Sub titlul „Cazul Șușman în Judecata Răchițenilor”, – despre care am scris și noi la timp în „Portal-MĂIASTRA” – poetul Teofil Răchițeanu publica în 2005 un volum de mărturii privind moartea tatălui său, Petrea lui Indrei, din satul Răchițele, ucis de Teodor Șușman, șeful unei bande de „partizani” care acționau în masivul Vlădeasa din Munții Apuseni. Cum același grup îl lichidaseră și pe Suciu Pașcu/ Pașcu Bonții (bunicul dinspre mamă al preotului Teodor Boc, din Răchițele, unul din coordonatorii lucrării de față), ambii suspectați de „partizanii” din „gruparea Șușman” că s-ar fi pus în slujba Securității, furnizând informații în vederea prinderii lor.
Adevărul era, susțin autorii, că atât Petrea lui Indrei cât și Pașcu Bonții îl refuzaseră pe șeful bandei de a li se alătura în munți, acolo unde fostul primar mulți ani la rând, înlocuit de comuniști, se retrăsese împreună cu doi feciori, Traian și Visalon. Astfel, „împotriva unora care l-au refuzat sau au dat, sub tortură, informații despre el și ceata lui, a plănuit răzbunare”, între aceștia aflându-se și Petrea lui Indrei, „un vechi tovarăș de vânătoare pe care și-l voia neapărat membru al grupului său.” (Scurt cuvânt introductiv).
Petrea lui Indrei, tatăl poetului Teofil Răchițeanu, om căsătorit și la casa lui, cu zece copii (unul pe drum), nu putea să se aventureze în cauza deja „pierdută” a refugiaților din munți care, în naivitatea lor, așteptau pe americani, fiindu-le inoculată o anumită propagandă a postului de radio „Vocea Americii” (singurul locuitor din Răchițele care deținea un aparat de radio fiind fostul primar și cârciumar Teodor Șușman, cunoscut pentru comportamentul de „îmbogățit”, cu prăvălie, și mai ales pentru abuzurile sale de tip nemeșesc asupra răchițenilor (în 1934, din cauză că le vânduse pădurile, țăranii se aflau în proces cu primarul, care va fi schimbat cu localnicul Teodor Stanciu, secretar fiind Suciu Pașcu /a Bontii, bunicul lui Teodor Boc, unul din autorii documentarului de față). Fotografia de la p. 181 înfățișează ampla mișcare a sute de răchițeni veniți la Prefectura din Cluj în 1934.
„Partizanul” Teodor Șușman este considerat de săteni: „fire sadică”, „un criminal”, „un om ticălos”, „om blestemat, să-l mănânce iadul”, „un bandit, un criminal, un hoț”, „cel mai rău l-o făcut satului că din cauza lui aproape pă tăți răchițenii i-o chinuit Securitatea”, „cel mai mare criminal care-o trăit de cându-i lumea în satu aiesta”, „cel mai mare afacerist din zona asta a munților, făcea afaceri cu lemne”, care „și-o nenorocit familia și a omorât pe Petre lui Indrei, tată a 9-10 prunci, pă Pașcu Bontii și pe Târtai…”, „cei care spun azi despre el că a fost un erou habar nu a ce spun”, „o luptat pe dracu… cât o fost fugiți o făcut numa rele, o spart cooperative, mai multe ocoale silvice, o atacat casieri, o omorât mai mulți oameni care nu erau comuniști, o lăsat văduve și copiii orfani și sute de oameni din munții ăștia o făcut, din cauza lor, o grămadă de ani de pușcărie, dac-o fost contra comunismului o trăbuit să să răfuiască cu comuniștii, nu cu niște oameni care n-o avut altă vină decât că n-o vrut să fie cu ei” etc..
Ba figura controversatului Teodor Șușman (1895-1951) este reținută și în creația populară din Răchițele:
„A murit Șușman cel rău
Mai din sus de Fogădău.
Într-o rîpă cu mulți spini
L-îngropară ca pe cîni,
Dar așa i se cuvine,
C-a fost mai rău ca un cîne.”
Pe Petrea lui Indrei și Pașcu Bontii, fugarii în frunte cu Teodor Șușman i-au răpit noaptea și i-au dus încătușați la unul din locurile lor din munți, unde i-au ucis, după cumplite tratamente. Pe primul, Petre Purcel, de 36 de ani, care se întorsese din război cu pușcă, l-au chinuit cumplit, tăindu-i urechile și nasul, încrestându-i corpul cu brișca, turnându-i sare pe răni, legându-l gol de mâini și de picioare și purtându-l pe un par „ca pe un animal destinat tăierii”. A fost apoi împușcat în cap și aruncat într-un aven destul de adânc (grotă verticală), „de unde noi urmașii, adică frații mei, zece la număr, toți copii ai lui Petrea lui Indrei, nu l-au putut scoate niciodată.” Fapta abominabilă se întâmpla prin octombrie 1950. În cazul celuilalt „refuznic” al lor, Suciu Pașcu, grupul Șușman a procedat „cu un și mai mare exces de cruzime”, fiind aruncat în aceeași văgăună din munți, „de unde nimeni nu le-a putut recupera (trupurile, n.n.) până astăzi.”
Aceste „barbarii ale lui Șușman și ortacilor săi”, făcute „sub masca anticomunismului” – îndeobște cunoscute în lumea satului – au ajuns, după 1990, în viziunea unor istorici postdecembriști (aprigi acuzatori ai comunismului), la răstălmăciri incredibile, „partizanii” lui Șușman, care au comis crime, fiind considerați „eroi” în „luptele” din munți!
De aici indignarea poetului Teofil Răchițeanu, care, văzând unele neadevăruri din presă și mai ales derapajul unor istorici precum Marius Oprea, de la Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului (cu „investigații” la fața locului), s-a simțit dator, ca feciorul mai mare și mai învățat, să restabilească adevărul istoric, publicând în 2005 documentarul Cazul Șușman în judecata Răchițenilor, dar și cartea de „Poeme cu mama” (2020), pe care am comentat-o și noi, care se deschide cu un interviu (considerat „extraordinar” de Ana Blandiana, considerând-o pe Mina lui Purcel „o victimă a unei epoci și istorii criminale”), cu mama poetului, în vârstă de 89 de ani, soția celui zis Petrea lui Indrei, rămasă văduvă la 33 de ani. Interviul este realizat de redactorul clujean de televiziune Constantin Dumitrescu, în zilele de 24-25 noiembrie 2004, și din el rezultă destul de limpede atât viața deosebit de grea a familiei cu zece copii cât mai ales portretul bărbatului care i se arată într-un vis premonitoriu ca un cerb într-o prelucă, înconjurat de o haită de lupi, care „îl mușcă, îi rup din trupul, încă viu, bucăți de carne; le văd gurile pline de sânge scurs din bucățile acelea de carne, lupii aceia sunt Șușman și oamenii lui, iar cerbul e bărbatu-meu. Vedenia aceasta am avut-o prima dată cu câteva zile înainte ca omu mneu să și fost omorât (…) o fost un fel al li Dumnezo de a mă vesti de o nenorocire care mă așteaptă…”
Luând la cunoștință că unii „confundă poporul român cu un criminal, Șușman (un fugar în munți, pentru a scăpa de o condamnare pronunțată de Justiție, n.n.), care nu e nici pe departe un etalon al eroismului acestui popor”, ba mai mult, fiind de față la dezgroparea osemintelor lui Șușman (care, încolțit de Securitate, își trăsese un glonte în tâmplă) și declararea drept „erou” anticomunist a „ucigașului” tatălui său, poetul Teofil Răchițeanu reia cazul („într-un tiraj mulțumitor”) și realizează de data aceasta un dosar indimenticabil, de restituire a crudului adevăr, destul de tragic pentru el și familia lui, dar și pentru a coautorului Teodor Boc.
Indignat de felul cum „campionul” acestor dezgropări, patronate de Institutul de Investigare a Comunismului, conduse de „istoricul” televizionist Marius Oprea, dl Răchițeanu revine cu mărturiile unor „oameni bătrâni” din sat, „care l-au cunoscut bine pe Șușman”, făcându-i „o judecată corectă”, spre deosebire de „maldărul de pagini apărut în publicații, în care Șușman este prezentat ca erou”! El nu vrea să știe de adevărul gol-goluț, că Șușman fusese înainte de 1944 primar în Răchițele, în mai multe rânduri; în 1932 a înșelat satul vânzând fraudulos sute de hectare de pădure, de unde plângerea celor 300 de săteni la Cluj, unde s-au dus pe jos cale de 80 km (prin ordin al Prefectului Dunca, a fost destituit, răchițenii punându-l în locul lui pe Suciu Pașcu, viitoarea victimă a lui Șușman); avea cârciumă, gatere de tăiat scânduri, din care făcea negustorie serioasă, cu brațe de muncă plătită mizerabil (zilieri), 99% dintre răchițeni fiind neștiutori de carte…
Și atunci de unde „cauză” în sens patriotic la grupul „partizanilor” lui Șușman, care, aflăm, în definitiv, a fost victima propriei sale iluzionări și, mai ales, rezultatul unor nemulțumiri/ frustrări, văzându-se căzut în dizgrația atât a regimului în care a fost primar, dar și al celui ce a urmat catalogându-l chiabur, adică stopându-i avântul afacerilor necinstite. Este aceasta suficient să-i scuze crimele și alte fapte reprobabile împotriva sătenilor? Nemulțumirea lui proprie nu poate fi asimilată unei cauze drepte, aceleia pentru care au luptat în munții României (din zonele Făgăraș, Banat, Apuseni ș.a.) atâtea grupuri de partizani, în rândul cărora nu s-au înregistrat faptele abominabile ale celor care-l aveau în fruntea grupului lor pe fugarul de condamnare Teodor Șușman (lichidat în 1951)…
Așa că mărturiile din mai vechea carte a poetului Teofil Răchițeanu, dar și această recentă carte documentară de sinteză „CURTEA DE JUSTIȚIE DE LA RĂCHIȚELE. ÎN DEZBATERE CAZUL ȘUȘMAN” (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023, 220 p.), semnată în parteneriat cu preotul Teodor Boc, nepotul martirului Pașcu Bontii din Răchițele, sunt destul de clarificatoare. „Campionul” dezgropărilor (Rodica Lăzărescu), istoricul de emisiuni tv Marius Oprea, – care declarase că trupul lui Petrea Cercel „a fost găsit într-o pădure” (trupul tatălui său „niciodată nu fost găsit”, scrie Teofil Răchițeanu) – s-a trezit la un moment dat că se interzic Institutului său dezgropările, de vreme ce deontologia profesională cu care a „cercetat” cazul Șușman este în mare suferință și eroare de interpretare istorică (și n-ar fi singurul).
Readucând în atenția răchițenilor cazurile „Petrea lui Indei” și „Pașcu Bontii” (și nu numai ale acestora, de vreme ce fragmentul istoric respectiv face parte dintr-o perioadă destul de „eroică” pentru rezistența românească anticomunistă: luptele de partizani din munți, iluzionate cu „venirea” americanilor etc.), autorii lucrării (deopotrivă „fiu”/ scriitor și „nepot”/preot) realizează o formidabilă lucrare de istorie locală, un studiu de caz fără precedent în materie. Sunt reluate unele mărturii, dar avem și altele noi, deopotrivă cu o seamă de documente din arhive, iar interviul cu mama poetului, impresionant și copleșitor prin viziune confesivă și înțelepciune justițiară, o „Vitorie Lipan mult mai tragică prin însăți realitatea ei”, cum scria într-o cronică literară d-na Rodica Lăzărescu (despre care poetul ne scria prin 2000 că este bolnavă la pat și greul a rămas pe fiul cel mare), realizat de C. Dumitrescu, poate fi citit la pp. 55-73, confirmând îndreptățirea poetului de a-i dedica „un monument de cuvinte” prin volumul de poeme „Poeme cu mama” („Scriptor”, 2020).
Cutremurătoare pentru aducerea în adevărata lumină a ceea ce a însemnat și, prin tragedii colaterale, a antrenat „Cazul Șușman”, în anii 1948-1951, acolo în satul Răchițele din Munții Apuseni, lucrarea de față se constituie într-o veritabilă restituire a unui fragment de istorie locală, făcută la fața locului de oameni care au trăit epoca, au cunoscut felul oamenilor și nu au interes să mistifice lucrurile…
„Procesul comunismului – precizează autorul – era și este, în continuare necesar, dar el trebuie făcut cu onestitate, cu probitate, fără «sărituri peste cal». Excesul în a condamna tot ceea ce a fost comunism îi face pe câte unii s-o ia razna, ajungând să descopere martiri acolo unde ei n-au fost și din niște inși dubioși, autori ai unor crime cu nimic mai prejos decât cele ale Inchiziției, să scoată niște martiri. Este cazul lui Șușman (…)
În esență, „Cazul Șușman” este pentru mine un nefericit episod al unei mici, dar tragice istorii locale de la mijlocul secolului trecut, care ne este prezentat ca un act de eroism anticomunist. Este, după părerea noastră, un caz greșit instrumentat. Adevărați eroi anticomuniști trebuie căutați în altă parte.”(Teofil Răchițeanu, Câteva lămuriri preliminare, decembrie 2003).
Subscriem cu toată convingerea la „sentința corectă” dată de așa-numita „Curte de Justiție de la Răchițele”, care nu este decât „vocea răchițenilor” din Apuseni, de la poalele Vlădesei, care au trăit evenimentele, cunoscându-le cu de-amănuntul, având prioritate în restabilirea unor adevăruri incontestabile din istoria locală și, desigur, în fața Istoriei!
Zenovie Cârlugea