◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro24.07.2024

Ceci n’est pas un VEM?!

„…misteriosul bărbat cu palton negru și melon al lui Magritte este readus în prim-plan sub identitatea persoanei mele, într-o lume modernă invalidă, cu multiple plăgi și traume sociale.” (Victor-Eugen Mihai, „Ceci n’est pas un Magritte. O abordare parodică a lui René Magritte prin intermediul fotografiei performative” – lucrare de disertație susținută la Facultatea de Arte Vizuale și Design a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, studii universitare de masterat)

Sintagma „sub identitatea persoanei mele” atrage atenția nu numai asupra demersului artistic al acestei expoziții-eveniment cu orizont internațional provocator, ci și asupra crezului artistic al lui Victor-Eugen Mihai, nimeni altul decât VEM, inconfundabilul și incomodul caricaturist „à rebours”, care a dat caricaturii statutul social, ontologic și estetic de artă vizuală performantă, promovând-o între formele consacrate ale artelor plastice moderne și contemporane.

În lucrările expuse în cadrul expoziției „Ceci n’est pas un Magritte” la Galeriile „Alfa”, Bacău, redescoperim așadar cu ușurință spiritul artistului vizual VEM, care nu uită că spectrul lumii este… caricatural, de un tragism derizoriu, iar el, „confruntându-se cu Magritte, își asumă libertatea semiotică de a transfera discursul pictural neintențional” al belgianului în universul său vizual intențional, de unde se revendică discursul fotografiei performative și consecințele noii formule estetice a artistului băcăuan. Înțelegem astfel că VEM n-a renunțat, în acest demers îndrăzneț, la instrumentarul vizual al caricaturii: chiar i-a conferit rolul stilistic de a „seduce” subversiv lucrările și modelul lui Magritte și a le da o funcționalitate nouă, neașteptată în concepția și viziunea lui VEM despre rosturile lumii de azi, în fond, ale lumii dintotdeauna. Lumea lui VEM este, dacă vreți, lumea născocită de spiritul suprarealist al lui Magritte, dar fără Magritte, altfel spus, cu subtitlul unei fotografii din prezenta expoziție, „aceasta este ce nu este”… Este chiar valoarea adăugată de artistul vizual român acestui dialog fascinant, frizând sincretismul a două moduri de exprimare plastică, între doi rebeli distanțați în timp și spațiu, care nu s-au cunoscut, nu și-au dat mâna, unul al penelului, celălalt al artei fotografice. Persona și persoana. Între ele, spațiul ludic al viziunilor care, după ce se întrepătrund, se despart!

Efectele conotative și semantice ale fotografiei performative vin din maniera parodică de abordare a imaginilor originale. Privim niște „fotografii de tip portret, obiect, fotomontaj”, ele însele devenind mijloace de expresie. Pentru parti-pris-ul său estetic, VEM a recurs la studiul câtorva lucrări mai cunoscute ale pictorului belgian René Magritte (1898-1967): „Fiul omului”, 1946, „Trădarea imaginilor”, 1929, „Buna-credință”, 1964/1965, „Îndrăgostiții”, 1928, „Legenda de aur”, 1958, „Vacanța lui Hegel”, 1958, „Afinități elective”, 1933, „Golconda”, 1953 și „Blestemul”, 1931, 1963. Intervenind în structura funcțională a picturilor belgianului, modificând-o și remotivând-o pe fiecare în parte prin textul fotografic, secundar, care caută semnificații plastice noi, autohtone artistic, vădit intenționale, VEM supune spiritul lui Magritte căutărilor sale, libertății sale vizionare și, printr-o simetrie specioasă, ademenitor derutantă, creează replici de ținut minte.

La baza compozițiilor eterogene ale lui VEM, realizate impecabil din punct de vedere tehnic, stă fotomontajul, dezvoltat ca parte a colajului. Aceasta presupune utilizarea mai multor fotografii sau părți/secvențe de fotografii în vederea creării unei mitologii vizuale a secundarului (fotomontajul a fost realizat cu ajutorul programelor de editare pe calculator). Artistul vizual băcăuan îl reinterpretează pe Magritte – o hermeneutică a dialogului mut dintre imaginea primă și imaginea secundă, închipuind o proliferare a sensurilor social-ontologice prin care „citește” lumea de astăzi – într-o cheie vizuală și semiotică de o acută modernitate, sporind reperele relației omului cu misterul existenței și cu lucrurile-semne. Cu vizibilul bine ascuns. Prin redescoperirea și recitirea critică lui Magritte, VEM face „o radiografie ironică și satirică a lumii în care trăim.” O parodie livrescă a unei parodieri. Melonul lui Magritte capătă o nouă identitate… Iar VEM câștigă pariul iconoclastului cu arta…

„René Magritte este locomotiva, iar fotografiile mele sunt vagoanele”, afirmă VEM (lucrarea citată), recurgând la metafora trenului să-și justifice alegerea. Magritte este un pictor cu priză la public, se bucură și astăzi de o largă vizibilitate în lumea artelor, semn că misterul, parodia, ironia, satira continuă să-și producă efectele nu numai estetice. Iar după vizitarea muzeului „René Magritte” de la Bruxelles, în 2022, VEM și-a întărit convingerea că pentru un carticaturist cu nivelul său de vizibilitate atât în spațiul public, cât și în orizontul criticii de specialitate, alegerea lui Magritte este optimă și pune în valoare afinitățile lor elective. Dacă marele pictor belgian suprarealist a șocat, la vremea lui, prin asocieri de idei lipsite de logica formală a obișnuitului și a „normalității”, stranii prin absența gravitației realului, prin combinații surprinzătoare între obiecte și concepte, între concepte și obiecte, care, trecute prin imaginația artistului/privitorului, nasc întrebări și neliniști metafizice ori de altă natură, VEM sesizează, cu ochiul exersat în avatarurile caricaturii, punctele semificante ale lucrărilor lui Magritte, zone latente în care, într-o relație când de interdependență, când de complementaritate, vede mizele proiectului său fotografic, neavangardist și postmodern în egală măsură.

Abordând parodic arta lui René Magritte, VEM concepe parodia ca pe o imitație cu vocație comică, atingând totodată caricatura, pastișa și burlescul, ce „ridiculizează” modelul prin mesaje codificate. Replicile vizuale, fotografiile, îndeplinesc nu numai o funcție ludică – o formă de defulare artistică – dar, păstrând, în subsidiar, valorile și „normele” suprarealiste ale lui Magritte, considerându-le „amăgitoare”, le și învestește pe acestea cu un nou rol, acela de a imagina tragicul derizoriu al lumii contemporane. Modelul „dispare” ca prin farmec din vederea/viziunea privitorului și lasă locul unui comic amar (ca în caricaturile ce l-au consacrat): „împrumută” subiectul, dar transpune stilul cu o intenție satirică adaptată. Astfel, artistul român procedează, din punct de vedere formal, „à la manière de”, precizând, cu extravaganță, și referentul (chiar în titlul expoziției!). Ca și cum ar mima o întreprindere ratată, o situație inextricabilă.

Avem de a face cu o imitație neafectată de un maniersim stilistic, al lui Magritte, validat în atâția ani de istorie a artelor vizuale. Picturile belgianului au darul de a fi recunoscute/identificate imediat ce le vezi. Asta l-ar putea face „vulnerabil” pe artistul care ar încerca să le pastișeze într-un alt registru artistic, cel al fotografiei performative. Iar VEM nu „maimuțărește” modelul, este, dimpotrivă, egalul acestuia, ia distanță față de el. Nu este nimic afectat în presupunerile lui VEM. Dacă putem spune așa, reține ceea ce imitația… disprețuiește!

Folosește pastișa în scopul de a crește ideile și de a se sustrage oricărei vulgarități caricaturale. Îl „citește” pe Magritte, iar „lectura” devine o formă ideală de critică pozitivă, de înțelegere a rosturilor lumii de azi. O problemă de igienă, dacă vreți, un mod de a se purifica de viciul natural al idolatriei prin imitare!

Fără îndoială că există, în toate lucrările expuse, și o componentă satirică, viciile și ridicolul indivizilor și al societății n-au cum lipsi din acest angrenaj. Caricaturistul VEM nu poate sări peste umbra sa. Nici măcar el! Satira își croiește apologia și se hrănește din locuri comune, cu idei primite… de-a gata, se întreține cu tot felul de stereotipuri, mai ales sociale; când umoristică și veselă, când ofensatoare și polemică. Doar că „textul” plastic al lui VEM vizează realul trecut o dată prin utopia lui Magritte și, devenit livresc, se poate lăsa fotografiat și sedus de alte orizonturi artistice, intrând pe ușa din față a noii paradigme pe care o imaginează VEM și sporind cu un nume biblliografia aristocratică a unei istorii fabuloase…

Deslușind virtuți morale și pedagogice în distopia lui VEM, am spune că satira sa încarnează, abia îți dai seama, umbra dorinței de iubire, de justiție socială, de autenticitate a trăirii vieții…

Ce să fi fost la început? Pipa sau melonul? Pipa este livrescă și istorică, melonul este existențial și identitar. Îl evocă instantaneu pe Magritte. Dar nici pipa, nici melonul nu sunt „ready-made-uri”, ca la Marcel Duchamp, contemporanul celui numit „l’homme au chapeau melon”. De ce? Pentru că, în 1929, în josul unui tablou celebru, „Trădarea imaginilor”, Magritte a scris „Ceci n’est pas une pipe”. Propoziție istorică. Pictând o pipă, adică reprezentând-o, Magritte a ocultat obiectul prin negarea sa scriptică. Nu este cazul să insistăm, aici, asupra consecințelor teoretice, artistice și axiologice pe care le-a avut propoziția negativă a pictorului belgian în evoluția artelor vizuale moderne și contemporane.

La 125 de ani de la nașterea lui René Magritte, la Bacău, are loc vernisajul expoziției-eveniment „Ceci n’est pas un Magritte”. O datorăm curajosului, excentricului și imprevizibilului caricaturist VEM, unul dintre faimoșii artiști vizuali din România și din lume.

Prin acest proiect vizionar, orașul lui Bacovia intră în orizontul de așteptare al unei provocări ce va crea multă vâlvă în mediile artistice românești și, dacă expoziția va fi promovată, în cele din străinătate. Este pariul lui VEM cu arta. Este pariul lui VEM cu viața.

Post-scriptum: Mă neliniștește totuși o întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă expoziția (și viitorul album) s-ar fi intitulat „Ceci n′est pas Magritte”? Cred că răspunsul ar fi fost, vorba lui Blanchot, „neșansa întrebării”…

 

Gheorghe Iorga

(Revista „Ateneu”)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *