Pentru Sonia Elvireanu poezia este o stare de grație, de concentrată contemplare și intrare în rezonanță cu elemente ale unei lumi lăuntrice pe care am numi-o Idealia, dominată de „liniște și „lumină”, în „singurătatea irisului” și „dincolo de lacrimi”, ca să amintim doar două din volumele autoarei (față de o Realia opresoare, stârnitoare de disconfort sufletesc, de anxietăți).
Dacă iubirea, cum îi scria și tânărul Blaga iubitei mediciniste vieneze, „e scânteie divină” (V. Hugo), frumusețea „e darul lui Dumnezeu” (Aristotel) – iată moto-urile care străjuiesc recentul volum de poeme ÎNSORIRI ÎN SÂMBURELE LINIȘTII (Ars Longa, Iași, 2022, 161 p.). Dintr-o considerație critică a lui Giuliano Ladolfi, reprodusă pe coperta a IV a cărții, aflăm că am avea de a face cu „o profundă reflecție poetică și existențială” ducând la acele „iluminări” ale spiritului care mărturisesc despre poezie ca „înflorire de cuvinte”, dar și ca întoarcere către sine ale unui suflet delicat, de sensibilități încercate, descoperind astfel „solitudinea” și acel echilibru pacifist pe care numai Idealia, ca spațiu al „armonizării” contrariilor (cum ar zice Gilbert Durand investigând „Structurile antropologice ale imaginarului”), îl poate oferi. Aceste „însoriri” în sâmburele luminii grăiesc despre o regăsire de sine prin „conjuncția” a două „voci grave (care) se-aud pe scara lui Iacob”, una care „suie” (a Poetului), alta „coborâtoare din Înalt”, îngânându-se într-o „limbă necunoscută”, „bizară” și „rânduindu-se pe o foaie”: „fiecare voce e limpede, rituală,/ împreună ating armonia/ într-o fugă de Bach,// pe foaie, litere stranii ca pielea de șopârlă/ nu dezleagă pentru mine cuvântul,/ aud doar murmurul vocilor grave,/ vocea Poetului se-nalță ca ofrandă,/ cealaltă coboară dintr-un Vârf de nevăzut,/ amândouă în desăvârșită comuniune” (Vocile). Este, această artă poetică ce deschide volumul, o rogatio, lămurind-ne de la bun început asupra felului de lirism cultivat, unul de elevată „însorire”, un fel de „Ensoleillement au coeur du silance/ Scintillii nell cuore dell silenzio”, cum sună traducerea editorului Giuliano Ladolfi din 2022, cu care poeta obține „Prix d’honneur au concours «Excellence 2022»”, Académie poétique et littéraire de Provence (France). Nu este singurul premiu de recunoaștere francofonă, din panoplia de până acum a autoarei, după acela al USR – Filiala Alba-Hunedoara din 2017, pentru volumul „Umbrele curcubeului” (Ars Longa, 2016).
Dna Sonia Elvireanu, autoare și a două romane, „Ceața” (2019) și „Metamorfoză” (2015, premiul pentru debut în roman al aceleiași Filiale a USR), scrie și literatură pentru copii, dar și critică și istorie literară, realizând totodată traduceri din și în literatura franceză (din română). Relevăm acest aspect pentru a evidenția o anumită „culturalitate” a poeziei sale, acel spirit livresc bine ascuns în simboluri și metafore, în general substratul meditațiilor sale „insulare” cu accent pe temele majore anunțate în motouri: „Pe nisipul din insula mea,/ doar așteptarea și tăcerea,/ singurătatea și cerul din marea mea,// pe țărmul ei de cuarț sidefat,/ umbra ta vălurită,/ curcubeul tăcerii.” (În insula mea).
Acest „ipostaz” neoromantic de sensibilități retractile, discret-foșnitoare, delicat-atingătoare de cuvinte, este, în definitiv, modul de expresie al unei poezii de acute percepții. Sunt percepții ale unor „însoriri” în sâmburele liniștii, cuvinte ca „toiag”, „sihastru”, „pustnic”, „pribeag”, „șoapte”, „cer și singurătate” revin ca laitmotive ale unei stări de spirit în care întrezărim un orizont de așteptare: „Pe nisip cu singurătatea,/ o haină, o stare, o casă,// de vorbă cu tine, cu cerul/ să ne limpezim,// pribeag printre dune,/ fără însoririle tale,// tăcerea din deșert,/ șoaptele violete ale mării tale.” (De vorbă cu singurătatea). „Orizontul de așteptare” conjură, însă, elemente ale naturii, precum un „mir al cuvintelor”, cu valoare taumaturgică: „Ne îmbrățișăm cu aerul dintre noi,/ cu legănările depărtărilor,// cu frunzișuri atinse de păsări/ și miresme de iasomie,// cu fire de maci aduși de vânt/ să sfințească țărâna,// cu norii și ploile de vară/ și curcubeie de fluturi,// cu boarea salcâmilor în floare/ și mirul cuvintelor.” (Mirul cuvintelor). Un vânt de miazăzi „curge imperceptibil prin ființa mea” cu nostalgii de plaje mediteraneene (Vântul de miazăzi), chiar oceanice: „Nisipul albastru din insulă/ îmi acoperă urma,// răsuflarea-mi stârnește/ o boare peste ocean,// pe aburul depărtărilor/ țărmul meu cântă ca o sirenă.” (Cântec albastru).
Este vorba în aceste versuri, ca la Blaga, de o „tânjire” către un ideatic vis compensativ, care curge ca „un albastru copleșitor/ de pasăre măiastră în pustiu”, pe „un cer de dune nesfârșit”:
„trec prin azurul ei beduini și cămile,
pe o potecă fermecată,
spre un oraș fata morgana
ascuns în nisipuri cerești…”
Cu atât poezia se resimte de un dolorism intrinsec, înăbușit însă, cu cât conștientizarea acestui excelsior îi aduce poetei în minte fenomenul cunoscutei iluzii optice caracteristice deșertului (metafora-simbol în cauză, de regăsit în lirica macedonskiană, este una din ipostazele în care arta poetică vine să exprime relația sufletului cu ideatica unor lexeme învestite cu semnificația trăirilor esențiale).
„Liniștea verde a frunzei/ trece prin mine// mireasma de mir,/ tămâia din aer” – scrie poeta în „Zi binecuvântată” – conștientă că „ai în tine yin și yang,/ cerul în sânge,// trinitatea în trei cercuri:/ pasărea fluturele, floarea,/ cerul, pământul, cuvântul”. Adie prin aceste versuri de interiorizări contemplativ-meditative și „Lumina Învierii”, triumfând peste „mersul bolnav al cotidianului înfrânt”, „să piară praful bolnav dintre oameni,/ topit de lumina Învierii”. Dintr-o „Smerenie” aflăm îndemnuri de artă poetică, în sensul unei responsabilități nu neapărat calofilice ci veridice: „Să nu dezbraci/ cuvântul de răsărituri,// să nu-l arunci în tină,/ nu-l spurca,// înalță-l, oriunde s-ar afla,/ să crești în el lumina.” Astfel de morigerațiuni, vizând condiția artistului în asumarea cuvântului întemeietor constituie figuri ale spiritului creator, precum și anumite imprecații/ texte cu trimiteri la litaniile biblice: „Doamne,/ curmă rătăcirea,/ binecuvântează-ne// cu frumusețe/ de privire și gând,// lumina din firul de floare/ să ne smulgă dintre ierburi amare,// mir să fim în grădina-nflorită,/ fir de floare sub binecuvântarea Ta,// învăluie-ne/ în splendoarea Iubirii!” (Rugă). Retrasă „în sihăstrie”, în starea de isihie a dialogului cu sinea sa, poeta, perseverând pe calea apropierii de miracol, întrevede „neasemuita strălucire” și simte „suflul binecuvântării”: „M-am retras în sihăstrie/ să fiu mai aproape de tine,/ să te caut, să-ți vorbesc,// să ascult tăcerea din mine,/ șoaptele luminii/ irizându-mi simțirea,// să văd cu ochii cerului/ lumea când o să revin,/ neasemuita ei strălucire,// în umbrele înserării mele,/ lumina îmbrățișării tale,/ suflul binecuvântării.” (Binecuvântare). Transfigurare ideatică atât de urgentă în orizontul așteptărilor, „căutarea” aceasta care angajează întreaga ființă este de o acuitate indimenticabilă. Este vorba, cu alte cuvinte, de acele „însoriri în sâmburele liniștii”, după cum sună titlul volumului, în care poezia este concepută drept revelație/ rostire a „tăcerii”, a „liniștii” care devine „lumină”, dezvăluind „lumile care nu se văd,/ miracolul din care crești zilnic,/ precum frunzele din apă și soare” (Rostirea tăcerii). Solaritatea stăruie ca „o boare de psalm”, elogiul luminii fiind unul psalmic (Psalmul luminii). Un sentiment de iubire care „va veni ca din poveste în lumea mea” („topind încremenirea mea” – Nu erai plăsmuire) este prezent în aceste poeme cu discreție, mărturisind o apropiere de suflete „cu legănările depărtărilor”, într-un târziu al ființei împovărată de doruri, între care cel privind „clipa de har” este prioritar, urgent, „punct de foc”: „nebunia unui vis ce străpunge orizontul,/ punctul în care visul e viul și viul e vis.” (Punct de foc).
Lumină, miracol, frumusețe, binecuvântare, dar și singurătate, pustnicie, anahoretul „prânz sacru”, liniște, „însoriri” de sensuri, „mirul cuvintelor”, ardere, „deșertul albastru”, înserare etc. devin metafore-simbol care pot ordona întreaga lume imaginară și imaginală a Arcadiei „eutopice” pe care filologa Sonia Elvireanu o aduce în poezia sa, fixată pe idei platoniciene și creștine (frumusețe, bine, adevăr, revelația miracolului etc). O devoalare, în registrul unui așa-zis „neoromantism” postmodernist, a „chipurilor hoinare” umblând pe „poteci neumblate”, cu o „smerenie” devoțională în fața cuvintelor care „urcă în suflet strălucirea cerească” (Cum ar putea cuvintele…).
Poeta, cu „vedere însorită”, cutreieră un spațiu al Arcadiei sale imaginare, desigur transilvan, de înfloriri primăvăratice, de arderi iuliene și autumnalități sugestiv-reverberante (Foșnet de ierburi, Înflorirea cuvântului, Vară pierdută, Șoaptele verii, Magia din crepuscul, Maci uscați, Clar de toamnă, Pe prag de crepuscul etc.), engramat de o geografie campestră și colinară, precum „mirul salcâmilor”, „râul domol în albia regăsită/ prin largul câmpiei”, „podul de ierburi înflorite”, „lumina arborilor”, „ghiocelul”, „caisul”, „coțofana”, „cântecul copacului”, „caii din crâng”, „poteca însorită”, „livada de meri” cu poamele ei purpurii, „mânzul alb”, arborele „cu scoarța crăpată”, „copacul fermecat” etc. A se observa cum toate aceste elemente sunt convocate, „pe prag de crepuscul”, să exprime, prin transfigurare, stări și trăiri sufletești, în general „peisajul lăuntric” al sufletului, având „în vârful colinei,/ umbra lui Dumnezeu” (Peisaj lăuntric). Astfel, poezia, ca un fir de lumină ce nu poate fi îngrădit „trece prin putregaiuri, prin ziduri obscure,// își află albia, face argila să strălucească” (Fir de lumină).
Pretutindeni poezia coagulează în jurul unor metafore menite a-i exprima lăuntricitatea de efort ideatic, de căutări devălmașe, precum: lacrima, „psalmul” luminii, înserarea, cântecul tăcerii, cețuri singuratice, „creasta” singurătății, pajiște verde, vedere însorită, taina argilei, înserare înflorită, poteca/ vederea „însorită” etc. O solaritate blândă, când de nostalgii primăvăratice, când de văpăi iuliene ori de apăsătoare autumnalitate, ia în primire spiritul acestei lirici melancolice, poeta definindu-se drept „pustnic” între lumi (Idealia și Realia) ca o piatră de hotar: „Stau pe o piatră de hotar,/ pustnic între lumi,// piatră de altar șlefuit/ de adierea luminii,// o rază îmi mângâie chipul de ascet/ până-n străfund de ocean// unde se limpezesc zările.” (Piatră de hotar).
Desigur, acest univers de ideatice ascensionalități nu poate evita „pânzele lui Chagall”, „volbura norilor”, „covorul fermecat”, veșnica ipostază a căutărilor cu „lampa lui Aladin” (Dincolo de ferestre). „Lumina” și „tăcerea” sunt metafore centrale ale lirismului deschis către o lume de viziuni între care cele sepulcrale sunt evidente. Împreună, aceste lexeme formează o nouă metaforă, însumatoare de sugestii, precum în poemul „Darurile mele”, exhibând un sens premonitiv, un presentiment thanatic: „Când voi pleca în Împărăția de la Soare Răsare,/ cu lumina tăcerii din urmă în ochi, voi duce cu mine/ bulgărele de lut cu duhul sfânt peste el revărsat,/ pasărea prăbușită ce zborul nu și-a uitat,/ alba narcisă cu zâmbet însângerat/ (…)/ să nu uiți să iei cu tine însoririle mele/ în Împărăția de la Soare Răsare unde te voi aștepta”.
Alteori apare în versuri o realitate dramatică a zilelor noastre, precum în poemul „Foaia ca o baltă albă”, reproducând din scrisoarea Doamnei de Sévigné retrasă în apartamentele ei din pricina „flagelului”, „virusului perfid” care bântuie Parisul și adresându-se „copilei” sale la 30 aprilie 1687. Poeta nu face decât să vorbească cu cuvintele epistolare ale marchizei despre „covidul” din zilele noastre, impunând într-un paralelism grăitor aceeași dureroasă lipsă de comunicare: „Copila mea dragă, să nu cumva să te întorci acasă,/ să ne găsești închiși în apartamente de frica/ virusului perfid,/ se răspândește ca focul în pădurea uscată, face prăpăd,/ calea e albă, de cenușă, mâine e 1 mai, dor de iarbă verde,/ de urcușuri pe munte, de soare, taifasuri și-un vin bun,// vise, copila mea dragă, doar vise, stăm în apartamente și mâine,/ și-n zilele care vin, încremeniți, în locuințe încartiruiți/(…)/ și nu te întrista, fata mea, ne vei găsi cândva,/ când o trece boala, cu părul albit și inima uscată,/ de-o fi s-o abatem de la noi.” (datată „Joi, 30 aprilie 2020”).
„Însoriri în sâmburele liniştii” este o carte scrisă în vreme de pandemie („martie 2020 – martie 2022”, p. 152), care vine cam din aceeași stare de spirit din care s-a născut și volumul publicat la Paris în traducerea franceză a autoarei , „Cântecul mării în umbra cocorului”, tradus apoi în italiană și publicat acolo, bucurându-se, deci, de două premii internaţionale (valoare confirmată de filiala Alba-Hunedoara prin acordarea premiul „Cartea anului ex aequo, 2020”).
„Însoririle” Soniei Elvireanu articulează în metafore-simbol și imagini artistice remarcabile o lume poetică distinctă, cu trăiri intense dar discrete, într-un limbaj poetic supravegheat, scuturat de gratuitățile limbuției sentimentale și concentrat asupra unor „repere” ce organizează și dau consistență acestei Arcadii eutopice, cu reliefuri pline de semnificație sub „ochii cerului” atotcuprinzător. „Ochi” care privesc atât dintr-o tufă de albăstrele, dar și din lăuntricitatea sufletului poetic, lumea reală devenind „boare de paradis”, excurs contemplativ ideatic: „trupul ușor ca un fluture/ vede cu ochii cerului” (Ochii cerului). Totul privit dintr-o condiție existențială aproape insulară, marcată de „așteptare”, „tăcere”, „singurătate” și „cerul din marea mea”: „pe țărmul ei de cuarț sidefat,/ umbra ta vălurită,/ curcubeul tăcerii” (În insula mea).
Este vorba de o „Altă vedere” ce dezvăluie o revărsare echinocțială de viață, ochii hoinărind „pe alte cărări,/ pe țărmuri foșnitoare cu pasărea liră în sânge.”
Zenovie Cârlugea