În urmă cu exact un an, pe pagina mea de pe platforma de Facebook, am postat un comentariu aplicat la primul volum din trilogia memorialistică a dlui Ilie Rad, universitar clujean și cercetător literar, critic și istoric literar (recent editor de mare rigoare și acuratețe al epistolarului Lucian Blaga adresat dr. Elenei Daniello, prietena sa clujeană din ultimul deceniu de viață, documentar cu totul inedit, scos din arhive românești și străine).
VIAȚA CA UN DAR este o trilogie memorialistică transilvană proiectată de dl Ilie Rad în trei volume, din care au apărut până acum Partea I, evocând „Nașterea și copilăria (1955-1970), Memorii. Volumul I”, volumul II despre care scriem acum, „Adolescența și tinerețea (1970-1989)”, cu toate secvențele importante : anii de liceu, stagiul militar, studenția la Cluj, profesoratul (stagiatura la Timișoara, detașarea la o școală din Cluj-Napoca), activitatea de instructor la Consiliul Județean Cluj al Organizației Pionierilor, momentele Revoluției din Decembrie 1989 (când dictatorul a fost „abandonat de Securitate”), care l-a găsit în biroul de la CJOP întocmind „planul de muncă al biroului CJOP pe trimestrul I al anului 1990”! Sunt reproduse convingător paginile de jurnal din zilele de 21 și 22 decembrie 1989, cu vânzoleala din oraș și dramatismul lor (masări de efective militare, declanșarea tragerilor, apoi „fraternizarea” armatei cu poporul… Pierzându-și postul prin desființarea instituției, autorul, profesor la bază, a fost repartizat la Liceul de Științe ale Naturii „Onisifor Ghibu” (două semestre), după care la Școala nr 11 din Mănăștur devenită liceu, în 1995 candidând pentru postul de lector la nou înființata Facultate de Științe Politice și Administrative, din cadrul UBB.
Consemnate în etape de viață, capitolele menționate „se divid, la rândul lor, în mai multe secvențe din viața personală și din cea profesională, cele mai multe având tangențe cu literatura.”
Bunăoară, anii de liceu de la Luduș (1970-1974) – „cu profesori severi și examene grele”, vorba poetului (ca-n anul al III-lea) – sunt marcați de jurnalul intim început la 14 ani în care făcea „consemnări zilnice” din orizontul preocupărilor școlare și privind pasiunea literaturii (încercările din acei ani, primele publicări în presă), autorul amintind de preocupările unor tineri români studioși perseverând în ținerea în ținerea unor jurnale, ajunși somități: Titu Maiorescu, M. Eliade, Valeriu Braniște etc. Prin instituirea jurnalului său, tânărul notează: „Mă despărțeam atunci de copilărie”, iar mai târziu „de adolescență, de tinerețe – alături de bunul rămas de neocolit.”
Oricum, viața de liceu, cu vacanțele petrecute în satul natal, la Nandra (împreună cu soția sa, Doina, a alcătuit monografia satului natal din Mureș, „lucrare impresionantă, realizată cu finețe de bijutier”, prefațată de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române), i-a format o bună bază formativ-culturală (prin studiu serios, prietenii, tabere, cunoașterea unor profesori valoroși și scriitori). După care studenția la Cluj (1975-79) a constituit adevărata perioadă de formare în specialitate, dar și lărgirea orizontului cultural. Acum o cunoaște pe Doina, din Cluj, studentă la spaniolă, și tinerii se căsătoresc, făcând „nuntă-n sat și la oraș”. Ca student, a colaborat la „Echinox”, fiind totodată „redactor”, și la alte publicații, în 1977 publicând „primul articol din România, despre limba de lemn” („Cum vorbim în ședințe”, în „Viața studențească”, republicat și în „Echinox”, reluat de Radio Cluj și, în fine, de Radio București, – tânărul student activa în conducerea ASCR, ca președinte , Anul I, Filologie, participând astfel la multe ședințe de partid, instruiri etc.). Remarcăm un mișcător medalion dedicat fostului coleg de liceu și facultate, Ion Bucșa, coleg de redacție la „Echinox”, I. B. fiind chiar „secretar responsabil de redacție” (1979-1980), autor de recenzii, laureat pentru acestea al revistei „Amfiteatru”, cu colaborări la cotidianul „Steaua roșie” și „Tribuna” etc. Pe bună dreptate, precizează autorul, amintirea regretatului Ion Bocșa ar trebui scoasă din uitare prin strângerea valoroaselor sale scrieri într-un volum, cum a făcut Marian Papahagi pentru tânăra Olimpia Radu, editându-i volumul „Pagini de critică”.
În secvența „Profesor stagiar la Timișoara” (1979-1982), unde a fost repartizat la 1 septembrie 1979, cu catedra la două școli generale, pentru aproape trei ani, dl Ilie Rad evocă orașul – capitală de regiune, cu instituțiile lui, cu oamenii de cultură, participarea în CAS la programul organizației cu periodice instruiri politice (în 1980 participă la București la Congresul al IX-lea al UCT, în deschiderea căruia a vorbit N. Ceaușescu), profită din plin de mediul cultural, astfel că anii sejurului de la Timișoara sunt caracterizați „ani frumoși, dar și grei”. Căci soția era la Cluj (decretat „oraș închis”), iar tinerii se întâlneau o dată pe lună, având o căsătorie la „fără frecvență”. Va veni la Cluj detașat pe postul soției, intrată în concediu de maternitate, apoi încă doi ani detașat În 1985, vacantându-se un post la Consiliul Județean Cluj al Organizației Pionierilor, „am acceptat fără rezerve numirea mea la această organizație”. Cam tot pe acum, profesorul Rad se înscrie la doctorat, dar prima dată a fost „o încercare nereușită”, iar a doua oară, la Gavril Scridon, a făcut o teză cu adevărat doctorală despre Aron Pumnul (tipărită în 1999), pe care o avem în biblioteca noastră, dăruită de regretatul publicist și brâncușiolog gorjean Ștefan Stăiculescu, cu prilejul unui 15 ianuarie…
Sunt multe alte secvențe, întâmplări, evenimente demne de amintit, importantă este, însă, aducerea în pagină a acestui interval de viață, într-un mod sincer, salvând de la uitare o biografie nu spectaculoasă dar interesantă în datele ei particulare, în care omul și profesionistul Ilie Rad apare în strânsă legătură cu vremea și oamenii pe care i-a cunoscut, cu împlinirile și neîmplinirile etc. Fire optimistă, ardelean, vorba lui Blaga, căruia-i place să ducă la capăt lucrurile, memorialistul dă dovadă de luciditate, echilibru, de opțiuni clare și hotărâri prompte, care vin să-i „deblocheze” destinul, asigurându-i o cursivitate remarcabilă într-o albie firească.
Deși avem a face cu un destin de literat îndeobște recunoscut, nu pe aceste „tangențe cu literatura” cade accentul memorialistului (fără a uita, totuși, că ele rămân importante în formarea și consolidarea unei personalități), ci pe evocarea pas cu pas a tuturor evenimentelor și întâmplărilor pe care le-a trăit. Este vorba de o perioadă din viață întinsă pe nu mai puțin de 20 de ani, timp în care va cunoaște, printre atâția, o categorie de oameni interesanți, chiar personalități literare și publicistice „mai puțin cunoscute sau alunecate în uitare”, cărora le realizează în parte „fișe de dicționar”: Traian Furnea, Lena Rudakova, Iov Roiban, Gheorghe Bejancu, Ion Bucșa, Doina Vlas, Ioan Horotan, Ion Câmpeanu, dar și „întâlnirile mirabile” cu scriitorii Mircea Dinescu, Gh. Istrate, Nicolae Baltag, Margareta Labiș, Iorgu Iordan, Edgar Papu, Gavril Scridon, Octavian Șchiau, Constantin Ciopraga, D. R. Popescu, Alexandru Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Mareș, Eugen Jebeleanu, George Lesnea, D. D. Roșca, C. Noica, Ion Jalea ș.a.
Alteori, a făcut loc între evocările sale unor informații „mai puțin cunoscute” (un microinterviu cu Marin Preda în „Steaua”, alt interviu cu Ilona, personaj în „Pădurea spânzuraților” a lui Rebreanu, o povestire de Mihai Beniuc având protagonist un camarad din armată, informații privind tipărirea în fascicole, în Italia, a „Istoriei…” lui G. Călinescu, cu sprijinul lui Iosif Constantin Drăgan, precum și foarte importantul sprijin dat, pentru apariția „Echinoxului” universitar clujean, de ministrul de atunci al Tineretului, Ion Iliescu – „adevăr pe care doar Petru Ponta l-a mai recunoscut”, „adevărul acesta fiind necitat , din motive politice, nici înainte, nici după 1989”)… Și „tot în spiritul adevărului” dl Ilie Rad pledând „pentru necesitatea ca poetul Teofil Răchițeanu să fie recuperat de mișcarea echinoxistă, la a cărei apariție poetul a pus serios umărul.” (p. 10). În privința poetului din Răchițelele Apusenilor, putem spune și noi că îl urmărim dinainte de 1989, când îi dedicam o recenzie în „Luceafărul” încă din 1986, la volumul de poeme „Planete de melancolie”, remarcând câteva elemente de specificitate ale acestei poetici, rămasă pe pozițiile ei autentice, departe de zgomotul și ispitele postmodernismului (amintim Epistolarul poetului din Apuseni editat de curând de dl Ilie Rad într-o substanțială ediție și condiții grafice indeniabile).
Nu pot fi uitate, desigur, „întâlnirile admirabile” cu mari oameni de cultură, în general cu unii din generații mai vechi, de la Iorgu Iordan, Ion Jalea, Liviu Rusu, la D. D. Roșca, Constantin Noica, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza și mulți alții.
Un aspect vizibil de peste tot în această trilogie scrisă mai mult cu atenție la documentare și mai puțin (deși este prezentă passim) la rezonanța nostalgică a evocărilor/ consemnărilor memorialistice – este spiritul de echilibru al scrierii, prin care „perioada comunistă” nu este nici idealizată, nici diabolizată, precum s-a obișnuit în astfel de lucrări. Autorul își propune să fie obiectiv („de a prezenta cât mai obiectiv posibil perioada comunistă”) și, potrivit unei cunoscute înțelepciuni (se citează ideea Ioanei Bentoiu, fiica scriitoarei și traducătoarei Annie Bentoiu, autoarea faimosului volum „Timpul ce ni s-a dat. Memorii. 1944-1959, Humanitas, 2009, unde întâlnim un crez de conștiință memorialistică pe care memorialistul Ilie Rad și-l însușește: „Trecutul trebuie cunoscut și trebuie cunoscut cu subtilitate. În nuanțe, în detalii, nu în alb și negru; cât mai clar, cât mai limpede.”
Ceea ce este perfect adevărat, un unghi cu deschidere corectă de abordare, datorită căruia lumea evocată e mult mai complexă și nu simplificată în alb-negru, de unde aproape toate aspectele povestite și descrise recomandă o conștiință matură, lucidă, preocupată de „recuperarea” vieții rămasă în acest interval temporal, cu un spirit ardelenesc echilibrat preocupat de aspectul de viață văzut în context obiectiv, autorul fiind, de fapt, un optimist și mai puțin un resentimentar, pus pe exorcizarea unor vindicte, pe mărturisiri făcute din vindicație.
Deși are conștiința că școala pe care a făcut-o (liceul și facultatea) se datorează „susținerii financiare a statului român” – făcând parte din generația dumnealui, pot confirma precum mulți alții această politică a statului privind învățământul -, ba mai mult, că a putut cunoaște, chiar ca membru de partid propus de unii profesori, „deceniul satanic” (Mircea Zaciu), același „obsedant deceniu” al lui Marin Preda, dl Ilie Rad, inclusiv ca funcționar/ activist la Județeana Cluj a PCR, deci din interior, și-a putut da seama repede de lipsurile și imperfecțiunile sistemului comunist. Încă din anii liceului ținea un jurnal intim cu „liminară sinceritate” (Camil Petrescu) în care utecistul consemna câteva din racilele propagandei ideologice (formalismul, minciuna, manipularea, repetarea până la sațietate a rolului conducător al partidului urmărind „grija față de om” și „creșterea nivelului de trai”, care din anii 80 au devenit slogane pentru a masca multe aspecte urâte ale traiului zilnic: criza alimentară, criza energetică, lipsa căldurii, a benzinei etc.” „Eu continuam să cred că sistemul este bun și perfectibil – scrie memorialistul, asumându-și o anumită încredere ce l-a dezamăgit – și că doar oamenii îl fac nefuncțional. Desigur că m-am înșelat.”
Nu din tentația de a-și face „o imagine exclusiv favorabilă” a pornit memorialistul la realizarea acestei ample trilogii memorialistice, – care acoperă, iată, până acum cam trei sferturi de secol (urmează volumul al IV-lea, cu perspectivă în deceniile viitoare), – ci din hotărârea de a-și evoca viața așa cum a fost (N. Iorga :„ O viață de om așa cum a fost”, începând cu „copilăria și tinerețea”, 1934), într-un regim politic din care nu putea să se sustragă, căci se născuse în acesta, într-o vreme în care comunizarea României după Scriptura stalinistă era în plin simulacru de prefaceri.
Acest al doilea volum de memorii „Adolescența și tinerețea (1971-1989)” are farmecul lui, urmând primei părți despre „Nașterea și copilăria” (1955-1970) și precedând volumul din urmă, „Maturitatea și senectutea” (1982 >), în care vor trece pe prim-plan realizările profesionale, faptele culturale, lumea universitară clujeană din ultimele decenii, în general o materie de viață și creație foarte interesantă, care, bănuim, va avea un orizont de așteptare mai larg în publicul clujean și nu numai. Ar fi vorba de o parte consistentă din autobiografia autorului, de două decenii, redată într-o manieră vizibil obiectivă, „cu bune și rele”, adică, expressis verbis, evitând „tentația de a-mi face o imagine exclusiv favorabilă, unul din păcatele literaturii memorialistice”.
Trilogia memorialistică a dlui Ilie Rad, „Viața ca un dar”, este, în definitiv, mărturisirea de conștiință a unui destin uman, marcat de cele două regimuri politice în care a trăit și rămânând fidel unei bune creșteri venite din familie și din orizontul valorilor tradiționale, temelie pe care omul și profesionistul a clădit trainic o familie, o operă, o personalitate. O serie de informații privesc activitatea literară propriu-zisă, autorul colaborând de-a lungul vremii la revistele Echinox, Tribuna, Viața românească, România literară, Amfiteatru, Viața studențească etc., debutând editorial, la solicitarea profesorului său Mircea Zaciu, cu o ediție din scriitorul interbelic puțin cunoscut Horia Bottea, magistrat itinerant, 1891- 1948 (apreciat de Arghezi, Bogza, Vinea ș.a.), în colecția „Restituiri” a Editurii „Dacia” (1983), în care au fost editate texte mai puțin cunoscute ale unor scriitori români în perioada 1972-1985. Este de remarcat aplecarea specială pe care dl Ilie Rad a avut-o totdeauna pentru valorificarea corectă, cu acribie, sagacitate și indimenticabil profesionalism, a scrierilor/ documentelor de arhivă, așa cum procedează și în recenta editare a celor 101 scrisori din epistolarul Lucian Blaga-Elena Daniello (2023).
Desigur, unora li se vor părea „anodine” unele pagini (documente reproduse privitoare la activitatea în asociațiile studențești, participarea la congrese, încadrarea în învățământ, funcționarea ca instructor/activist în Consiliul Județean Cluj al Organizației Pionierilor /1985-89, participarea la un curs de trei luni la fosta Academie „Ștefan Gheorghiu”, chiar un bogat material iconografic de interes familial și particular, nu numai), dar tocmai acestea pot da seama despre viața concretă, caracterul omului și preocupările lui, unele aducându-i satisfacții, inclusiv zbaterile și nemulțumirile (fără însă a fi un dizident), unele îndreptate chiar către conducerea superioară de partid și de stat, direct către Nicolae Ceaușescu, fără rezultatul scontat…
Avem, în general, o scriere cu caracter rectiliniu autobiografic, consemnată în etape cronologice, cu detalieri narative din matca propriei viețuiri, o scriere care ne vorbește deopotrivă despre un destin, dar și despre o epocă / orânduire răsturnată printr-o revoluție anticomunistă, urmând a apărea și partea din urmă a trilogiei, referitoare la peste cele trei decenii de reașezare a societății românești într-un post-comunism deloc constructiv și într-o tranziție / integrare, care nu se mai termină…
Dar, oricum și-ar concepe autorul aceste memorii care-i exprimă deopotrivă viața, dar și societatea și lumea prin care a trecut, nu trebuie să uităm de convingerea exprimată în primul volum cu privire la viață. Citindu-i atent pe Coșbuc, pe Marin Preda ori Octavian Paler, autorul acestei trilogii memorialistice constată că viața nu trebuie înțeleasă numai ca „ o luptă” (G. Coșbuc) sau „ca o pradă” (M. Preda), fiind înainte de toate, cum știau de fapt și ultimii doi scriitori citați, „un dar” cu care ai fost înnobilat sufletește și care, în consecință, trebuie onorat… Deși, vorba criticului Ovidiu Pecican, care, într-o emisiune la TV3 Cluj, îl „gratula” pe autor cu părerea că „deși tânăr, iată, ai început să-ți scrii memoriile”…
De reținut zecile de pagini cu material iconografic color și alb-negru din secțiunea finală (pp. 481-560), ajutând/ conturând vizual mai bine liniile autobiografice și lumea cunoscută, precum și unele „Ecouri la volumul I al trilogiei «Viața ca un dar»” (pp. 471-478), cu reproduceri fragmentare din comentariile apărute în presa literară și pe unele platforme de socializare: Zenovie Cârlugea, Mihai Cistelican, Constantin Cubleșan, Vasile V. Filip, A. Gh. Olteanu, Marius Mureșan, Ionuț Țene, Stelian Țurlea.
Credința îndeobște a memorialistului este aceea că lumea prin care a trecut și tot ceea ce i s-a întâmplat trebuie să se regăsească într-o scriere specială, de suflet, lucid mărturisitoare și despovărătoare, și „să dăinuiască prin intermediul Cuvântului”, așa după cum scrie dl Ilie Rad în Prefața la volumul întâi al „Vieții ca un dar” și cum crezuse cu îndreptățire învățatul blăjean Timotei Cipariu într-un frumos text ales ca motto al Prefeței…
În considerațiile de pe coperta a IV-a, mai vechiul prieten din studenție, acad. Ioan-Aurel Pop, constată destul de exact că autorul „vine dintr-o lume sublimă, a omeniei și adevărului, a candorii și dreptății, a profundei înțelegeri și armonii”, interpretând lumea evocată „cu o căldură umană unică”, „cu naturalețe și cu o anumită cuviință, fără semeție și ostentație”, lăsând „cu discreție și finețe urmele spirituale ale trecerilor sale”. Nici nu se putea o mai exactă caracterizare, privind acest proiect memorialistic în desfășurare…
În definitiv, trilogia memorialistică (document de viață, „dosar” de viețuire și devenire) a dlui Ilie Rad se încadrează în atât de interesanta și mult gustata literatură de frontieră, nonficțională, „de graniță”, necanonică (memorii, jurnale intime și de călătorie, confesiuni, amintiri, epistolare etc.), d-sa fiind și un editor prob, riguros, experimentat în această privință.
Zenovie Cârlugea