Reporterului îi șade bine cu drumul. Este sezonul în care fiecare comună organizează, desigur în funcție de buget, tradiționala sărbătoare,„Zilele comunei”. Așadar pornesc la drum și în trecere prin alte comune reprezentative pentru Banat, pe drumul Timișoara, Sânandrei, Variaș, Sânnicolal Mare, mă opresc în comuna Periam, județul Timiș, localitate situată pe malul stâng al râului Mureș, care în devenirea mea ca om, util comunității și viitor slujitor al cuvântului scris, a fost rampa de lansare, despre care totdeauna îmi voi aminti cu plăcere și recunoștință. Dar dincolo de această divagație sentimentală, nu pot uita faptul că aici s-a născut, a trăit și „evadat” în lumea presei, un alt om cu sufletul risipit prin cultura română, Ioan Vasiu, astăzi fiind stabilit de ani buni la Orăștie, județul Hunedoara. Îl sun pe mobil, îi spun pe scurt unde sunt și că doresc să scriu despre localitatea Periamos, așa cum se numea altădată. Îmi răspunde oarecum emoționat: „Nu-mi vine să cred că cineva din Vestul țării o să-mi facă o asemenea surpriză”. Ne limităm conversația cu promisiunea că eu voi reveni pentru un dialog „en detail”, pentru că merită.
Zis și făcut. A doua zi îl sun din nou, și fără alte mărunțișuri, atacăm un subiect pe cât de sensibil, pe atât de emoționant.
DUMITRU BUȚOI: Domnule Ioan Vasiu, de când ați plecat din Periam și ce sentimente, legături mai aveți cu/despre locul în care v-ați născut în urmă cu peste șapte decenii?
IOAN VASIU: Îmi face plăcere să vorbesc despre Periam, localitatea unde m-am născut în anul 1949, într-o iarnă bogată în zăpadă și cu un ger năpraznic,după spusele mamei.Periam este una dintre cele mai mari și mai frumoase comune din județul Timiș, cu oameni harnici și buni la suflet. Din păcate, pe măsură ce am înaintat în vârstă (peste puține luni voi împlini 75 de ani) sănătatea mi-a permis tot mai rar să vizitez locul natal de unde am plecat în 1968, iarna. Totuși gândurile mele zboară mereu spre întinsa câmpie a Banatului, acolo unde trăiesc cele trei surori ale mele, ajunse și ele la o vârstă respectabilă.
D.B.: Faptul că un timp ați fost bibliotecar la Beba Veche, localitate la frontiera de Vest a României, unde se sărbătorește „Triunghiul prieteniei” cu Serbia și Ungaria, fiind zilnic în împărăția cărților. A constituit aceasta un „resort” nu numai să citiți, dar să și scrieți poezie, reportaj etc. Unde ați debutat și când?
I.V.: După ce am terminat armata, care atunci era obligatorie, m-am stabilit în comuna Beba Veche, unde m-am angajat ca bibliotecar, un loc de muncă pe măsura preocupărilor mele literare. Se întâmpla asta la începutul lunii martie din 1970. Atât de mult am îndrăgit această profesie, încât am urmat cursuri de biblioteconomie la Timișoara și Brașov. Debutul meu literar s-a produs în paginile revistei literare ORIZONT din Timișoara, în luna noiembrie a anului 1970. Atunci și în anii următori i-am cunoscut pe scriitorii Ion Velican, Anghel Dumbrăveanu, Damian Ureche, Aurel Turcuș, Ion Arieșanu și pe jurnaliștii Teodor Bulza, Ion Marin Almăjan, Nicolae Pârvu. Am continuat apoi să colaborez cu poezii, reportaje și însemnări la mai multe ziare și reviste literare. Ar trebui să acordăm prea mult spațiu din acest interviu pentru a le aminti pe toate.
D.B.: Vă știam „Bolnav de poezie”. Ce mai faceți, v-ați însănătoșit sau sunteți în covalescență? Ce tratament urmați?
I.V.: În 2012 am publicat un volum de versuri intitulat BOLNAV DE POEZIE și recunosc, punând mâna pe inimă, că și acum sufăr de această „boală”, care nu are leac. Și totuși urmez un „tratament” care mă obligă ca aproape zi de zi să scriu cel puțin patru versuri. În felul acesta am ajuns să scriu catrene tot mai des.Uneori dimineața, când scriu catrenul, am impresia că cele patru versuri le-am visat noaptea.
D.B.: În anul 2014, când am fost prezent la Orăștie, împreună cu fostul nostru coleg de breaslă Mihai Junea, un om de presă deosebit, de la Radio TV Timișoara, participând la „majoratul” publicației „Palia Expres”, printre alte confesiuni de viață și spirit, m-ați „amenințat” că bateți la porțile „GuinnesBook” cu cele peste 1.000 de catrene pe care intenționați atunci să le scrieți. În ce stadiu sunteți acum?
I.V.: Am început să scriu primele catrene în anul 2015, dorind să-mi demonstrez mie că pot să scriu un catren în fiecare zi. Dacă tot le scriam, am hotărât să public un catren sau două, aproape în fiecare zi, în pagina mea de Facebook. Timpul a trecut și recent am publicat catrenul cu numărul 3.000. E mult? E puțin? Las iubitorii de poezie și criticii literari să-și exprime părerea. Vreau să se știe că nu mă voi opri la această cifră și voi merge mai departe. Nu știu până când, dar cât timp sănătatea îmi va permite, voi scrie și voi publica aproape zilnic cel puțin un catren.
D.B.: De ce nu ați abordat,sonetul,rondelul etc. știut fiind faptul că a scrie catren, care este o specie literară ce impune anumite norme literare, este destul de dificil pentru că în doar patru versuri trebuie să transmiți cititorului forță, sensibilitate și de ce nu, un fior liric, de înțelepciune și contemplare, cu iz filosofic uneori. De unde această inspirație și (re)surse?
I.V.: Am început să scriu versuri încă de când eram elev de liceu, după ce am lecturat cărțile de poezie ale marilor poeți români și străini. Amintesc numele unora dintre ei: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Serghei Esenin, Paul Verlaine și alții. Am scris sute de poezii, de regulă în vers clasic, cu ritm și rimă, abordând mai rar sonetul și rondelul. Multe poezii de-ale mele au fost grupate în volume, tipărite la diferite edituri din țară.Vor urma și altele. Din totalul celor 3.000 de catrene am reușit să public deocamdată 4oo, la o editură apreciată.
D.B.: Sunteți unul dintre seniorii presei românești, care mai reușiți să aduceți în casele orăștienilor o publicație necesară, „Palia Expres” (tipărită în condiții grafice excelente). Este o publicație cu apariție săptămânală, având profil de informație diversă, social-cultural, economic, știri de utilitate publică. Cum reușiți s-o mai țineți în viață, după mai bine de 26 de ani de la apariție?
I.V.: În toamna acestui an „Palia Expres” va împlini 27 de ani, fiind una dintre cele mai longevive publicații tipărite din județul Hunedoara. Sunt bucuros să spun că în ciuda multor greutăți prin care am trecut în acest răstimp, în special de ordin financiar, nu am renunțat și sunt hotărât alături de colegii mei de redacție să nu renunțăm nici de acum înainte.
D.B.: Domnule Ioan Vasiu, ca un vechi combatant pe frontul vechi și nou al presei, în contextul actual de incertitudine și guvernat de haos, presa, prin ceea ce mai produce azi, se mai poate considera ca a patra putere în stat?
I.V.: Atât timp cât respectă normele deontologice, cred că presa poate să fie a patra putere în stat. Trebuie să ne amintim mereu și faptul că presa este „câinele de pază al democrației”. Când nu va mai putea îndeplini acest rol, nu va fi bine.
D.B.: Ca publicist de notorietate, prin creații, dar și spiritul patriotic de a susține, promova, valorile patrimoniului național cultural-literar-artistic, cred că nu exagerez dacă susțin că ați adăugat un plus de valoare arealului mediatic și cultural hunedorean și nu numai; sunteți, cum s-ar spune, „Omul potrivit la Locul potrivit”. Omul care sfințește locul!
I.V.: Mulțumesc pentru această apreciere, care mă onorează. Nu mi-e rușine să spun că îmi iubesc țara în care m-am născut și nu de puține ori m-am străduit, prin activitatea mea literară și jurnalistică, să promovez adevăratele valori ale neamului românesc.
D.B.: Domnule Ioan Vasiu, vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a dialoga împreună, chiar și așa, de la distanță. Mi-a făcut o mare plăcere și vă doresc sănătate și succes în tentativa de a intra în Cartea Recordurilor!
Interviu realizat de Dumitru Buțoi/UZPR Timiș