◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.07.2024

Cuvinte, nu vorbe

Nu cred să existe un disconfort mai straniu decât criza reală a scriitorului. Fie lipsa inspirației (survenită ca urmare a unui eveniment neplăcut), fie dispariția subiectelor, fie orice altceva. Sunt momente în care cuvintele nu se așază pe foaie decât disparate și de-a curmezișul, iar ideile se ofilesc neputincioase, sub zodia unei secete fără final previzibil. Sunt momente când atât buclucașa întâmplare doborâtoare, cât și perceperea acută a pauzei de creație forțate constituie ingredientele unei stări situate în stricta vecinătate a nesinelui. Sau, cel puțin, nu prea departe, printre vorbe, nu printre cuvinte…

Criza scriitorului seamănă izbitor cu neputința de a te mișca, mănâncă din tine și îți consumă, perfid, toate resursele, ca orice imposibilitate de a duce la îndeplinire o activitate firească. E doar un moft, se va spune, dar un moft teribil, care te pune la pământ și te frământă, până la distrugere sau până la nimicirea actului creator. Simplu, dar înfricoșător de complicat. Și acesta este motivul pentru care unele persoane încearcă să mascheze rătăcirea deznădăjduită prin deșert cu o atitudine ceva mai abrazivă ori cu o prezență puțin mai apăsată prin mulțime, căutând să dovedească faptul că impasul nu le afectează – ba, dimpotrivă, le amplifică – abilitățile sociale. Mai ales atunci când, până la momentul crizei, respectivele abilități erau abia existente.

Odată așezați, cu arme și bagaje, în agora, mulți autori coborâți abrupt din turnul de fildeș descoperă că trebuie să învețe, rapid, mișcări de eschivă și să viziteze locuri comune, trebuie să vorbească despre chestiuni banale sau neimportante cu adevărat, trebuie să plămădească un nou ego, potrivit locului și clipei. Acesta este momentul în care unii dintre ei se dezechilibrează, făcând pași prea mari sau în direcția greșită, abandonând ceea ce sunt sub ruinele a ceea ce ar fi putut să fie.

Am remarcat poeți cu aplomb care însăilează rime copilărești pe rețele sociale și își autocenzurează metaforele complexe. Prozatori cu vână care se complac în formularea unor texte naive și a unor comentarii elaborate la postări în doi peri. Scriitori nedefiniți, situați apriori în mai sus amintita criză a creatorului, dar sufocați de umbra lungă și neagră a propriei, probabilei, valori. Am văzut tot soiul de mânuitori ai condeiului (termenul nu este peiorativ) situați de partea greșită a gardului ce împrejmuiește câmpul cu flori al muzelor. Și m-am întrebat, retoric măcar: care este rolul celui care scrie în societatea contemporană? Și care este rostul celui care nu mai scrie, temporar sau irevocabil?

Din tristă fericire, nu există cu adevărat meseria de scriitor. Nu în România. Există doar un moment sau mai multe de glorie rapid trecătoare, vizibilă cu ochiul liber doar în anumite cercuri. Nici cititori nu prea mai există. Astfel încât defularea pe rețelele sociale sau în mici tovărășii cărunte pare a fi singura soluție de a subzista în agora. Întrucât, atunci când nu mai scrii, încetezi, cumva, să mai exiști, cel puțin în ochii acelora care te cunoșteau, superficial, altfel…

Am descris toate cele de mai sus deoarece, în ultimul timp, parcă mai mult ca oricând, am remarcat o tendință – pe care aș numi-o deșertificare – a culturii românești și o adevărată criză de vocație a multor scriitori consacrați. Între tern și pasional, scriitura se așterne, domolită, în anumite tipare, cândva îndrăznețe, iar vorbele oglindesc idei închistate în șablon, de parcă majoritatea muzelor s-au refugiat pe coclauri, pălmuite de cotidianul neguros, ori buchisesc, cu ochelarii pe vârful nasului, postări ușor agramate, pe Facebook. Criza scrierii, extinsă la acest nivel, desenează apăsat un periculos semn de exclamare, în timp ce mulți scriitori, solitari sau în grupuri antagonice, par să abandoneze căutarea firească, legitimă a inspirației.

Este un moment de cumpănă, care ne va defini, într-un viitor nu prea îndepărtat. De aceea, cu înduioșătoarea candoare a celui care încă mai crede în bunătatea indestructibilă a omului, sper, sincer, să dispară măcar din perimetrul cultural segmentările menite fragmentării și orgoliile făuritoare de enclave. Mi-aș dori să-i văd mult mai des, șezând la aceeași masă, destinși, pe membrii uniunilor, ligilor, fundațiilor și asociațiilor cu specific literar, uniți de cuvântul care zidește, nu trasează cărări printre ruine. Poate sunt naiv, dar eu încă mai văd posibilă depășirea acestui moment printr-o înțeleaptă înțelegere, plăsmuind idei, nu umbre, și mânuind cuvinte, nu vorbe…

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *