Anotimpurile își vor lua unul altuia locul și se vor sfădi pe zile, nopți, temperaturi, vânturi sau ploi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Secundele vor goni către un final tot mai deslușit, exilat încă în cețurile viitorului. Generațiile se vor succeda, la vremea lor, înmormântări și botezuri vestind că timpul protejează, cu precizie, legea neînduplecată a firii. Și nimeni nu va mai rămâne să povestească micile drame, uriașele nimicuri, fireștile răsărituri și apusuri pe care le numim, în lipsa altui nume potrivit, viață. Viața noastră…
În acest tren al existenței îți poți alege compartimentul, fără îndoială, dar ești determinat, încetișor, de cei apropiați, de obișnuințele și priceperile căpătate de-a lungul călătoriei, de presiunea socială, culturală și de orice altă natură exercitată la nivelul societății, să ocupi un loc acolo unde trebuie, nu acolo unde vrei. Este greu, teribil de greu să te muți în alt compartiment, necum în alt vagon. Iar coborârea într-o gară, atunci când vine momentul, nu înseamnă că vei putea aștepta acolo, cuminte, venirea altui tren, ci, pur și simplu, că ai plecat dintre companioni și prieteni, că îi vei revedea mult mai târziu, în stația aceea finală, de cealaltă parte a veșniciei.
Cât despre controlor, aici avem o problemă, deoarece s-ar părea că toată lumea se erijează în personaje severe, cu uniformă și capsator de bilete, dornice mai degrabă să ne ofere un loc pe coridor, în picioare (câțiva, poate, își doresc și să coborâm „la prima”), decât să ne permită șederea în locul ales ori către care am fost călăuziți. Dar nu e bai, ne-am obișnuit deja și cu atmosfera, și cu partenerii de călătorie, și cu personalul adesea prea puțin binevoitor. Un singur element ne-a rămas străin, greu de înțeles, și va fi așa până când îi vom simți finalul aproape, dureros până la lipsa prematură: călătoria însăși.
Observ cum avalanșa informațională din trenul zilelor noastre aduce în prim-plan și retrogradează în vagonul de bagaje, rapid, tot soiul de sfaturi, bazate mai degrabă, bizar, pe intuiții sau păreri, nu pe experiență ori studiu îndelungat. Iar nouă pare să ne convină acest lucru, ne mai distrage atenția de la zdruncinăturile voiajului și monotonia peisajului vizibil pe geamurile mici, tot mai mici. Doar astfel se explică obediența relaxată pe care o manifestăm atunci când ni se recomandă moduri de viață, diete, medicamente și suplimente, stiluri vestimentare, exerciții fizice, de toate pentru toți, nimicuri pentru oricine. Acceptăm muzică, filme și cărți la modă, cu recenzii excelente și mulți admiratori gălăgioși, avem impresia că ni se oferă un adevărat privilegiu la pachet cu sfaturile, în majoritatea privințelor. Și nu vom pricepe vreodată că, de fapt, astfel, ni se tot îngustează orizonturile, iar trenul nostru va pătrunde curând într-un tunel de unde va ieși doar la stația terminus.
Călători către inevitabilul final, trebuie să facem în așa fel încât drumul acesta să conteze cu adevărat. Mai cu seamă că – ideea nu îmi aparține – urcăm în tren cu mâinile în buzunare, fără niciun bagaj, dar, pe parcursul călătoriei, acumulăm, în atât de multe valize, proprietăți materiale și spirituale, lucruri și cunoștințe, fapte și gânduri… Unele vor rămâne în compartiment, spre a fi luate în primire de alți călători, la vremea cuvenită. Altele se vor încrusta în sufletele noastre, ne vor defini, ne vor însoți până și în gara aceea temută, la sfârșitul voiajului. Toate sunt, în felul lor, importante. Reprezintă clipe, minute, poate ani întregi de strădanie pentru atingerea unui obiectiv. Timp consumat, dar însuși timpul va ști să ne spună dacă am pierdut vremea sau am câștigat un loc pe malul corect al veșniciei.
Întru metaforă sau în afara ei, anotimpurile își vor lua unul altuia locul și se vor sfădi pe zile, nopți, temperaturi, vânturi sau ploi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Secundele vor goni către un final tot mai deslușit, exilat încă în cețurile viitorului. Generațiile se vor succeda, la vremea lor, urcând și coborând din trenul existenței, continuând parcursul omenirii către finalul imens cât un început. Iar la sfârșit, dincolo de orice aspect al călătoriei, ne este garantată cunoașterea, ca minunată caracteristică firească a despărțirilor și regăsirilor – micile drame, uriașele nimicuri, fireștile răsărituri și apusuri pe care le numim, în lipsa altui nume potrivit, viață. Viața noastră…
pr. Alexandru Pripon / UZPR