FABRICA DE POEZIE. Într-un oraș (Târnăveni), în care toate sunt la pământ, dar în primul rând cultura, a mai rămas un zbor care încearcă să aducă în fiecare zi… primăvara.
Totul parcă îmbătrânește pe neașteptate aici, fiecare așteptând o pensionare, o retragere în carapacea existențială.
Împotriva mersului vremurilor, doar poetul Răzvan Ducan… întinerește, într-o ardere creatoare parcă adolescentină, într-o vârstă a neliniștilor viitoare, celor prezente găsindu-le leacul: poezia. „În oglindă-s bătrân, poezia, în schimb,/ Mi-e tânără și eu am aceeași stare” (Marele rost).
De fapt, se împlinește astfel o profeție, un vis: „Când voi fi mare, vreau să mă fac poezie”.
Acum, că a ajuns mare, Răzvan Ducan reușește nu doar să fie poezie, ci și mare poet. Oricum, unul fără egal, fără înaintași pe măsură și fără șanse să vină urmași care să-l întreacă degrabă în orașul de pe „Târnava mea (sa) de lapte dulce”.
Răzvan Ducan e un viguros poet al locului, al orașului, căruia îi face frecvente consulturi și căruia îi prescrie mereu tratamente, terapii.
Urechile surde ale orașului aud doar ce pot, dar aceasta nu-l dezarmează pe poet, care continuă să lase mărturii ale timpului său, prin cel mai neconcurențial produs: poezia.
Dezlănțuit, Răzvan Ducan salvează orașul prin Fabrica lui de Poezie, reușind să producă și pentru consum și pe stoc poeme pentru toate vârstele, pentru toate sensibilitățile. Poezia e cea preocupată „Chiar de a-mi rupe petale zilnice de griji, / pe care să calc cu inconștientă dezinvoltură, /ca pe un covor roșu de inefabil”. (Când voi fi mare, vreau să mă fac poezie)
Poezia s-a substituit biografiei sale, în toate: „prin poet / în toate trăirile cotidiene, / inclusiv în plata facturilor”. (Idem)
Mai mult, „Poezia e câinele meu (său) credincios,/ Fiind-
că m-am dat ei ca și os” (Poezia), căci „Poezia nu poate fi întrecută decât de ea însăși” (Bis Poezia). și „Poezia e deodată cu totul” (Idem).
Astfel, e inevitabilă „pecetea”: „Poezia sălășluiește în fiecare,/Ca un organ neștiut al uimirii,/ E bomboana de pe tortul regăsirii,/ Cu predispozițiile ancestrale ale firii” (Ibidem).
Iar poetul „e dispus să moară de gât,/ Cu cine atentează la o floare vie” (Poetul), și de aceea trebuie protejat „De aceea nu-l atingeți pe poet,/Nu-l atingeți decât c-un ascultat,/ Că-n generozitatea fără măsură,/ Recită chiar și unui fier de călcat” (Idem)
Ca puțini alții, Răzvan Ducan aduce în același orizont naștere și moarte, pe copil și pe bătrân, într-o consubtanțialitate a bucuriei de a fi.
Răzvan Ducan reușește să fie în același timp și poet și personaj, pentru că biografia lui e de poveste. El se scrie în aceeași măsură în care îi scrie și pe cei cu care împarte răsărituri și apusuri, cu care împarte alei, dar și tei, cu care împarte strălucirea bronzului celor care stau de veghe la insomniile orașului, de la Eminescu la Octavian Goga, în respirări care țin în viață istoria, dându-i sens și valoare.
Răzvan Ducan a ajuns mare, iar viața lui, în reverberații hӧlderlinene, extrage poezie din tot ce vede, din tot ce aude, ce simte, din tot ceea ce visează cu ochii deschiși.
Poemele sale sunt o lungă confesiune, o spovedanie în care contrastează două realități: cea fizică și cea virtuală, două lumi care nu reușesc să rămână în sincronie și care caută să se regăsească măcar într-o armonie postumă.
Răzvan Ducan rămâne un revoltat, un răzvrătit împotriva dezordinelor vremii și întărâtat de neputințele veacului.
Revărsările lui de metafore, extravaganța limbajului, libertatea de a trage cu cuvântul rămân atuurile unui Poet mare și ale unei poezii pe măsură.
Nicolae Băciuț