„E-nălţător să îţi alegi un ţel Şi-apoi trecând prin foc s-ajungi la el” (H. Ibsen)
În viaţa de fiecare zi, aproape că putem generaliza fără frica de a greşi că nu există om care să nu-şi propună un ţel sau mai multe, unele cu bătaie scurtă, pentru ziua de mâine, sau pentru săptămâna care urmează, sau chiar pentru anul ce vine, iar altele cu bătaie lungă, cum se spune, adică pentru o viaţă. Acel ţel, mare, suprem, care este central pentru viaţa noastră, ne strânge toate energiile spirituale şi le concentrează spre o investiţie care în multe feluri ne defineşte. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie. Dar se întâmplă de foarte multe ori că datorită țelurilor mărunte, acestora cu bătaie scurtă, le uităm pe cele mai mari. Ne concentrăm toată atenţia asupra celor mici, nemaiavând nici timp şi nici energie pentru cele cu adevărat importante. Deci uneori trăim această viaţă măruntă cu bucuriile şi necazurile ei şi uităm de ţelurile nobile şi înalte care, poate cândva, ne-au înflăcărat inima. Se spune că dacă ţi-ai pierdut entuziasmul, atunci ai murit cumva. În limba greacă veche, cuvântul entuziasm, înseamnă Dumnezeu în noi. Theos, Dumnezeu, şi en, în noi. Deci atunci când eşti plin de entuziasm, de înflăcărare, această stare nu este altceva decât flacăra Duhului Sfânt care arde în tine, trimisă de Dumnezeu, şi care îţi luminează calea spre o împlinire pe care tu singur ţi-o propui pentru propria ta viaţă. Atunci când ţi-ai pierdut entuziasmul, când s-a stins flacăra speranţei şi a încrederii în tine, în viitor şi mai ales în Dumnezeu, deja se poate spune ai început să mori. La modul general vorbind, începem să murim de când ne naştem, căci „Ne naştem spre a muri”, şi „murim spre a ne naşte” cum filosofic spune Eminescu. Însă, în ceea ce priveşte entuziasmul şi pierderea acestei energii care se concentrează spre împlinirea unui plan final, central, nu periferic al vieţii noastre, vorbim de o cu totul altfel de moarte. Avem în textul Sfintei Evanghelii de astăzi un exemplu de entuziasm. Sfânta Biserică a rânduit ca în această duminică să ni se pună înaintea ochilor spirituali exemplul admirabil al unei femei străine de neamul lui Israel care a ştiut să se apropie de Mântuitorul Hristos pentru ca El să-i vindece fiica îndrăcită, cuprinsă de un duh necurat. Deci femeia aceasta canaaneancă avea un singur scop în viaţa ei: vindecarea fiicei cuprinse de diavol. Toate celelalte scopuri mai mărunte, ţeluri şi ţinte mai mici, din viaţa de zi cu zi, toate erau legate şi gravitau în jurul marelui ţel al vieţii ei: să-şi salveze fiica. Este un lucru natural când ne gândim că ea era mamă şi ştim cu toţii care sunt sentimentele şi capacitatea de jertfă a mamei atunci când copiii sau copilul este bolnav, sau într-un necaz oarecare. Pentru a putea să-ţi împlineşti planul major al vieţii tale, este nevoie de insistenţă şi de perseverenţă. Insistența şi perseverența sunt mai mult sau mai puţin acelaşi lucru, ca două feţe ale aceleiași monede. Aşadar femeia aceasta canaaneancă a sperat. Dar în ce a sperat ea? A sperat aşa pur şi simplu, rugându-se lui Dumnezeu, că doar Dumnezeu va face cândva vreo minune. Nu era obişnuit în Canaan, prin părţile Sidonului, de pe unde venea ea, să se afle cineva care să facă vindecări miraculoase ca aceasta, nu erau doctori care să facă aşa ceva. Nici în Israel nu erau. În alte parabole, Sfinţii Evanghelişti relatează că în anumite împrejurări, părinţi ai unor astfel de copii bolnavi au umblat pe la toţi doctorii disponibili în vremea aceea fără să-i poată vindeca, deşi au cheltuit bani, unii chiar toată averea. Aşa era şi în cazul acesta. Femeia ştia prea bine că nu are unde să se ducă pentru a dobândi vindecarea fiicei ei, dar pe ea nu o apucase deznădejdea. Aici avem un exemplu deosebit de important pentru viaţa noastră. Nici chiar atunci când ţi se pare că ţelul cel mare al vieţii nu mai are împlinire, că toate porţile sunt închise, că toate posibilităţile s-au blocat, nu trebuie să te laşi cuprins de deznădejde. Sf. Părinţi o spun foarte frumos: când calea ţi se pare imposibilă, fă din imposibil o cale! Aşadar, prin insistenţă şi perseverenţă există posibilitatea ca Dumnezeu să facă o minune, iar minunea pe care o face Dumnezeu, de cele mai multe ori, nu vine direct din ceruri, ci vine tot prin oameni. Dintre toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu, cele mai multe le-a făcut prin oameni şi prin însuşi Fiul Său care a luat trup de om, care a venit şi a trăit ca om în lume. Iar în viaţa noastră de zi cu zi, dacă vrem să ne facem un rechizitoriu al tuturor momentelor de criză din care am scăpat, vedem că nimeni altul decât Dumnezeu ne-a ajutat, însă tot prin oameni: fie ne-a deschis o portiţă într-un fel, fie ne-a dat o idee într-un alt fel, sau a trimis un om în calea noastră care ne-a dat un sfat la care niciodată nu ne-am gândit etc. Deci Dumnezeu, în general, lucrează prin oameni. Aşadar, femeia aceasta spera că cineva, cândva, vreodată va apărea într-un fel ştiut sau neştiut şi o va vindeca pe fiica ei. Iar Mântuitorul Hristos tocmai trecea prin părţile acelea. Aici este un lucru demn de remarcat. Iisus nu şi-a limitat plimbările Sale misionare numai în interiorul graniţelor Palestinei. A trecut de aceste graniţe la neamurile nealese, la popoarele păgâne, politeiste pentru a duce şi acolo cuvântul propovăduirii Sale, pentru a-L descoperi pe Dumnezeu şi acolo. Deci trecând Iisus prin părţile Sidonului, cum mergea El cu apostolii, femeia aceasta, ca şi cum nu făcea nimic altceva decât să pândească la hotare dacă nu cumva vine vreun doctor străin din altă ţară în ţara ei, i-a ieşit în întâmpinare. Sau poate că lumea de acolo deja ştia că în Israel a apărut cineva care face lucruri minunate şi prea înalte, cum nimeni nu a mai făcut până atunci, cum mărturisesc Sfinţii Evanghelişti. Şi cum a ştiut, sau cum nu a ştiut, femeii acesteia, datorită speranţei ei, Duhul Sfânt i-a purtat paşii să se încrucişeze cu cărările Mântuitorului Hristos. Şi ajungând lângă El se ţinea în urma Lui şi striga: „Iisuse, Fiul lui David”, adică Iisuse cel din casa lui David, descendent din regele David, „ai milă de mine”, exact aşa cum noi cântăm la strană, în timpul slujbelor noastre dumnezeieşti: „Doamne ai milă”, adică „Doamne miluieşte”. Şi ea tot aşa se ţinea şi striga: „Doamne miluieşte”. La un moment dat, cum relatează Sfântul Evanghelist, ucenicii auzind această continuă lamentaţie în spatele lor, la tăcerea prelungită a Mântuitorului, intervin: „Doamne, dă-i drumul, că ne deranjează, strigă în urma noastră” Şi Mântuitorul le răspunde: „Lăsaţi-o să strige, că Eu nu am venit decât pentru oile pierdute ale casei lui Israel”. Mare cuvânt şi mare taină, greu de descifrat. Cum adică? Mântuitorul nu a venit decât pentru poporul ales? Nu spune Sfântul Ioan Evanghelistul în acel celebru verset că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul”, „tot cel ce crede”, nu numai poporul ales, „să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16)? Nu spune Sfântul Apostol Pavel către Timotei, în a doua scrisoare pe care i-a trimis-o că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”? Nu numai o anumită categorie, un anumit neam ales mai mult sau mai puţin, ci toţi oamenii să se mântuiască. Sunt multe alte texte din Sfânta Scriptură, care arată cu precizie, în mod clar, indubitabil, că Iisus a fost trimis de Dumnezeu pentru toţi oamenii. Poate că înşişi apostolii se vor fi mirat cum Mântuitorul le spunea ceva care aparent contrazicea ceea ce El însuşi accentuase atât de clar de atâtea alte ori. Şi acum le spune: „Nu sunt trimis decât numai pentru poporul lui Israel, pentru oile cele pierdute”. Mântuitorul o spune cu înţelepciune, oarecum retoric, pentru declanşarea instructabilului şi admirabilului dialog cu femeia canaaneancă, dar şi cu un anumit reproş îndreptat spre iudei, numindu-i „oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Atunci, probabil că ucenicii vor fi rămas miraţi. Însă femeia continua să strige şi din nou ucenicii intervin și din nou Mântuitorul nu răspunde intervenţiei lor, dându-le o nouă lămurire: „Nu este bine să iei pâinea de la copii şi să o arunci la câini”. Dacă primul cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul şi care, cum spuneam, aparent implică o contradicţie şi îi va fi mirat pe ucenici, apoi cuvântul acesta, al doilea – că nu este bine să iei pâinea de la copii şi să o arunci la câini, îi va fi uluit pur şi simplu, neputând să-şi explice ce vrea să zică Iisus prin cuvintele acestea. Ce legătură are pâinea unei familii, care este pentru hrana copiilor şi a părinţilor, cu această situaţie, ştiind că pâinea, într-adevăr, se poate termina şi trebuie economisită să-ţi ajungă pentru timpul pentru care ai cumpărat-o, în vreme ce aici, Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, făcea minuni. Cine are putere să facă minuni, face în continuare. Nu se poate spune că cel care are putere să facă minuni, are putere în mod limitat, azi o face şi mâine nu o mai face, sau o face două, trei zile şi apoi se termină. Este ca şi un doctor. Dacă a învăţat să vindece, să opereze, să prescrie reţete, a învăţat să identifice bolile, aceasta o face toată viaţa lui. Nu i se termină învăţătura şi dintr-o dată nu mai poate să vindece sau să prescrie medicamente. Să ne oprim asupra afirmaţiei a Mântuitorului: „Nu sunt trimis decât numai pentru oile pierdute ale casei lui Israel”. Spun Sfinţii Părinţi că Mântuitorul Hristos ştia că are de gând să vindece pe fiica acelei femei şi să dea ascultare în final insistenţelor ei, dar a spus aceasta pentru ca să-i întărească pe apostoli în convingerea că ei trebuie să devină fermentul, sămânţa care să schimbe o mentalitate a propriului lor neam, a propriei lor familii. Iisus a venit în sânul poporului ales, însă a venit pentru toate neamurile şi trebuia să facă vizibilă, clară în conştiinţa acestui popor acest lucru. El a venit să schimbe o mentalitate greşită a poporului ales legată de practicarea credinţei cu alta nouă care va străluci, se va răspândi la toate celelalte neamuri. El este doar cel care-i trimite pe apostolii înnoiţi duhovniceşte şi mentaliceşte, cu un nou orizont religios, cu un nou mod de a înţelege religia lor, propria lor religie, propria lor lege: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia (care este de fapt o înnoire a Legii vechi şi o deschidere spre universal) la toată zidirea” (Marcu 16, 15). Dacă Mântuitorul Hristos ar fi venit la ei şi nu ar fi accentuat apartenenţa Lui la neamul lor sau ar fi venit ca un străin care nu prea are de a face cu neamul lor, l-ar fi ascultat, i-ar fi dat crezare, l-ar fi acreditat, l-ar fi urmat aşa de mult? S-ar fi întrebat poate de ce să urmeze un străin, fie el şi făcător de minuni dacă nu are nimic de a face cu neamul lor. Căci legea Vechiului Testament, care formase o mentalitate în sânul poporului ales, era de aşa natură că fiecare evreu ţinea extrem de mult la neamul lui, era, altfel spus, extrem de naţionalist în ceea ce priveşte atât credinţa cât şi tradiţia lui. Nu exista nicicum posibilitatea ca un străin să se strecoare în legea lor, în neamul lor, în tradiţia lor, în credinţa lor. Ştim că era prescris să nu se amestece cu alte neamuri. Şi apoi să le vină lor un străin şi să le reformeze lor credinţa? Nu ar fi fost de conceput! Bineînţeles că Dumnezeu ar fi putut face vreo minune în acest sens, dar Dumnezeu a vrut ca Fiul Său să intre în mod firesc, normal, natural în sânul lor, să fie unul de-ai lor, să le întărească conştiinţa că El este unul de-ai lor, să le ofere şansa de a fi crezut, urmat, ca ei să Îi acorde creditul cuvenit chiar dacă nu imediat. Aşa se explică faptul, oarecum contradictoriu, că Mântuitorul, deşi a venit în lume pentru toată lumea, spune în acest context că „n-a venit decât pentru casa lui Israel”. Acum să privim la doua expresie a Mântuitorului Hristos, aproape supărătoare pentru femeia canaaneancă: „Nu este bine să iei pâinea de la copii şi să o arunci la câini”. Cum poate fi înţeleasă expresia asta? Căci Mântuitorul Hristos în mod vizibil o „insultă” pe acea femeie. Cum adică, numai oamenii din sânul poporului lui Israel sunt oameni şi celelalte popoare sunt câini? Şi numai ceea ce li se dă lor este pâine şi ceea ce li se dă celorlalţi sunt lături şi sunt resturile care se aruncă de la masa stăpânilor? Sunt oamenii lui Israel stăpânii şi celelalte popoare slugile? Iată ce ar fi putut întreba femeia aceea, iată ce ar fi putut întreba înşişi ucenicii: „Doamne, dar ce înseamnă cuvântul acesta?” Mântuitorul, aici, o pune pe femeie la încercare pentru întărirea credinţei în faţa apostolilor şi a celor ce mergeau împreună cu ei. El o bruschează oarecum, însă canaaneanca nu dă atenţie tonului cu care vorbeşte Mântuitorul, cuvintelor şi expresiilor metaforei, căci aici este o metaforă pe care El a folosit-o. Dacă era mai puţin înţeleaptă, această femeie s-ar fi supărat şi spunând că nu înţelege sau că este jignită, s-ar fi dus căutându-şi poate pe altcineva şi aşteptând, cum aştepta de cine ştie de când, să-i vindece copila altcineva. Însă femeia nu s-a lăsat intimidată, nu s-a lăsat îndepărtată de nimic şi aici este ceea ce vrea Iisus să arate, pe lângă alte învăţături, că atunci când ai un ţel, când vrei să îndeplineşti ceva, nu te laşi dat în lături, nu te laşi intimidat, nu laşi ca flacăra entuziasmului din sufletul tău să se micşoreze în nici un fel, cum s-ar spune – nu te împiedici de nimic. Să ştii ce vrei să faci, să-ţi spui că acesta îţi este ţelul şi că ai să reuşeşti să treci peste toate baricadele pe care ţi le pune viaţa în cale. Cuvintele Mântuitorului erau o baricadă, un obstacol în calea împlinirii pe care femeia o aştepta, împlinire care era scopul major al vieţii ei. Şi Mântuitorul Hristos îi pune un prag de trecut în faţă, în faţa apostolilor, ca să le dea acestora o lecţie. De ce? Pentru că apostolii urmau să facă ceea ce femeia aceasta a făcut acum. Vedem că nu întâmplător Iisus aranjează lucrurile aşa cum le aranjează, poate că şocând uneori, însă cu un ţel precis. Apostolii, după puţină vreme, urmau să apuce drumurile lumii, să călătorească prin Israel şi prin alte ţinuturi, fiind însărcinați de Mântuitorul să propovăduiască neamurilor Evanghelia. Cum s-ar spune, să-şi îndeplinească ţelul suprem al vieţii lor. În momentul în care Mântuitorul le spune: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16, 15), în acel moment propovăduirea Evangheliei a devenit ţelul suprem al lor. Iisus a vrut să le arate că atunci când ai un ţel suprem, când ştii care este acest ţel, când eşti conştient de validitatea lui pentru viaţa ta spirituală şi pentru viaţa lumii, orice impediment, orice asperitate ar apărea în calea vieţii, sunt toate de învins: nu te laşi doborât, nu te laşi micșorat, nu te laşi intimidat, ci mergi înainte întocmai cum această femeie canaaneancă a ignorat aparenţele, conţinuând să strige către Mântuitorul: „Doamne, ai milă de fiica mea”. Aşadar Iisus ştia de la început că o va vindeca, însă le-a dat apostolilor o lecţie foarte importantă pentru ceea ce urma să devină viaţa lor de atunci înainte. Dar lecţia dată apostolilor de Mântuitorul Hristos prin femeia canaaneancă, de un deosebit curaj, este o lecţie şi pentru noi. În ce sens? În sensul că, aşa cum am spus la început, este înălţător să îţi alegi un ţel, dar numai trecând prin foc spre a ajunge la el, numai atunci vrei reuşi. Este admirabil cât de frumos femeia a răspuns Mântuitorului, cu toate că a fost bruscată, cu câtă înţelepciune a continuat să insiste. Ştim că, uneori, insistenţele deranjează. Dar dacă insişti frumos, dacă ştii să insişti cu înţelepciune şi nu răspunzi la rău cu rău, ci cu smerenie şi blândeţe, precum canaaneanca: „Da, Doamne. Aşa este. Dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de al masa stăpânilor lor”, atunci ce-i spune Mântuitorul? „O, femeie, mare este credinţa ta”. Aşadar când înţelepciunea se uneşte cu entuziasmul din sufletul tău pentru împlinirea ţelului şi cu un anumit curaj bazat pe smerenie şi decenţă, poţi să fii sigur că Dumnezeu va veni în ajutorul tău. Deci să nu uităm: E-nălţător să îţi alegi un ţel / Şi-apoi trecând prin foc s-ajungi la el.
pr. prof. dr. Theodor Damian
New York