Menționate pentru prima dată într-un Hrisov din 1368, emis de Vlaicu Vodă, ca punct de pază și vamă pentru negustorii brașoveni în trecere prin Țara Românească (de unde și turnul de pe stema orașului, încadrat de două însemne heraldice arhaice, soarele, în stânga, și semi-luna/Crai nou, în partea dreaptă), orașul Slatina și împrejurimile sale de pe ambele maluri ale Oltului, a fost locuit, spun arheologii, încă din paleolitic, urme ale „culturii de prund” (respectiv, așchii de silex) fiind descoperite pe albia râului Dârjov, în vreme ce fragmente de ceramică gravată, inclusiv olane de pământ ars, au fost găsite în zona „Cișmelei lui Ionașcu”. Cu totul, fragmentele de ceramică, obiectele de bronz (între care și un topor de luptă), ca și unele unelte de fier, indică o viață socială activă și schimburi intense de bunuri între locuitorii de pe ambele maluri ale Oltului. Înseși denumirea orașului trimite fie la așezarea romană Salatina, probabil o colonie întărită de-a lungul singurului drum de acces spre Cetățile dacice, sau, mai aproape de noi, la urme ale migrațiilor slave din secolele V-VI, ce au lăsat aici denumiri specifice, precum „slam-tina”, respectiv „pămănt sărat”. De altfel, în zonă, denumirile slave sunt frecvente, precum: Grădiștea, Clocociov, Dobrineț etc.
Fără să se evidențieze cu nimic anume, în ciuda unui trecut istoric glorios, Slatina a rămas secole de-a rândul „un târg de lemn, într-o așezare de câmpie”, cum l-a descris un călător scoțian, Sir John McDonald Kinnelis (1782-1830), ofițer de carieră și angajat al Companiei Indiilor de Vest, autor al unui memoriu geografic cu hărți , intitulat Gazeteer of Persia, mulți ani singura sursă de informație despre această parte a lumii. Adevărata istorie modernă a Slatinei începe în anul 1821, când Tudor Vladimirescu l-a întâlnit aici pe haiducul Iancu Jianu, asigurându-se de sprijinul neamului Jienilor pentru desăvărșirea proiectului său revoluționar, eveniment relatat, sub o formă literară de o scriitoare de origine germană, ce a trăit la curtea și în anturajul Reginei Elisabeta (Carmen Sylva, după numele său literar), Bucura Dumbravă (1868-1926, pe numele ei adevărat Fanny Szekulics), autoarea romanului Der Pandour, publicat la Regensburg în 1908, și tradus în românește de Teodor Nicu, în 1912, cu titlul Haiducul, în care apare și o descriere pitorească a orașului/târgului de pe Olt, „așezat la mijloc de grădini, cu care erau îmbrăcate și văgăunile ce slujeau drept ulițe”. Iar, mai departe, scriitoarea concluzionează: „Slatina se înfățișa ca o paragină, un oraș în care turcii avuseseră, în nenumărate timpuri, conace”.
De aici, de la această poveste orientală cu haiduici, începe și istoria modernă a Slatinei, sintetizată literar și jurnalistic de prozatoarea și profesoara Elena Sîrghie în cartea Anotimpurile Slatinei. Povești și povestiri slătinene ( Ed. Arena Artelor, 2018), dedicată, cum ține să precizeze autoarea, Centenarului Unirii, dar și jubilelului de 650 de ani de atestare documentară a orașului. Istoric de profesie, Elena Sîrghie se referă insistent, în diferite contexte, la cartea lui George Poroban, Istoria orașului Slatina (1902), considerată „cea mai amplă și mai completă monografie a orașului”, și mai puțin la lucrarea similară lui Laurențiu Guțică-Florescu, „o adevărată Biblie a Slatinei”, lansată în 2018, probabil simultan cu cartea sa. Așadar, fără pretenția de a fi exhaustivă (din carte lipsesc scriitori și cărturari care au adus faimă orașului, începând cu „Mumulean, glas cu durere”, respectiv Barbu Paris Mumuleanu, 1794-1836, primul traducător al lui Byron de la noi, autorul scrierii programatice Plângerea sau tânguirea Valahiei asupra nemulțumirii streinilor ce au predat-o, tipărită la Buda, în 1825, care i-a atras atenția lui Eminescu, fiind semnalată, metaforic în poemul Epigonii, apoi inginerul și agronomul Petre S. Aurelian, 1833-1909, urmaș al unei familii de învătători ardeleni strabiliți în 1819 la Slatina, director al gazetei liberale Drapelul, primul economist român membru al Academiei Române, și chiar juristul, specialist în Drept constituțional, și om politic liberal, deputat de Vâlcea, Constantin Dissescu, 1858-1932, a cărui somptuoasă locuință de pe Calea Victoriei este azi sediu al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române), lucrarea Elenei Sîrghie atrage atenția asupra unei pleiade strălucite de scriitori, jurnaliști și oameni de artă a căror existență este legată, într-un fel sau altul, de orașul de pe malurile Oltului.
Semnalăm aici, în primul rând „călătorii”, autorii de „însemnări” de călătorie, în trecere prin Slatina, începând cu poetul romantic și extraordinarul memorialist Grigore Alexandrescu, 1810-1885, autorul celebrei poezii Umbra lui Mircea. La Cozia, scrisă în urma unei călătorii făcută în Oltenia, însoțit de prietenul său Ion Ghica, și care, într-un volum din din 1842, intitulat Memorial, prezintă Slatina ca pe „un oraș vechi, dar anevoie de vizitat”. Alt călător celebru, care a poposit la Slatina, a fost Nicolae Iorga (1871-1940), care descris în cartea sa Drumuri și orașe din România (1916) experiența sa locală, orașul fiind, la început de secol XX , un amestec de eleganță și sordid: „După o porțiune cu lămpi electrice, în lumina cărora se văd și ceva case, urmează straja obosită a vechilor felinare”. Marele istoric e impresionat și de „Lipscanii”, Slatinei, o stradă comercială ce există și azi. Cu toate neajunsurile, Slatina „întrece Caracalul”, mai ales la numărul de biserici, și chiar la trecutul istoric. În acest sens, monografia lui G. Poroban i se pare meritorie marelui istoric, pentru că „fiecare pământ are istoria lui, și nu trebuie decât să tragi cu urechea ca s-o auzi și un dram de iubire ca s-o înțelegi”. În fine, un alt mare călător, scriitor și jurnalist, Geo Bogza (1908-1993) a descris în Cartea Oltului ( 1944) drumul celui mai mare râu intern al țării, de la izvoare, la vărsarea în Dunăre, constatând că, la Slatina, Oltul, aflat „în toamna vieții”, se clatină, izbind pentru ultima oară malurile înalte pentru ca, mai apoi, „lăsând toate grijile”, să piară în Dunăre, „cotropit de domnia îndelungată și autoritară a câmpiei”. Traversând Câmpia, înainte de a se întoarce în Cosmos, Oltul întâlnește Slatina, ultimul bastion întărit, pe care îl învăluie cu „șovăielnice ocoluri”.
Interesante sunt și descrierile „localnicilor”, folcloristul și istoricul literar Dumitru Caracostea (1879-1964), apoi veșnic nedreptățitul poet și jurnalist Pan Vizirescu (1903-2000), ambii condamnați politic, Vizirescu petrecând chiar 23 de ani asuns în podul casei rudelor sale din Slatina, pentru a scăpa de o condamnare abuzivă. Într-una din Însemnările sale memorialistice din 1972, Pan Vizirescu face interesante observații de natură geografică asupra amplasării orașului de pe maurile Oltului, valabile, în mare parte și azi: „Slatina este un oraș românesc, pe hartă îl găsești în vechiul Regat, la hotarul de Apus al Munteniei, dar dacă vrei să-l vizitezi e imposibil de descoperit, de aceea trebuie să-ți angajezi o călăuză”. Apoi continuă: „Slatina e un fel de scorbură îngrămădită între două dealuri preistorice, o râmătură de porci în care au crescut corpuri geometrice, case de cărămidă cu acoperișuri de tablă roșie, și străzi cu 3 și 4 dimensiuni, niciodată două, repezi ca Oltul”.
Dintre personalitățile contemporane care au dus în lume faima Slatinei, Elena Sîrghie îi mai amintește, între alții, pe Părintele Mitropolit Bartolomeu, alias Valeriu Anania pe numele său de scriitor, despre care regretatul academician Răzvan Theodorescu spunea că „ne-a făcut părtași la descoperirea cerurilor din părțile lui natale”, cu referire la cartea sa Cerurile Oltului, publicată în 1988, prozatorul Ion Lazu, eseistul și diplomatul Caius-Traian Dragomir (n.1939), și cu deosebire poetul și jurnalistul Ion Andreiță, apoi, dintre artiștii plastici, pe maestrul Spiru Vergulescu (1934-2019), fiu al Slatinei, reîntors pe meleagurile natale, pe care le-a și promovat în tablourile sale (de altfel, cartea este bogat ilustrată și cu tablouri de Spiru Vergulescu, C/onstantin Stoenică și Mihai Coțovanu, dar și cu fotografii de epocă, și imagini contemporane, puse la dispoziția autoarei de redacția publicației locale Linia Întâi), dar și pe graficianul Dodo Niță „părintele benzii desenate românești”, pe muzicienii Jean Lupu și Felicia Filip, iar lista continuă. Nu sunt uitați nici localnicii, profesorul Traian Biju, scriitorii Mihai Stănescu, Mircea Damian (alias Gh. Mătușa), Ion Georgescu ș.a. Numele tuturor autorilor slătineni, poate nu atât de cunoscute publicului larg, (norocul este că această carte le pomenește și pe perpetuează memoria!), trăiesc prin gloria faptelor bune lăsate în urmă. Merită amintit aici epigramistul și fostul director al Casei de Cultură a orașului, Nicolae Fulga, cel care a inventat „Pașaportul de oltean”, odată cu Festivalul de Umor „Oltenii și restul Lumii”, punând Slatina pe „harta umorului românesc” și ducând mai departe faima „juveților”, denumire tradițională a oltenilor, „oameni iuți de gură și de mână”. Despre aceștia se spune că i-au speriat până și pe austrieci, care acum 3 secole ocupaseră Oltenia, fiind forțați să plece, nu în urma unor bătălii, ci pentru că „prin iuțeală de mână și nebăgare de seamă” au rămas, curând nu doar fără haine și arme, „ba chiar și fără caii de sub ei”. Desigur e o glumă oltenească, dar mândria locală a „juveților” e fără margini, nu degeaba Nea Mărin, personajul creeat de Amza Pellea, e pomenit și azi.
În fine, între curiozitățile locale, este amintit și localul „La atletul albanez”, deținut de o famile locală de „turci”, Memish, unde, pe vremuri, se vindea bragă și înghețată, două specialități cărora se pare că azi li s-a uitat și gustul. O vizită prin vechiul târg al Saltinei, „un veritabil muzeu în aer liber al clădirilor de patrimoniu lăsate în paragină”, e edificatoare. Ca multe alte orașe și târguri, cândva animate și înfloritoare, și Slatina își trăiește amurgul, asta după ce ani buni a deținut primatul industriei aluminiului din Europa Centală și de Est (exceptând Rusia). Din păcate, din anul fatidic, 1996, când fosta Fabrică Alro a fost cotată la Bursă, iar apoi vândută fraudulos (au exista chiar acuzatii grave de manipularea pieței de capital, în care au fost implicați și înalți oficiali ai statului), totul a mers pe dos la Slatina. Excepție face viața culturală, orașul fiind animat de numeroși scriitori și jurnaliști care țin încă sus steagul mândriei oltenești. În amintirea vremurilor bune de demult, și în speranța unei renașteri spirituale a Slatinei, cartea Elenei Sîrghie este un remember.
Marian NENCESCU