Simt nevoia unei justificări. Îmi răspund singur la o ipotetică întrebare. Adicălea îmi pun singur întrebări și tot eu răspund. Dar cine să-mi răspundă? Nimeni. Toți au gloriile lor. Ce nevoie ar avea de a mea?
Iată întrebările, precum și posibilele răspunsuri frământate ca lutul pentru ulcele cu coadă albastră. De ce acest demers? De ce această carte? Dar nu ar fi fost păcat ca scrierile acestea să rămână risipite în paginile unor reviste? Cine după mine le-ar fi adunat? Nici eu nu le mai găsesc. Ar putea nenăscuții nebuni frumoși să reușească? Mă îndoiesc. Ştiința a avansat atât de mult, încât se caută prin toate mijloacele vindecarea acestor nebuni frumoși. Pentru acest deziderat se folosesc în exces mirosul, rădăcina, frunzele și florile florilor artificiale în five o’ clock, (pentru mine nu există vindecare, sunt prea bătrân, sunt prea cosmic și călcâile prinse în cuiele umbrei!). Ȋn plus, nu vreau nici să-i împovărez cu încă o corvoadă pe frumoșii nenăscuți. Cu acestea laolaltă și încă alte paisprezece îndoieli, precum apa îndoită dimineața, am pornit la drum încurajat fiind și de primirea Marelui Premiu la Concursul Național de proză scurtă „Nicolae Velea”. Am adunat sub aceste două coperte din scrierile publicate prin revistele: „Literatura și arta” de la Chișinău, „Cronica Română” de la București, „Caietele de la Țintești”, evident de la Țintești, „Opinia” de la Buzău și, nu în ultimul rând, și cele din „Glas Râmnicean”, fiindu-mi mai la îndemână.
În fine… Risipite vor rămâne deocamdată încă două-trei cărți din acestea, prin diferite reviste.
Dacă bunul Dumnezeu ne va îngădui, le vom strânge și pe acelea, creând nori pe un cer și așa tulbure de la ultima operație pe cord a neputinței. Partea pe care nimeni nu o va găsi şi nu o va aduna o vom lăsa haosului, pentru echilibru.
În mare parte, este vorba de articole de publicistică literară, portrete ale unor personalități, tablete literare, povestiri, mici oaze de proză scurtă, cum le-a numit un amic, etc. și nu de reportaje bogziene, cum ar crede unii. Sunt doar trăiri intense la limita dintre dragostea de cuvânt și țipătul suprem al admirației, exerciții ale sufletului pe coardele unei viori vechi pentru auzul fin al apelor, al munților și al câmpiilor. De ce fac asta? Cu siguranță, unii dintre dumneavoastră nu ați avut acces la ele, nu ați prins numărul de revistă respectiv, iar prietenii mei nu păstrează, de regulă, revistele după ce le citesc. Așa că iată, demersul meu e legitim şi vine în întâmpinarea păstrării și luptei cu timpul.
Înmănunchiate ca un buchet de flori de câmp, scrierile din cartea aceasta sper să vă fie zâmbet şi aducere aminte. V-o dăruiesc cu toată dragostea.
Constantin Marafet