cu stăruință tot elanul creator, reflectă cele mai înalte reușite ale literaturii române” (în anii studenției vieneze „s-a găsit forma definitivă a sonetului eminescian” în schema abba/ baab de așezare a rimelor în catrene, poetul declarându-se însuși „copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete de formelor perfecte” – Icoană și privaz). Modelul tradițional al dispunerii rimelor în catrene, prezent în prima variantă a sonetului „Veneția”, preluat de poet din poezia „Veneding” de Cajetan Cerri (pe care a încercat s-o traducă) îl găsim, de fapt, la Petrarca și Ronsard (sec XVI), dar și la poeții români inspirați din modelul petrarchist (Asachi, Cipariu, Bolliac). Apoi, poetul a mărit la patru numărul de rime din catrene (după cum făcuseră Heliade, Bolliac, Nicoleanu, încercând o „așezare mai «modernă» a rimelor”: abba/ cddc, iar apoi, pe la 1871-72, apare pentru prima dată tipul caracteristic abba/baab al sonetului eminescian. Caracteristic este, dincolo de toate încercările și modelele (Petrarca, Iacopo de Lentini), pentru Eminescu „aproape în exclusivitate endecasilabul iambic construit pe rime feminine” (ca la Asachi, Cipariu etc.).
Pentru masiva lucrare Din laboratorul lui Mihai Eminescu. Sonetul (a cărei lansare a avut loc în sala Perpessicius de la MNLR, la 26 aprilie 2018), autoarei i s-a decernat „Marele premiu Mihai Eminescu pentru exegeză eminesciană”, pe anul 2018, în cadrul Festivalului literar „Mihai Eminescu”, Ediția a XXVIII-a, 16-17 ianuarie 2019, Suceava – Putna – Călinești Cuparencu. Astfel a apărut articolul „«Reintegrarea» sonetelor postume în plasma antumelor eminesciene” (pp. 236-249), în care s-a ținut seama de recomandarea călinesciană: „Se cade să studiem manuscrisele, să le comparăm și prin felurite metode să ajungem la un text cât mai apropiat de acela ieșit din pana autorului. (…) Aici editorul are a stabili textul cel mai acceptabil pentru posteritate și a da variantele.” (M. Eminescu, Poezii. Ediție îngrijită și comentată de G. Călinescu. Editura Naționala – Ciornei, 1938, p. 6). De bună seamă, autoarea a avut în vedere, dincolo de reperele clasice, și lucrările eminescologului, riguros filolog, Nicolae Georgescu, autorul unicei ediții critice sinoptice Poesii. Cu formele și punctuația autorului (2004) și Poesii (2012), „ediție critică, studiu introductiv, comentarii filologice și scenariul probabil al ediției princeps”, despre care am scris și noi la timp.
Interesantă, dintr-un punct de vedere „pro domo”, ni se pare secțiunea Contribuții critice (pp. 250-280), în care regăsim, fragmentar, pagini întregi din comentariile unor critici literari la volumul Din laboratorul lui Mihai Eminescu: sonetul (2018): Theodor Codreanu (250-253), Geo Călugăru (254-256), Zenovie Cârlugea (257-259), Mircea Coloșenco (260-262), Constantin Cubleșan (263-265), Nicolae Manolescu (266-268), Adrian Dinu Rachieru (269-271), Ioana Stuparu (272-275), Alexandru Surdu (276-278), Ecaterina Țarălungă (279-280).
În concluzie, File din istoria sonetului românesc nu este o lucrare care ar întrece valoric precedenta analiză (integrală și „cu lupa electronică”) a manuscriselor eminesciene, ea, dimpotrivă, s-ar situa într-o ipostază „pregătitoare” aceleia, prin cercetarea celor „două secole de sonet românesc”, dar, în același timp, are și un caracter recapitulativ, de bilanț, privind „lucrarea tehnică și estetică” (cu virtuți tehnice, indubitabil, mai mult) privind cercetarea „sonetului” din manuscrisele eminesciene, care i-a adus un remarcabil premiu pentru „exegeză eminesciană”, acordat de un juriu ce trebuie neapărat amintit: Theodor Codreanu, Nicolae Georgescu, Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon şi Mircea A. Diaconu, preşedinte.
Subscriem, așteptând din partea autoarei Florica Gh. Ceapoiu noi colaborări la trimestrialul târgujian „Portal-MĂIASTRA”, ce apare „sub egida Uniunii Scriitorilor din România” încă din 2007 și aflat în al XIX-lea an de apariție neîntreruptă.
Zenovie Cârlugea