După ce, în anii din urmă, dl prof. dr. Mihai Petre (n. 19 iulie 1949, com. Sutești, Vâlcea) ne propusese un „Caragiale. Lecturi, relații, perspective” (2020), dar mai ales o interpretare a cronicarului Grigore Ureche „în cinci ferestre”, despre care am scris („Grigore Ureche – un cronicar în cinci ferestre”, Limes, I, 2021, ed. a II-a, revăzută și adăugită, 2022), încercând „noi perspective cultural-istorice și literar-estetice în re-citirea literaturii vechi” (cum scriam în cronica noastră din decembrie 2021), iată o nouă abordare: „LIVIU REBREANU, ION, UN ROMAN ÎN CINCI LECTURI” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, 179 p.).
Autor al unor articole de lingvistică și de limba și literatura română, cu specializare doctorală în toponimie urbană românească (1983), cu o frumoasă carieră în învățământul gimnazial și liceal hunedorean aproape semi-centenară, scriitorul și jurnalistul Mihai Petre s-a dedicat în anii din urmă unor lucrări de critică și istoriei literare. Cartea de față amintește de abordarea expozitiv-didactică a cronicii lui Ureche, cele cinci „ferestre” de lectură privind: tipologia personajelor, narațiunea „compromisă”, „fereastra întredeschisă”, aceea a „vorbei” cu implicări și non-implicări, în sfârșit „fereastra vorbirii” (de constituire a textului narativ).
„Orientarea didactică a demersului nostru – scrie autorul în deschiderea prezentului demers interpretativ, nedezmințindu-și formația și îndelungata experiență la catedră – a impus un stil accesibil, evitând încărcătura neologică, specifică abordărilor universitare. În funcție de tematica analizelor, a proiectelor ori a discuțiilor la clasă, cartea poate fi utilizată în întregime sau punctual.”
Desigur, astfel de interpretări vizează o lectură „integrală” a romanului sau, cum scrie autorul, „un tip de lectură superior celei standard care duce la o comprehensiune mai mult sau mai puțin satisfăcătoare a textului”, fiind interesată de «ce» se întâmplă”, pe când lectura integrală ar tinde „spre maxima fidelitate a restituirii sensului, fiind mult mai atentă și circumspectă, cu o atitudine critică față de text, dorind să clarifice «ce» și «cum»…” (cf.: Paul Cornea cu „Introducere în teoria literaturii”).
O astfel de lectură „integrală” este realizată din cinci perspective: a pământului, a cronotopului („timp-spațiu” în accepția lui M. Bahtin), a verbului, a simbolurilor literare și a personajelor (roluri, funcții, procese și relații).
Consultându-se și beneficiind de sugestiile unor cercetători precum Mircea Muthu și Elena Dragoș, dl Mihai Petre realizează mai mult decât o lucrare interesând doar pe unii „colegi profesori și elevi” („adresată nu doar învățământului liceal”, cum scrie pe coperta a IV-a Mircea Muthu), căci, prin valorificarea în plan creator a unor achiziții de critică și teorie literară, cartea poate interesa și pe tinerii urmând cariere filologice sau, în general, un public mai larg iubitor al operei lui Rebreanu, dornic să înțeleagă raportul dintre realitate și ficționalizare, felul în care aceasta din urmă a absorbit datele realității (chiar azi, la Prislop, există toponime și antroponime referențiale la lumea romanului, o realitate „concretă”, observă autorul, care însă „se îmbogățește cu ficționalitatea, singura care interesează și se impune ca manifestare”. Căci, odată încheiat, „procesul de ficționalizare” face loc „ficționalității”, cu mai largă afirmare în timp și spațiu: „Ficționalitatea, ca singura realitate romanescă, este prezentă atât timp cât un cititor o aduce la existență, prin repunerea în circuitul literar.” Altfel sus, una este „realitatea” pe datele căreia s-a născut romanul și alta este „lumea operei” cu specificul ficționalității, sine qua non în validarea artistică a operei.
Tocmai vorbisem la telefon, zilele trecute, cu istoricul și criticul literar nonagenar NICULAE GHERAN, editolog eminent, care are marele merit de a ne fi restituit, cu acribie, perseverență, profesionalism, tenacitate, dăruire extremă INTEGRALA REBREANU, I-XIV (Minerva, Cartea Românească, Prisma ș.a.,1968-2004), într-o ediție critică de 23 de volume („monumentală sub toate aspectele” – Șerban Cioculescu), la care se adaugă altele cu studii, articole, prefețe, postfețe, note, documentare, realizate în aproape șase decenii de viață. Este vorba de peste 5000 de pagini dedicate de criticul și istoricul literar N. Gheran dăruit ca nimeni altul acestei cauze (amintim: „Tânărul Rebreanu”, „Amiaza unei vieți”, „Cu Liviu Rebreanu”, „Caiete”, „Intime” – scrisorile soţilor Fanny şi Liviu Rebreanu, – „Scrisori către Rebreanu” până la mai recentele volume „Rebreniana”, I-II/ 2018, de la Editura Academiei).
Desigur, având la dispoziție această unică ediție integrală a Operei lui Rebreanu, cercetătorul poate urmări atât „problematica” ce-l interesează, dar și mai mult decât atât, de vreme ce poate avea acces în laboratorul creației. Nu altfel s-a născut „Dicționarul personajelor din opera lui Liviu Rebreanu”, în care autorul D. Stan Rădulescu a identificat un număr de 2284 de personaje, adăugând un „Indice toponimic” și o „Critică despre eroii lui Rebreanu”? Observăm că lucrarea aceasta nu este citată în Bibliografie, unde găsim numele unor critici români mai vechi sau mai noi (E. Lovinescu, G. Călinescu, T. Vianu, Paul Cornea, Ovid S. Crohmălniceanu, Al. Piru, Al. Săndulescu, N. Balotă, N. Manolescu, Aurel Sasu, Gh. Glodeanu, A. D. Rachieru, Ion Simuț, Ivan Evseev ș.a.), precum și repere din teoreticieni și critici literari străini (G. Bachelard, M. Bahtin, Claude Bremond, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Erich Fromm, Tzvetan Todorov)
*
Inițial am crezut că modelul urmat este mai vechea lucrare a lui Ovid S. Crohmălniceanu, ilustrând un pluralism metodologic încă viabil, „Cinci prozatori în cinci feluri de lectură” (apărută la „Cartea Românească”, colecția „Estetică”, în 1984, nu 1974!, reeditată în 1989, autor și al unei monografii despre Liviu Rebreanu, 1954), între cei cinci mari romancieri interbelici regăsindu-se și Liviu Rebreanu. Dar nu, dl Mihai Petre, concentrat pe tema aleasă, își fixează cinci „repere”, dezvoltând „cinci lecturi” cu privire la romanul „Ion”. Prima este „lectura pământului”, simbol central văzut nu numai ca „entitate geografică”, dar mai ales ca „obiect al muncii”, „relator social”, „obiect al disputei interetnice”, cu „orientare spre semnificat”.
A doua lectură este aceea a „cronotopului”, realizată „din perspectiva general-topografică, umană, urbană, a focalizării pe un reper, a personajului secundar”. Această lectură cronotopială dă seama despre o realitate contemporană văzută pe mai multe planuri și adesea în sens antropomorfic de prozator, umanizând-o deci (satul transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, cu „irizări” ale trecutului), o realitate situată geografic, social, obiectivă și subiectivă, funcționarea acestor elemente ale cronotopului fiind una „intrinsecă”, spațiul și timpul „contextualizează acțiunea și participă activ la constituirea textului narativ”. Autorul distinge o „perspectivă general-topografică” și una „genera-rurală” (mergând pe tipicul analitic cu individualizarea: cronotop agricol, etnografic), apoi o „perspectivă general-urbană”, evidențiind „focalizarea” pe repere importante și multiple planuri („munca fizică”, „drumul”, „casele”). La acest capitol întâlnim și referința la „personajul secundar”, care ar intra în „paradigma lexicală a cronotopului” dintr-o anumită perspectivă (credem că locul potrivit al acestui „personaj” este în cea de-a cincea lectură (în capitolul final), unde se comentează „lectura rolurilor, funcțiilor, proceselor și relațiilor, agent voluntar/ involuntar,,,, ameliorare/ prejudiciere…, opoziție / asemănare…, realitate/ ficțiune/ ficționalitate”, un conglomerat de noțiuni, cam rebarbative, de o specioasă clasificare care numai prin lucrările didactice se mai regăsește, nu și în limbajul criticii literare de ținută…
Dar să vedem a treia „lectură”, care ar fi una „a verbului: a fi, a avea, relația dintre cele două verbe, alte verbe, moduri și timpuri verbale”, autorul pornind de la cunoscutul studiu al lui Tudor Vianu privind „dubla intenție a limbajului și problema stilului” (1965), mai exact zis urmărind raportul tranzitiv – reflexiv și ajungând la considerații de naratologie modernă (diegeză, discurs epic, funcții ale limbajului à la R. Jacobson, psihismul à la Erich Froom, expresivitatea plină de culoare a regionalismelor, preferința pentru modul indicativ (cu folosirea prezentului, imperfectului, perfectului simplu), urmat de conjunctiv și gerunziu. Concluzia este că „Ion” este un roman „de acțiune”, iar Rebreanu, „autor extra-diegetic [păi „diegeză” înseamnă „narațiune”!], recurge la verb, exploatându-i valențele stilistice”, „de la sistemul de opoziții – a avea și a fi – , liniștit și dinamic, prin indicativ și gerunziu, la perspectivele deschise dinspre trecut spre prezentul lecturii, imperfect, prezentul narativ și perfectul simplu.” De unde impresia inamovibilă de stil „clar și concis, sobru și obiectiv, evitând floricelele stilistice”, reușind să redea tumultul vieții adevărate, duritatea și a relațiilor interpersonale…
Dincolo de observațiile acestea gramaticale reflectând, stilistic, o anumită specificitate, ancorate într-un vădit didacticism ca modus cogitandi, să reținem și al patrulea fel de „lectură” referitoare la „simbolurile literare” decelate în roman, „fără pretenția unui demers exhaustiv”, de la „pământul”, „drumul” și „familia” la „grădina, ochii, edificiile publice, animalele, păsările și insectele, uneltele și utilajele” – un instrumentar aplicabil, mă gândeam, la Sadoveanu, dar mult mai exact la „Moromeții”, bunăoară, de unde ideea că toate aceste „simboluri”, între care „ochii” ar ține de altă categorie, ar exprima atât adeziunea scriitorului la realism, un „realism al esențelor” (cum s-a exprimat prozatorul în „Cred”, „Mărturisiri” și interviuri), dincolo de orice conotație inefabilă, volatilă și sibilinică din orientările poetice ale vremii (simbolism, modernism). Căci rolul simbolurilor, scrie autorul, nu este decât acela de „a intermedia între actant și obiect, determinând acțiuni, atitudini, gesturi, trăiri etc.”, diferitele reacții ale personajelor fiind motivate „și prin raportarea la simbolul care-i conferă obiectului alte semnificații”…
Desigur, demersul analitic-clasificator este unul cât se poate de limpede, chiar pentru „învățăceii” liceeni la care se referă autorul („În loc de prefață…”), „Ion” fiind singurul roman aflat în bibliografia școlară actuală, spre deosebire de celelalte, „Pădurea spânzuraților” și „Răscoala”, pe care generațiile mai vechi le aveau și în programa de bacalaureat: „Din păcate, astăzi bibliografia Rebreanu s-a redus la un singur roman, «Ion», și acela citit, de multe ori, în rezumate oferite de internet. În numele aerisirii programei, al evitării supraîncărcării orare și, de ce nu, al reducerii stresului elevilor! etc., s-a renunțat la… și la…, recomandându-se studiul la clasă, cu lecturi fragmentare din .. Ion.”
Suntem perfect de acord cu observația profesorului secundar Mihai Petre, văzând cum „școala a început și continuă să se îndepărteze de însăși natura ei – instituție care, oferind educație, pune bazele culturii generale, indisolubil legată de lectura și variatele ei forme.” Într-o societate ca a noastră de azi, unde, în varii domenii, majoritatea celor promovați, prin tot felul de concursuri trucate/ simulate, sunt în afară de domeniile de competență, nu ne mai mirăm că școala a ajuns în asemenea hal, adică în situația de a atenta prin legi și tot felul de dispoziții aberante la statutul clasic al profesorului, obligat să se „poarte” frumos cu elevul leneș, tâmp ori crescut strâmb de familie și societate. Când „Măria-Sa elevul” va deveni elev cu adevărat, și nu va el tonul și coloratura învățământului, atunci se va reveni la normalitate, într-o societate care ea, însăși, va trebui să fie „normală”, in-alienantă și ferită de trăirismul promiscuu al epocii de tinichea!
Asta nu mai este școală, ci horribile dictu un simulacru de învățământ, peste care se tot revarsă drojdiile ideologiei globalizante, prin „servanți” pregătiți în acest scop. Mulțumesc Domnului că, emeritat fiind azi, m-a scutit să fiu contemporan cu generațiile zevzece (e adevărat, am lucrat la un liceu de elită, unde ștacheta calității este încă sus, precum la multe școli din țară). Dar aici vorbim de ceea ce se întâmplă cu școala românească în proporție majoritară, vorbim de„ groapa” în care se scaldă 80 % din sistem, în special învățământul liceal, profesional și, în parte, universitar (Universitățile au ajutat din plin ca școala să devină „formă goală”, „frunzăreală”, jemanfișism educațional, acolo este în floare un neomarxism răstălmăcitor de valori de către niște indivizi școliți în acest spirit!)… Peștele s-a împuțit de sus, îndeosebi de la diriguitorii și de la legile în cascadă „reformiste”, care nu se mai termină, pentru că fiecare guvern/ partid, prin „eminențele” lor pedagogice și „vizionare” cu spoială de occident, vrea să modeleze învățământul după chipul și asemănarea lor – făcând din școala românească o caricatură față de ceea ce aceasta a fost.
„Înapoi la școala adevărată!” este principiul adoptat azi în Franța, în Anglia (vezi atitudinea Cambridge față de anumite exagerări ale ceea ce numim political correctness) – școala trebuie să fie școală, elevul elev, dascălul dascăl (va mai trece multă apă pe Dâmbovița, ca să ne vină și nouă, românilor, mintea la cap, din cauza unor neisprăviți bârâcați la catedre și în ierarhia Statului?!). Afară cu toate gloabele de experimentaliști în pedagogia lui pește-prăjit, afară cu sforăitorii, sfertodocții și împăunații neomarxiști, cu corupătorii sistemului, cu „libertinajul” pedagogic și tot felul de intruziuni ale ticălosului globalism!
Școala românească, uzurpată azi umilitor față de o bună tradiție, trebuie să-și recapete statutul, să devină un sistem funcțional, ferit de pervertirile factorului politic, de influențe globaliste de pervertire a tineretului, de falsificare a valorilor, de promovare a „de-meritului”, vorba lui Eminescu. Dar asta se va întâmpla când o generație luminată de guvernanți va intra în scenă, restaurând sensul educației și statutul școlii românești, în care de zeci de ani s-a tot lucrat, s-a planificat „reformist”, la șubrezirea edificiului, prin subfinanțare, simulacrul „succeselor”, prin tineri ratați ca elevi și prin dascăli care nu au ce căuta în învățământ, la căldurica complicităților educaționale, fugind de o muncă cinstită și potrivită pentru ei.
Nu pentru astfel de „liceeni” este o carte de felul acesteia, „Liviu Rebreanu – ION, un roman în cinci lecturi”, ci, per excellentiam, pentru puținii profesori interesați cu adevărat și elevii studioși care știu ce vor de la viață și care pot să-i asimileze demersul eseistic, interpretativ. Și, desigur, pentru tinerii studioși de rută filologică, dacă nu și pentru toți iubitorii marelui Rebreanu, unul din puținii noștri scriitori care binemeritau Premiul Nobel…
Zenovie Cârlugea